„Poesis internațional” 33 (1/2024)

 

            Volumul de față, prin care „Poesis internațional” intră în al paisprezecelea an de existență, este conceput și structurat diferit față de numerele anterioare și marchează un moment nu doar în istoria publicației, ci și în cea a traducerilor de poezie de la noi.

            33 (1/2024) este, îndrăznesc să cred, un număr de colecție. Am lucrat la el aproape cinci luni, înțelegând, pe măsură ce înaintam în arhitectura lui, că m-am angajat într-o lucrare pentru realizarea căreia ar fi fost mai înțelept să-mi fi luat cam un an, tema fiind vastă și imposibil de acoperit integral.

            Ideea unei antologii de poezie africană postcolonială mă preocupa de ceva vreme, iar după apariția numărului anterior mi-am luat inima-n dinți și am început să o explorez. Sarcină ambițioasă pe care mi-am luat-o îmboldit de o nemulțumire mai veche: știm în partea noastră de lume atât de puține despre istoria și culturile acestui imens continent de care Europa a devenit, cel puțin începând cu secolul al XIX-lea, legată indisolubil. Cu o populație de aproape două ori mai mare decât a „bătrânului continent”, și care e prognozată a se dubla până în 2050, cu o creștere economică medie care o întrece pe cea globală (dar și cu sărăcie endemică și uriașe disparități), cu o mie (conform altor lingviști două mii) de limbi indigene, Africa este o lume tânără și vitală (vârsta medie a locuitorilor săi este în momentul de față 19 ani, față de aproape 45 de ani în Europa), a cărei istorie se relevă însă a fi într-atât de veche încât o precede pe a celorlalte continente.

            Dacă Europa în ansamblu a avut, după al Doilea Război Mondial, cea mai lungă perioadă de pace și astâmpăr din istorie (chiar cu încordarea Războiului Rece, urmată după Căderea Cortinei de Fier de conflictele din fosta Iugoslavie și, din 2022 încoace, de războiul de cucerire purtat de ruși în Ucraina), continentul african a fost în ultimele șase decenii cuprins de la un capăt la altul de frământări majore, trecând prin lovituri de stat și războaie civile, despotisme, dislocări forțate de populații, terorism și foamete. În același timp, statele moderne africane sunt, în proporție covârșitoare, independente începând de-abia din a doua parte a anilor ’50.

Supranumit „Anul Africii”, 1960 a reprezentat o bornă, momentul mult așteptat al redeșteptării atâtor ținuturi care fuseseră timp îndelungat guvernate, exploatate și „civilizate” de câteva state europene ce și-au sporit exponențial bogăția din dominația lor asupra populațiilor africane. După această dată începe istoria postcolonială a continentului, un proces dificil și dureros care este departe de a se fi încheiat. Și din care se nasc cele două conflicte majore ale Africilor: pe de o parte, cu trecutul colonial și cu partajarea întâmplătoare (și adeseori incompatibilă din punct de vedere etnic, lingvistic și religios) de către europeni a vechilor regate, imperii și confederații africane, iar pe de altă parte cu propriile contradicții interne ale noilor state născute din cenușa imperiilor coloniale, contradicții pe care acestea din urmă le-au determinat.

            De aici anxietățile inevitabile, resentimentele și confuzia societală a atâtor țări africane, dar și dificultatea majoră a non-africanilor de a-nțelege varietatea de nuanțe a unui peisaj fărâmițat și captivant ce păstrează în crestăturile și crevasele sale dramatismul genezei.

            Precedată de un dosar Chinua Achebe, scriitor nigerian considerat părintele romanului african, poet plin de nerv și eseist strălucit, și de textul subtil și revelator al istoricului, politologului și filosofului camerunez Achille Mbembe, antologia – pe care am croit-o ambiționând să fie cât mai cuprinzătoare și reprezentativă pentru poezia africană a ultimelor șase decenii – cuprinde 33 de poeți din 25 de țări. Pornisem cu gândul să conțină 20 de poeți, apoi am lărgit-o la 25, iar în final am decis să fie 33, realizând de-abia ulterior în ce m-am angajat (căci asta a însemnat cooptarea a 38 de poeți și traducători români care au alcătuit o echipă strașnică; nu știu nicio antologie de poezie apărută în România care să fie rezultatul muncii unui colectiv atât de valoros și de divers).  

            Trei generații sunt reprezentate în selecția pe care am întreprins-o în urma căutărilor și a lecturii febrile a tot ce am putut găsi, începând cu aceea a lui Christopher Okigbo, Kofi Awonoor, Ama Ata Aidoo, Solomon Deressa și Lenrie Peters, care a deschis calea în anii ’60, continuată de importanți poeți ai anilor ’70-’80 (Sony Labou Tansi, Abdellatif Laâbi, Syl Cheney Coker, Dambudzo Marechera, Amadou Lamine Sall) și până la o seamă de autori care au debutat la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, câțiva dintre ei încă tineri, însă cu o solidă reputație internațională, de la Iman Mersal și Jean-Luc Raharimanana la Samira Negrouche, Fiston Mwanza Mujila, Ijeoma Umebinyuo, Nick Makoha sau Ladan Osman.

Dintre numele mari ale literaturilor postcoloniale care s-ar fi putut regăsi în acest volum, Wole Soyinka, primul laureat african al Premiului Nobel pentru literatură și autorul câtorva volume de poezie, este, înainte de toate, un important dramaturg și eseist. Lipsesc dintre țările mari și medii ale continentului Tanzania, Camerun și Zambia, pe care nu le-am trecut cu vederea, însă nu am reușit, oricât m-am străduit, să ajung la poeții pe care îi aveam în vedere, pe lista mea inițială figurând încă vreo 15 nume din aceste țări, precum și din Mauritania, Libia, Djibouti, Burundi și Namibia, care au fost, din păcate, poduri prea îndepărtate. Va fi probabil remarcată absența statelor în care se vorbește și se scrie în portugheză, îndeosebi Mozambic și Angola. Acestea au o istorie și caracteristici diferite, înscriindu-se într-o altă tradiție culturală, cea lusofonă, amalgamată cu varii culturi autohtone, și îmi propun să revin asupra lor.

            Asediate de limbile fostelor mari imperii coloniale, limbile Africilor sunt în pericol – cam 300, conform estimărilor, în timp ce alte 200 ar fi deja extincte, iar aceasta este o chestiune care ar trebui să ne preocupe tot mai mult, limba română fiind și ea amenințată în următoarea jumătate de secol de acest proces (dacă lucrurile vor avea aceeași evoluție ca în ultimele decenii) sub tăvălugul limbii engleze prevalente în lumea globalizată.

Nu este mai puțin adevărat că scriitorii africani și-au găsit, de un secol încoace, sălașul natural în franceză și engleză (excepția o constituie cele 10 țări vorbitoare de arabă, unde lucrurile stau diferit), îmbogățind patrimoniul acestor două mari culturi cu literatura scrisă în limba foștilor stăpâni. Nu mai vorbesc că, forțați de neașezarea și desele violențe politice din țările lor, mulți dintre poeții pe care i-am antologat trăiesc sau și-au petrecut o bună parte a vieții ca emigranți și exilați în Europa și America de Nord, continuând să scrie și să lupte pentru normalizarea societăților din care provin. De aici întrebările care se ridică în mod firesc: unde mai este locul pe care îl poți numi acasă și ce rezolvare își găsește acest conflict identitar în coliziunea inevitabilă pe de o parte cu foștii cuceritori, iar pe de alta cu despotismele și războaiele genocidare ale propriilor țări de după afirmarea independenței? Excepția, dintre cei 33, este Lisette Lombé, poetă cu personalitate explozivă născută în Belgia, dar cu rădăcini puternice în solul congolez – m-a interesat, în cazul său, tocmai transformarea acestei moșteniri și formele pe care le poate ea lua într-un nou biotop.

            Voi mai spune în încheiere că antologia propusă în nr. 33 (1/2024) vine în completarea celor din trecut care se ocupau de Negritudine, adică de generația lui Léopold Sédar Senghor, la care poeții din cele trei generații ulterioare au fost obligați să se raporteze, fie prin continuitate, fie, mai ales, prin opoziție, în spiritul expresiei critice și de o nemiloasă directețe a lui Wole Soyinka: „Un tigru nu își proclamă tigritudinea; el sare să își sfâșie prada”.