Nichita Sorescu

Pios omagiu adus Maeștrilor


A venit la mine îngerul purta mănuși din piele de

Căprioară l-am întrebat pe unde ai umblat atât

Pe unde îngere de ai lăsat să

Se întâmple toate nenorocirile astea?

Foloseam un limbaj literar ales cumpănit

Cum citisem prin poeziile-n care apar

Îngeri

Și căprioare.

– De ce nu vreți să înțelegeți, măi oameni buni?

(S-a aprins la față își frângea mâinile

De parcă doi pui de căprioară ar fi-ncercat

Să-și smulgă unul altuia

Capul).

– De ce nu vreți să mă vedeți ca pe ceea ce sunt?

(Îi venea să plângă de nervi. Îi venea să

Dea cu mine de pământ

În momentul ăla.)

Mi-era frică, dar parcă îmi era și milă de el.

Îmi era rușine că mă gândisem de atâta

Vreme la înger ca la unul care-ar

Putea să rezolve totul. Ca la unul croit

Exact pentru asta. Un fel de

Ecologist suprem intransigent și milos

Ceva între Captain Planet și Dalai Lama de parcă

Ar fi fost de domeniul evidenței

Că trebuie să îi pese.

Atunci îngerul și-a scos mănușile

Și am înțeles.

Livia Ștefan la Casa de Editură Max Blecher

La prima ediție de anul trecut a Institutului Blecher (ediția 99, din 8 februarie 2015), când au citit T.S. Khasis, Livia Ștefan, Dan Mihuț și Gelu Diaconu, m-am bucurat să am ca invitați nu doar un careu de autori care îmi plac, dar și niște oameni cu care mă știu și mă-nțeleg bine de ani întregi. Cum toți au citit atunci lucruri noi (și bune), mi se pare firesc să-i și publicăm unul câte unul. Anul trecut am scos cartea lui Khasis, aparenta naturalețe a vieții, acum, în aprilie 2016, iese Lolita32 a Liviei Ștefan, al 52-lea titlu care apare la Casa de Editură Max Blecher în cei cinci ani și jumătate de când am pornit.

Livia Ștefan, Lolita32

Casa de Editură Max Blecher, 2016

Colecția „Plantații”

„Lolita32 este o carte cu multă acțiune, ciudat pentru o carte de poezie, dar firesc, dacă te gândești că e scrisă de Livia Ștefan – fata cu revolverul, cu aparatul foto și cu Salvați Roșia Montană tatuat deasupra inimii. Versurile sunt ca niște rafale de Kalașnikov, cu un ritm alert, însă armonios. Trebuie doar să deschideți cartea. Și o veți citi până la capăt, de parcă ați fugi.” (Alexandru Vakulovski)

Здравствуйте

ascultă

aș vrea să nu fie biografism ăsta dar

mâna fetei e ca lama de cuţit

înfiptă în mâna lui îți spun

toţi fug înapoi în cearșafurile lor

unde războiul nu-i va ajunge

toți fug numai eu

înfipt în semiîntunericul

care nu miroase a tine

erau 5 femei în salon și toate mă ajutau pe rând să vomit

30 de nopţi am vomitat după primul ucis

хорошо! îmi spuneau de fiecare dată și eu vedeam doar șuviţa ta de pe frunte

uite șenilele care îți vor împinge mașina în parapet

lumina va urla discontinuu până la final

până se va opri de tot de tot de tot

de tot

ca unui joc de tetris căruia îi scoţi bateriile

vom pierde oricum și vom fi fericiţi

(pag. 58)

Încă un start ratat

Cu toate lucrurile care-i pot fi reproșate într-un mandat de șase luni (personal n-am prea înțeles campania cam heirupistă pentru Cumințenia Pământului), Vlad Alexandrescu este, fără nicio urmă de îndoială, cel dintâi ministru al culturii din ultimul deceniu care poate fi reținut pentru ceva. Noile reguli pe care a-ncercat să le impună la AFCN, ideea de a edifica o nouă mare sală de concerte în București, implicarea în chestiuni care țineau de patrimoniul arhitectural și urbanistic al capitalei și al Craiovei, intenția de a asimila muzeele sectoarelor creative ale culturii, curajul admirabil pe care l-a arătat înscriind Roșia Montană pe Lista indicativă a Patrimoniului Mondial, pentru ca nimeni să nu se mai atingă de ea (de ce nu a făcut asta niciunul dintre cei șapte miniștri din ultimii șapte ani?!) – toate astea fac din fostul ambasador al României în Luxemburg un personaj luminos într-o lume culturală atinsă iremediabil de scleroză.

Însă domnul Alexandrescu era periculos de aproape să zgâlțâie niște interese și să spargă niște complicități. Să facă o tranziție firească de la un mod de lucru care e al anilor '90 și unul care are mai mult de-a face cu felul în care cultura e înțeleasă, protejată și susținută de stat în țările occidentale... Ce să mai vorbim că în afacerile Roșia Montană și Cupru Min oamenii ăia pe care i-a supărat prin deciziile sale dl Alexandrescu au bani fără număr și relații întinse în politic, servicii, societate civilă. Așa că hai să nu ne mirăm de previzibila debarcare a acestui intelectual cu proiecte și voință, dar fără sprijin real, nici din partea politicului, nici din partea societății civile (nu cred că greșesc dacă spun că o mică parte a ei a înțeles, agreat și susținut propunerile reformatoare ale noului ministru). Da, în chestia de la Operă poate că Vlad Alexandrescu a arătat că nu prea știe ce să facă, treaba e foarte complicată acolo și s-a dovedit (de unde am privit eu toată povestea) destul de inabil în gestionarea crizei. Dar să fim serioși: asta nu a fost „picătura care a umplut paharul”, ci pretextul ideal.

În fața răscoalei „baronilor” din cultură și a celor interesați ca sistemul să rămână neatins (printre care îl regăsesc, cu o imensă tristețe, și pe marele actor Victor Rebengiuc), prim-ministrul Dacian Cioloș a dat înapoi. De fapt, să spunem lucrurilor pe nume: s-a speriat când a văzut ditai târla de artiști cerându-i demisia lui Alexandrescu. Na, trebuia să înțelegem asta odată: premierul poate că e un tehnocrat pus în fruntea Guvernului până la următoarele alegeri, dar nu-i chiar nepăsător la cele electorale... Acum o să pună în loc un alt Gigel și totul va fi bine și pentru Caramitru, și pentru Manolescu, și pentru toți cei de neclintit dintr-un sistem clientelar, corupt, lipsit de viziune și rămas în urmă cu cel puțin două decenii (dacă nu cu vreo patru).

S-a rezolvat, ne-ntoarcem de unde am plecat. Pam pam.

Vlad Alexandrescu

Un poem aluvionar

din numărul 205 / aprilie 2016 al revistei „Timpul”

Dumitru Crudu, strigătele de sub apă (Editura Vinea, 2015)

Două cărți noi de poezie (strigătele de sub apă și la revedere, tată), aproape cu totul trecute cu vederea, a publicat în 2015 unul dintre cei mai originali și mai versatili autori ai ultimelor două decenii, Dumitru Crudu. Destul de surprinzător pentru un poet care fusese mai degrabă parcimonios cu producția sa poetică, scoțând după 2000 doar două volume și antologia Falsul Dimitrie (Editura Cartier, 2014), despre care am scris în dosarul pe care „Timpul” i l-a dedicat (nr. 186 / septembrie 2014).

Falsul Dimitrie cuprindea poeme din cele cinci volume de versuri pe care Crudu le publicase între 1994 și 2012, câteva „poezii crude” scrise între 1988 şi 1992 și două poeme inedite, urmate de un manifest (care e deja piesă de istorie literară) și un interviu recent. Nimic nu îl pregătise însă pe cititorul lui D.C. pentru strigătele de sub apă, poem de vreo șase sute de versuri, datat 1998 și apărut la Editura Vinea în 2015. Așadar, strigătele de sub apă ar fi strict contemporan cu scrierea și lansarea „Manifestului fracturist”, a cărui primă variantă a apărut în octombrie 1998 într-o gazetă brașoveană. Mai mult, pentru cei familiarizați cu beligeranța, stilul direct, răspicat și impetuozitatea din prima perioadă a Fracturismului, strigătele de sub apă conține cam toate indiciile unei scrieri care, programatic sau nu, atinge dezideratele (uneori, ce-i drept, destul de naive sau de sforăitoare) ale noului curent lansat de Ianuș și Crudu.

Așadar, fie că este o punere în practică a „soluțiilor” (destul de prolixe) cu care vine Crudu în „Prima anexă” a Manifestului, fie că precede scrierea acestui text „teoretic” ce își propunea să revoluționeze poezia românească (și, de ce să n-o recunoaștem, a avut o forță de ruptură apreciabilă), strigătele de sub apă marchează un moment în istoria acestei mișcări neoavangardiste de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, anticipând o parte substanțială din explorările a ceea ce avea să fie numit, la grămadă și fără prea multe nuanțe, „poezia Generației 2000”.

Poem despre singurătate și despre pierdere, despre nostalgie ca „pușcărie” existențială, despre înstrăinare, disperare și rătăcire perpetuă, strigătele de sub apă este, de fapt, un monolog ce anunță cariera de dramaturg a lui Crudu (poate mai cunoscut, din 2001 încoace, în această ipostază), dar și disponibilitatea confesivă, febricitatea și tensiunile mocnite care vor caracteriza volumele sale ulterioare. Adresat unei femei a cărei absență e sursa deznădejdii și a angoasei, poemul apare azi ca o etapă intermediară între primele trei cărți de poezie ale lui Crudu și pooooooooooate (2004), în care, s-a spus, este asumată pe deplin și verificată „metoda” fracturistă („Realitatea există dincolo de concepte şi etichete. Noţiunile şi obiectele sunt nişte obstacole în calea receptării şi cunoaşterii individualităţii şi concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacţii.”, scria Crudu din ipostaza de teoretician al noului curent.)

Fără a fi atât de bine montat ca volumul din 2004, strigătele de sub apă beneficiază totuși de circumstanța atenuantă că este una dintre primele încercări de închegare a unei noi poetici. Așa încât, când nu e prea „sincer” sau de-a dreptul patetic („eu – un om căruia bubele îi cresc / direct pe haine, direct pe / cămaşă, direct pe sacou, direct / în buzunarele de la blugi, direct / în buzunarele din spate. // am strigat. / am vrut foarte tare să strig în / 1992 şi nu am fost în stare în / 1992 n-am îndrăznit. // numai tristețea ca un / cleşte în creier îmi / smulgea la suprafață din / apele tulburi ale mării o / fotografie de-a ta.”), când nu pare să adune tot felul de aluviuni semantice într-o albie cam prea îngustă, poemul lui Crudu e alert și emoționant, mai ales în ultima parte, unde se simte un efort de concentrare a unei materii textuale care până acolo părea că se împrăștie în toate direcțiile.

Astfel, ultimele pagini ale plachetei amintesc de câteva dintre cele mai triste și mai frumoase poezii din Ioana Maria a lui Bogza sau de puritatea tinerilor poeți ai „Generației războiului”: „nu pot zâmbi. nu pot râde. nu pot spune / un cuvânt. / voi râde în hohote şi voi striga // tu eşti aici. // tu eşti aici. // iar eu nu mai sunt aici. // şi voi fi fericit. // şi lumea va râdea şi în / oraş va începe o mare / sărbătoare. // (…) acum pe străzi mai tot timpul e întuneric. // acum direcția noastră depinde de / cum bate vântul. // încotro bate vântul, încolo / o luăm şi noi. încotro bate / vântul? // noi am cunoscut tristețea în / totalitatea ei. // noi am cunoscut-o foarte bine. / atât de bine că ne-am / despărțit. // de aia ne-am despărțit. // dar de la asta nimic nu s-a schimbat. / nimic. (…)” 

Două lecturi

Sunt de o săptămână la Graz, în cadrul programului de rezidențe IHAG (Casa Internațională a Autorilor din Graz). Pentru cei care se întâmplă să fie în Viena și Graz pe 22 aprilie, respectiv 3 mai, și vor să asculte poezie în limba română și în germană, iată unde ne vom putea întâlni.
Prima lectură va fi peste două zile, vineri, de la ora 19, la Raum D / Q21 din cadrul Museumsquartier (Museumsplatz 1, 1070 Viena), în compania traducătoarei Daria Hainz. Voi citi mai ales poeme noi, transpuse recent în germană de către Daria Hainz, dar și un poem-două din cartea apărută acum trei ani și jumătate la Ed. Korrespondenzen. Editorul meu, Reto Ziegler, a promis că va fi acolo și că va aduce cu el și exemplare din volumul tradus de Georg Aescht.
La Graz, după Paști, mai exact marți, 3 mai, începând cu ora 20, voi citi la Kulturzentrum bei den Minoriten (Mariahilferplatz 3, 8020 Graz), un loc cum îmi doresc de ani buni să existe și la noi, în compania poetei austriece Barbara Rauchenberger.

Albia

Albia râului se îngustează de la an la an, peste puțin timp va seca de tot, îmi spunea cu liniştea pe care ţi-o dă numai împăcarea în faţa schimbării. Apunea. Marile evenimente ale naturii continuau să se întâmple cu o anumită indiferenţă, lentoarea cadrelor cu vampiri, a scenelor prea ornate şi 
hai înăuntru mi-a spus 
când boii-de-baltă s-au pus pe orăcăit
şi
hai înăuntru aici nu mai e nimic de făcut.

Șireturi

Nu credeam în viitor, nu mă interesa asta, atâtea altele au început să mă hărțuiască de îndată ce mi-a devenit clar că nu pot controla nimic. N-am vrut niciodată să fiu ceva anume, și nici să fiu ca oricine, la cheremul tuturor întâmplărilor și accidentelor oarecare. Orice lucru banal poate fi teribil într-o viață de om. Nici doctor, nici avocat, nici marinar, nici măcar primul băiat din cartier care să ajungă pe Marte – eu visam doar să mă întorc în trecut, chiar dacă trecutul ăsta însemna un lucru intens trăit cu treizeci de secunde în urmă. Mi-ar fi fost de ajuns. Dar între timp am înțeles prea bine, mamă, ce înseamnă să fii vlăguit, lipsit de orice motivație sau inițiativă, de orice poate ajuta să te târăști încă o sută de metri-nainte. Să proiectezi pentru viitor trebuia să fie-o prosteală pentru fete romanțioase și ambițioșii care cred că-și pot scrie povestea propriei vieți înainte de a ști ce anume ne stăpânește ființa firavă și atât de ușor de strivit.

A trebuit să ajung pe un munticel împădurit, la 1200 de kilometri de casă, pentru ca în bungalowl ăsta să încep să respir altfel; să mă gândesc la viitor ca la un chip ce se decupează foarte încet din ceață și-ncepi să-i ghicești liniile. Aici, cât vezi cu ochii – mirajul nemișcării, oricât ți-ai încorda auzul – doar ciripitul ăsta subțire, un fluierat măgulit de el însuși, respirația întretăiată ca după dragoste a ierbii, liniștea arborilor festonați.

Și dintre toate lucrurile pe care le-aș putea regreta, care mi-ar putea îngrășa nemulțumirea, absența unor gesturi încastrate în totemul copilăriei, insecte preistorice prinse în ambră, flash-uri inexplicabile cu unghere uitate din camera de joacă, escavatoare și betoniere de jucărie, trenulețul electric adus de la Moscova, soldățeii de plastic, căsuța din lemn și toate șireturile pe care nu le puteam lega cum trebuie, târându-le prin prăfăria din străzile Viorele și Ruginoasa.

  Iar dacă vorbesc de șireturi, poate că asta e o amintire neroadă și pe seama ei se poate glumi, numai că pe mine mă umple de căldură, ca orice te face să te simți protejat încă după mulți ani. Țin bine minte cum te-ai aplecat – învățasem deja să citesc și să scriu, mi-era însă cu neputință să-mi leg șireturile alea alunecoase, să fac lucrul ăsta simplu așa încât să nu mai cad în nas –, te-ai lăsat pe vine în peisajul trist al pieței, trist pentru că totul respira parcă printr-un plămân bolnav, cavernos. Mi-ai legat șireturile cu aceeași ușurință cu care păreai să faci totul, le-ai făcut și funda, apoi ți-ai ridicat privirea și mi-ai zâmbit: vedeam pe chipul tău mai mult decât se poate citi în orice carte, mai mult decât se poate descrie fără să devii ridicol – să vorbesc atunci despre felul în care niște proteine se aliniaseră oportun, cât să ne facă posibilă recunoașterea? Despre banalul mecanism al geneticii, care îmi așternuse pe chip aceste trăsături, ca tu să mă păzești de tot ce poate fi rău? Șireturi, mamă.

Iar apoi alte momente, cu o fată puțin mai mare, pe care o amuzam și căreia cred că îi era puțin milă de mine, aplecându-se înainte de a intra în sala de sport și legându-mi șiretul pentru ca profa să nu urle iarăși la puberul slăbănog și stângaci care eram. Sau după-amiaza când, după căzătura în râul cu nume imposibil, având o coastă frântă și icnind de durere nițel cam demonstrativ, o coreeancă rasată cu care vorbeam despre poezie mi-a strâns mai bine șiretul – serios, îmi era imposibil să mă aplec –, după ce am ieșit din spitalul neverosimil în care nimeni nu înțelesese o iotă din ce le spusesem.

Șireturi – acum înțelegi? Dacă m-ai pune să folosesc un singur cuvânt pentru tot ce îți datorez, acesta ar fi.

17 aprilie 2016

Ce scriam acum aproape 12 ani despre Uricaru & USR

Să nu mori cu ei de gât (ca să-l citez pe Eugen Istodor dintr-o carte citită când eram prin liceu)?

Am scris articolul ăsta când încă nu împlinisem 21 de ani, acum merg lansat spre 33 și ce s-a schimbat? A, da, în rău. Că-n loc de Eugen Uricaru a venit Nicolae Manolescu, om și scriitor pe care îmi amintesc că-l respectam, și care s-a dovedit de zece ori mai nerușinat și mai feudal decât Uricaru? Ce să faci? Cât să te lupți cu morile de vânt? Gabriel Chifu era în 2004 mâna dreaptă a lui Uricaru, din 2005 până azi e mâna dreaptă a lui Manolescu. Cum vine asta?

Fabulaţiile preşedintelui

            Sunt de notorietate, de ani buni, neînţelegerile – atât de frecvent întâlnite în toate domeniile vieţii noastre culturale – între personalităţile care conduc instituţii importante ale culturii române. Iar acesta nici măcar nu este un neajuns dintre cele mai grave al junei noastre democraţii. Disputele cvasi-intelectuale pe mize de nimic sunt distracţia favorită a literaţilor români de la paşoptişti încoace. Tot timpul există măcar trei-patru bisericuţe, cu tot atâtea influenţe, idei fixe şi vendete personale... Ştie toată lumea cât de cât atentă la scena literară că există grupări ce-şi dispută şi cel mai neînsemnat privilegiu, de cele mai multe ori ajungându-se la discursuri vitriolante, de nu chiar înjurături ca la uşa cortului. Că, de pildă, într-o parte e statornicit grupul ce conduce Ziua literară, şi că acesta e în stare să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi păstra culcuşul călduţ, sau că Marin Mincu, luându-i-se un cenaclu pe care l-a condus aproape doi ani, încearcă să pârjolească câmpurile şi să otrăvească fântânile, reuşind să-şi alunge şi ultimii aliaţi pe care îi mai avea, că preşedintele Uniunii Scriitorilor îl ţine când pe unul, când pe altul pe genunchi, şi că iute-i atinge cu nuielușa pe cei care n-au fost cuminţi ş.a.m.d.

Cum falnicul critic M. Mincu a căzut în dizgraţie, apele s-au tulburat de tot. Odată zâzania stârnită, cu ajutorul deplin, se spune, al lui Ştefan Agopian, domnul Eugen Uricaru sugerează acum – deşi Domnia Sa şi criticul dizgraţiat păreau, în urmă cu un an, să se înţeleagă decent – că de fapt nici nu a crezut prea mult în misia şi posibilităţile lui M.M. de a conduce cenaclul cu pricina, şi că numai la insistenţele domnului Mincu i s-a încredinţat acestuia moşirea Euridicei. Criticul, aprig cocoş deghizat în acvilă, „demască” la repezeală cârdăşia preşedintelui cu „baronii literari” (numai aici nu se strecuraseră bieţii baroni!). Unde mai punem că la acuzaţia preşedintelui, Marin Mincu susţine că, dimpotrivă, dânsul a început să se joace de-a mentorul cu puştanii doar fiindcă a fost singurul care a acceptat această postură şi că, în consecinţă, i-a făcut, la vremea aceea, preşedintelui un mare serviciu.

            Dar unde se găsesc oamenii tineri în toate aceste conflicte de cafenea (cu ecouri în presa avidă de scandal – vezi articolele recente din „Cotidianul” şi „Gardianul”)? Se implică în vreun fel sau refuză amuzaţi coborârea în ceea ce pare a fi, până la urmă, un mare bâlci? Ar avea vocile lor vreun răsunet sau ar putea, dat fiind că cei mai mulţi nu sunt încă în nici o tabără, să funcţioneze ca arbitri în chestiuni pe care oamenii „de la vârf”, fiind prea adânc vârâţi în ele, nu le mai pot privi cu justeţe? De curând, am primit un răspuns important, un singur şi evident răspuns la toate aceste întrebări în definitiv puerile.

            Ostilitatea, pentru cei cărora nu le era încă destul de clară, şi superioritatea arogantă a lui Uricaru au izbucnit cel mai limpede atunci când acesta a afirmat că, de fapt, tot ce s-a citit în importantul cenaclu-atelier Euridice a fost „pornografie”, în felul acesta, preşedintele expediind repede lichelele mici care se cred deja scriitori şi care cam trebuie, nu-i aşa, puse acum la respect... Purtarea şi declaraţiile publice ale domnului Uricaru sunt cele ale unui mare surmenat. Sau – trebuie să acceptăm şi această din urmă ipoteză – ale unui abil manipulator pentru care atacul e cea mai bună defensivă. În ambele cazuri, o ieşire impardonabilă pentru care preşedintele Eugen Uricaru nu poate decât să primească un vot de blam din partea tinerilor pe care îi atacă fără să aibă nici cea mai mică idee în legătură cu ceea ce ei scriu! Nu ştiu dacă are sfătuitori proşti sau rău intenţionaţi, ori dacă domnul Uricaru se lasă adesea condus de umori, dar de data aceasta, Domnia Sa şi-a ales, în încercarea de a-i da o lovitură decisivă „exilatului” contestatar Marin Mincu, un adversar colectiv – tinerii scriitori care au frecventat cenaclul Euridice al Uniunii – a cărui legitimitate de a pune la îndoială un discurs mincinos este în mod cert mai mare decât a bravului şi urgisitului M.M. Atunci când afirmă cu năduf că Marin Mincu a promovat şi încurajat o literatură pornografică, preşedintele Uniunii Scriitorilor se umple de ridicol şi se dovedeşte a fi încă o dată în afara problemei; prin ricoşeu, afirmaţiile domnului Uricaru lovesc în întreaga generaţie tânără, zis douămiistă, afirmată cam între 1999 şi 2004 (perioadă peste care s-a suprapus, între 2002 şi 2004, existenţa cenaclului Euridice condus de Mincu). Dezinformare, ignoranţă crasă, ostilitate. Cam mult pentru un om care conduce o atât de mare şi de importantă instituţie. Dar să le luăm pe rând.

            Mai întâi, întrebarea la care este chemat să răspundă oricare din tinerii care au frecventat cenaclul Euridice – numai bună-credinţă să fie, că răspunsurile vin singure! – este: unde-i pornografia? De-a lungul a aproape doi ani, au citit cam o sută de poeţi şi prozatori din toate generaţiile şi regiunile ţării, regula fiind că, într-o şedinţă de cenaclu, unui consacrat – cu lectura căruia se începea întotdeauna –  i se adăuga un tânăr, debutant sau deja debutat, ale cărui texte urmau a fi supuse, la urmă (ca şi cele ale consacratului) “sfârtecării” critice. S-a vorbit în două sau în trei cazuri despre unele tendinţe de exhibare a visceralului şi a sexualităţii, sau chiar de înjurături neaoşe, ce ar putea friza pornografia, însă de fiecare dată atât nivelul textelor citite de tinerii autori, cât şi acela al discuţiilor purtate în jurul lor au fost îndeajuns de ridicate pentru a nu se ajunge nici la obiecţii grobiene, şi nici la (posibila) lezare a pudibonzilor. În rest, nici vorbă, nici urmă de pornografie. Au citit tineri poeţi cu voci foarte diferite, de la tonalităţi feminine soft (Adela Greceanu, Zvera Ion) la viscerale şi angoasate (Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Oana Ninu), de la poeţi cu alunecări metafizice (Teodor Dună), la expresionişti robuşti (Ştefan Manasia, Dan Coman), experimentalişti euforici (Adrian Urmanov, Mircea Ţuglea), imagişti (Răzvan Ţupa), voci “angajate” (Marius Ianuş) şi minimalişti (Andrei Peniuc, Bogdan Iancu, Constantin Vică, Denisa Pişcu). Dintre prozatori, Ionuţ Chiva, Elena Pasima, Ioana Băeţica, Adrian Urmanov şi Mitoş Micleuşanu au citit texte în stare să ilustreze cam toate direcţiile posibile din proza actuală. A contat ceva din toate astea pentru contestatarii care nici măcar nu se obosesc să ne citească? Nici vorbă.

            Desigur că această stare de lucruri (însoţită de o optică înadins falsă şi născătoare de hilare confuzii) i se datorează în bună măsură lui Marin Mincu. Criticului trebuie să i se recunoască însă meritele în descoperirea şi promovarea (chiar aşa interesată şi zeflemitoare) a unor tineri care au confirmat sau vor confirma în curând, precum şi a altora care „vor conta” (după cum îi place Domniei Sale să spună) în literatura română de peste un deceniu sau două. Perspectivă mult prea îndepărtată pentru unii din scriitorii mai vârstnici de azi, „seniorii” zaharisiţi care nu dau doi bani pe posibilii lor urmaşi. Una dintre problemele domnului Marin Mincu a fost însă gestionarea extraordinarului atelier pe care îl conducea şi în care, de la un punct încolo a început să se poarte nărăvaş şi despotic, permiţându-le numai protejaţilor săi să se desfăşoare (iar pariurile critice ale domnului Mincu nu sunt în toate cazurile câştigătoare). Fiind, adică, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.

            Acesta este contextul unei dispute publice penibile, care capătă o tot mare amploare, context pe care m-am străduit să-l redau cât mai precis, aflându-mă, aşa zicând, în miezul chestiunii, ce se adaugă acum multor altora, alimentate de dorinţa oarbă de putere şi de vanitatea degradantă a actualilor conducători ai Uniunii Scriitorilor din România. Pentru tinerii scriitori (iar aici, stupoare!, e vorba chiar şi de autorii aparţinând generaţiei ’90 – Pop, Gălăţanu, Bănulescu sau Aldulescu –, scriitori importanţi ai literaturii de azi şi oameni la 40-45 de ani, ţinuţi la rândul lor de generoşii uricari pe banca rezervelor) pare a exista o singură soluţie salvatoare. Este cu siguranţă cea mai simplă. Dat fiind că Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie parazitară şi mortificantă, generaţiile de scriitori intraţi de acum „în arenă” nu trebuie să mai aibă nici o legătură cu aceste rămăşiţe de structuri staliniste. Nu avem nevoie de aşa ceva, ci de structuri alternative şi democratice în care fiecare voce să conteze cu adevărat.

            Forţa adevăratei literaturi actuale nu vine din reeditarea sau din traducerile cărţilor de acum treizeci de ani ale vreunui preşedinte – oricare ar fi acesta – şi ale camarilei sale. Literatura vie se construieşte acum, în România anilor 2000, iar cei tineri au forţa, energia şi zelul necesare pentru a schimba durabil lucrurile, în condiţiile în care, după cum am mai spus, centrul se osifică şi se clasicizează cu o proverbială lipsă de măsură şi de discernământ.

            (articol apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 727 / iulie 2004)

Marius Oprea

Pe 31 martie am avut o întâlnire foarte agreabilă cu Marius Oprea, în mansarda de la Cărturești-Verona. Atmosfera a fost suficient de intimă și de cordială încât Oprea să vorbească deschis și destul de senin despre multe lucruri cu adevărat complicate – covârșitoare, poate, pentru unii – din biografia sa. De asemenea, a citit din recenta antologie Rețeta fericirii (Grinta, 2015), care conține poezia pe care a scris-o din anii '80 până azi. Aici se găsesc două fragmente înregistrate ale acelei întâlniri și câteva fotografii. 

Iar azi, pentru „poemul săptămânii”, am ales „Muncă și frig”, pentru aceia care îl știu mai puțin ca poet. Pentru că Marius Oprea chiar este poet, unul dintre cei mai buni & mai atașanți ai generației lui.

Marius Oprea

Muncă și frig

Din bătaia inimilor noastre se naște plusprodusul
adică faptul că încă trăim înseamnă că
încă este nevoie de
bătaia inimilor noastre. Era dimineață și
băusem toată noaptea cu Gică inginerul
după care conducându-l la poarta uzinei
am avut această revelație: o femeie la o fereastră
pieptănându-și cu tristețe firele albe.
De multă vreme trebuia scrisă această poezie.
Încă atunci privind la marginea unui drum înghețat
fulgii din aerul moale (fir-ar să fie! nu se poate
scrie despre amintire
fără să-i ghicești irisul întunecat de pofte?) m-au îmbrăcat
cu o piele străvezie care tresare și acum când
aprind o țigară: poezia este ea chiar acest moment de odihnă în noapte.

Un vis
se acoperă cu gelatină și sfârșește cu totul
în fața cănii cu ceai de sovârv. Mă doare capul.

Gică a intrat demult pe poarta uzinei mahmur și mirat
poate ca într-o femeie neașteptată. Apoi orele fierb greu
în ciorba producției până la desprinderea de oase
și gândurile ajung aici
în această parte a poeziei
în care trebuie să se vorbească
despre dragostea ei pentru adevăr – aceste versuri
să se tipărească pe foiță de aur cu litere de aur –
căci dacă poezia e ficțiune realitatea e constrângere.

Ceasurile sună: din fiecare vis
țâșnesc două brațe și soarele
și voci se împletesc în abur
și se ridică la cer.
Din bătaia inimilor noastre se naște o altă planetă
pe care trupurile umblă îndepărtate de creier
prin stufărișuri și bălți, iar pădurea e înaltă
departe și foarte violetă. Trupuri care
trebuie să muncească.
Iar carnea asta și mădularele
unde cu înțelepciune ea s-a așternut astfel
încât să pot mânca, dormi și munci în timp util,
fără pierderi acest trup stă deci la marginea drumului înghețat
cu privirea în zdrențe.

din Solo de tamburină (1999)

Din Graz

Am ajuns de mai puțin de unsprezece ore la Graz, după mica peripeție (confuzie) vieneză cu firma SMS și drumul întortocheat (mai mult decât lung) prin diferite sate mici și perfecte din partea estică a țării – șosele impecabile, pe dedesubt și pe deasupra, giratorii cu nu știu câte sensuri, indicatoare, indicatoare, pasageri lăsați unul câte unul pe la casele lor, încercări firave de dialog – oamenii, simpatici în fond, amorțiți ca și mine în microbuzul ăla (care a fost cu totul altceva decât taxiul la care mă așteptam pentru suma exagerat de mare plătită de cei de-aici – moft inutil, care mai mult mi-a cauzat neplăceri), vorbind o engleză firavă – pe de altă parte, eu mai înțeleg câte o propoziție, dar nici vorbă să exprim ceva în germană. În special cupluri în vârstă întoarse din Africa (pe lângă mine și o negresă zveltă, cu un zâmbet frumos – din câte am înțeles venea sau se întorcea din Lagos –, mai erau în mașină trei perechi, oameni de vreo șaptezeci de ani, foarte bine păstrați, îngrijiți și plini de viață. Și iarăși gândurile și comparațiile cu ai mei, cu viața lor, cu bătrânețea nenorocită din România, nu mai insist, asta e deja o discuție veche și tristă). În fine, Graz.

Primit, descusut, dăscălit de Luise Grinschgl. Tipa e voluntară, energică, in charge. Se ocupă de mai bine de un sfert de secol de Internationales Haus der Autorinnen und Autoren Graz. Prima ieșire în oraș, vorbăraie despre ce face, despre ce fac (– Deci, să înțeleg că ești liber-profesionist. – Da, încerc.), multe nume de cunoscuți comuni, mai ales poeți pe care i-am întâlnit, publicat, și care au fost, la rândul lor, oaspeți aici. Despre Caius, care m-a recomandat organizației lor, despre Marko Pogaçar și Dariusz Sośnicki, despre Novica Tadić, Goran Simić, Saša Ilić, mici bârfe despre vedetismul lui Šehić, încerc să o mai dau pe glumă, are umor, se prinde, continuă, păstrăm discuția, la un gulaș și o bere locală, într-o zonă confortabilă. Îmi vorbește cu entuziasm despre Fiston Mwanza Mujila, scriitor congolez de limbă franceză, despre care-mi mai zisese, pe la sfârșitul anului trecut, de bine și Radu, care l-a întâlnit prin cele Europe, la un festival (nu rețin exact unde, o să-l întreb). Am primit deja de la Luise două cărți de-ale lui, una de poezie, bilingvă (franceză-germană), și una de proză, în engleză.

Către 8 și jumătate își dă seama că nu prea mai rezist și mă conduce la casa asta uluitoare din Schlossberg. Sunt impresionat. Aici mai stau un ungur și un neamț, primul nu vorbește decât germana, celălalt, romancier foarte prolific, din câte-nțeleg, e rezident din septembrie, are bursa cea mare. Poate e și oboseala, dar nu mă așteptam la un astfel de loc. Cocoțat pe munte, cu o grădină superbă – publică, ce-i drept (însă poarta se închide seara) –, cu turnul ce se vedea din depărtare și, mai ales, cu liftul ce urcă pe dinăuntrul muntelui, cu vederea de aici, începusem deja să nu mai înregistrez ce descopeream în jur, rămâne să cercetez totul în zilele ce urmează.

Două vise puternice, foarte filmice – sau, într-o oarecare măsură, teatrale –, după primul m-am trezit, destul de cutremurat (de acuratețea detaliilor, a dialogurilor, de povestea bine legată, realistă ca într-un film nemțesc – sau austriac, că tot), dar mi-am impus să rămân în pat. Am mai adormit puțin (n-aș putea spune pentru cât timp), în care a venit al doilea vis – și mai intens, mai neașteptat (cu totul neașteptat, fiindcă nu mi se pare că situația care declanșează conflictul, spaima și toată fierberea din somn are vreo legătură cu ceva gândit sau cu frici pe care să mi le fi cultivat lately, cel puțin nu conștient, în fine). Încerc să notez câte ceva până ce nu se vor șterge detaliile.

Primul – straniu (încep cu sfârșitul): la final – iar asta face până la urmă dintr-un vis nu șocant, nu în sensul atâtor vise violente, crude, apocaliptice pe care le am – el se sinucide, aruncându-se de la etaj. „Obiectivul” (nu-mi dau seama dacă sunt personaj sau doar narator, cred că mai degrabă varianta a doua) e undeva într-o curte, el cade (nu-mi dau seama precis dacă suprind întreaga scenă, parcă nu), se prelinge cumva de-a lungul zidului, haina îi rămâne agățată de un burlan sau o ieșitură din peretele exterior (fără geamuri, din câte-mi pot da seama – deci întrebarea: de unde s-a aruncat de fapt?), iar jos văd grămăjoara informă, inertă, știu că e el. În secvența imediat următoare – aici intervine bizareria și imaginea care mă zgâlțâie și mă aruncă afară din vis –, plan apropiat: nu e el cel care s-a aruncat, ci ea. El a-ncercat să o prindă, iar ea a căzut pe el. Sunt amândoi stâlciți, tumefiați, știu că sunt morți – e ceva hamletian în imaginea asta –, disperare, întrebări rămase în aer etc.

Visul începe cu o relație curioasă dintre un [cercetător? savant? artist? – nu pot spune] și discipolul său, e un fel de relație de dragoste platonică între ei, dar în care cel tânăr e constant umilit și supus unor probe de foc. Posesiune, exigență și confuzie. E și o femeie – tânără, de vârsta discipolului, deși pare – trebuie să fie – iubita celui mai vârstnic. Ea și „ucenicul” – subjugați amândoi de farmecul magistrului. Din perspectiva pe care o am (deci sunt în poveste, dar nu particip, sunt cameramanul, „personajul invizibil”), surprind la un moment dat o discuție aprinsă în care toate resorturile relației toxice ies la iveală – tânărul, sensibil și derutat, se plânge de felul în care e tratat, de faptul că devotamentului său i se răspunde așa. Ea (care pentru un moment îmi pare că e tot un el – sau, în orice caz, o ființă mai degrabă androgină, firavă și depresivă) are altfel de frustrări, deși în esență cei doi își recunosc unul altuia drama, fără ca asta să-i unească neapărat, amândoi rămân foarte însingurați în șovăielile și incertitudinile lor, nici vorbă de „complicitate” (poate doar de un fel de complicitate îndoliată) între ei sau de erotism înfiripat subreptice.

Urmează o discuție în care amândoi încearcă (parcă pe furiș) să-i explice unui al treilea (poate paznicul laboratorului? al atelierului maestrului?) dezolarea lor, iar acesta le răspunde simplu și clar, tăind din doar câteva cuvinte nodul gordian, dar făcându-i parcă mai disperați și prăbușiți în nelămuririle și tensiunile care și-i dispută. Apoi blank, poate o scenă ștearsă deja din memorie – și finalul frisonant cu care-am început.

Al doilea vis – sunt într-un supermarket, greu de spus unde, poate chiar aici, în Austria? – nu are importanță. Seară târziu, situație de conflict simplă, tratată americănește – la casă, doi arabi (un el și o ea), cu chef de ceartă, provocatori, tot iau lucruri, le întorc pe toate fețele, le trântesc pe tejghea, se răzgândesc, vor să pară fioroși, se vede că vor să facă ceva necinstit, tensiune în creștere, vânzătoarea e depășită, mai e pe acolo și un paznic, nu intervine. Privesc scena jenat, apoi mă apucă o furie surdă atunci când arabul ia POS-ul (sau altceva) și face câțiva pași, dând impresia că vrea să plece cu el: mă reped către el, mai întâi i-l cer, apoi i-l smulg din mână în vreme ce el, furios, se pregătește să mă lovească. Nu știu cum, de unde și când, dar am pus mâna pe o mică șurubelniță cu un vârf foarte ascuțit pe care i-o pun ăstuia în gât, și o țin acolo cu mâna stângă. Îl împung, nu-l las, el mă privește cu o imensă ură, m-ar sfâșia, dar tonul meu e decis, îl las să-nțeleagă că îi voi înfige chestia aia în jugulară. În spatele lui femeia gesticulează, strigă, mostre de comportament agresiv, menit să intimideze. Atunci intervine și paznicul, împreună cu care îl umflăm pe arab și-l aruncăm afară din magazin. Ăsta mai urlă ceva, amenință înainte să dispară în noapte, știm că va reveni imediat și că nu va fi singur.

De aici începe de fapt partea interesantă, care problematizează visul și are potențial dramatic (dincolo de cocoșeala mea onirică dinainte – nu prea cred că într-o situație „reală” identică aș acționa așa, passons). Paznicul devine agitat, nervos, începem să discutăm, nu știm ce să facem. Discuția e curioasă, aflu că băiatul (care, acum îmi dau seama, e foarte tânăr și slăbuț) e din Iași (ha!) și că își dă seama că dacă nu va fă tăiat în seara asta, oricum jobul îi e periclitat etc. Fata de la casă vrea să cheme poliția, dar știm cu toții că nu va ajunge la timp sau nu va ajunge deloc, încercăm să ne regrupăm, tensiunea e-n creștere, dialogul dintre mine și flăcăul din Iași ilustrează probabil niște frici mai profunde pe care nu le-am conștientizat până acum. Se vede treaba că toată panica asta cultivată de media, terorismul, atacurile, neliniștile vestice din ultima vreme au lucrat și-n mine, scurtcircuitându-mi niște relee. Brusc, ieșim din magazin și suntem într-o curte interioară (destul de asemănătoare – iar ăsta e singurul punct de sutură, de legătură cu primul vis – cu cea unde s-a petrecut sinuciderea lui/a ei din dramoleta cu cei trei), știm că nimeni nu ne va deschide, oricum geamurile de la parter sunt zăbrelite, nu iese nimeni, e o stare de panică generală, așteptăm, așteptăm să vedem ce se va întâmpla, cine va veni, dialogul e alimentat și de unele observații legate de potențiala mea inacțiune (– Dacă nu ai fi făcut asta, acum totul era-n regulă, făceau puțin scandal, poate luau ceva neînsemnat și plecau. – Nu putem sta cu mâinile-n sân, dacă nu facem nimic, totul se va scufunda etc.). Mă trezesc nu speriat, dar cu un puternic sentiment de îngrijorare și cu câteva noi dileme.  

14 aprilie 2016, 5 A.M.

Cum se scrie (despre) literatură

Cu pasiune, cu febră, cu încrâncenare moderată sau cu moderație încrâncenată, cu mintea limpezită de orice context strategic, de orice e „tactic”, limitativ, de tot ce are o „agendă”, fără mofturi și ochi dați peste cap, cu tot corpul, cu fiecare lucru pe care l-ai citit și îl iubești, să fie toate acolo, un ghem de livresc și de experiență, viu și veridic, vibrând în fiecare literă prin care încerci să comunici ceva foarte personal, subiectiv și totuși dincolo de patimile și orgoliile tale mărunte, de interese, departe de vorbele și de gândurile altora, să scrii ca și cum ai scormoni, ca și cum ai răscoli, despre partea cea mai sinceră, mai tăioasă și mai coborâtă în tine, cu toți mușchii, cu glandele, să lași totul deoparte în favoarea (fervoarea) a ceea ce vrei să arăți, să nu fii laș, să nu minți și să nu te prostești, astea se vor întoarce mereu împotriva ta, să scrii cu viață clocotitoare și cu limbă de moarte. Să încerci, să încerci măcar, la intensități extreme și în situații-limită, altfel nu are chiar nici un rost.

„După plâns”, azi, la Cărturești

Așa de reușite au fost lansările noului roman al lui Cristian Fulaș, După plâns, la Sibiu (cu preotul Constantin Necula, Radu Vancu și Dragoș Varga) și ieri seară, la Institutul Blecher, încât o a treia întâlnire pentru ieșirea-n lume a cărții va avea loc astăzi, de la 18.30, la Cărturești (str. Arthur Verona, nr. 13-15), în prezența profesorului și criticului Mircea Martin, autor al recent premiatei Radicalitate și nuanță, a lui Ovidiu Șimonca, redactor-șef adjunct al revistei „Observator cultural” și a mea, ca editor (de fapt, coeditor) al romanului fulașian. Cu siguranță vor fi o altă atmosferă și alte discuții decât ieri la Tramvaiul 26, așa că ar fi păcat să lipsiți.

Poemul săptămânii: Mihai Traianu

Am mai scris, cu ani în urmă, când îl descopeream cu entuziasm, datorită lui V. Leac, pe anonimul poet arădean Mihai Traianu, din care am ales emoționantul poem „Să întinzi mâna”, din cartea cu care a debutat acum 39 de ani. De asemenea, pe Traianu l-am mai publicat într-un număr mai vechi al revistei „Poesis internațional” (nr. 8 / martie 2012).

Mihai Traianu

Mihai Traianu (1940-2007) a câștigat Premiul de debut al Editurii Dacia din Cluj-Napoca pe anul 1976, așa că volumul său de poezie, Stăpân de pajiști, a apărut în 1977, ceea ce l-a făcut pe Victor Felea, un bun poet și critic de poezie, cunoscut redactor al revistei „Steaua”, aparținând generației anterioare, să remarce știința poetului arădean (care debuta matur, după 35 de ani) de a îmbina „ironia blândă sau corosivă” cu „un soi de romantism naiv și sentimental”, „limbajul metaforic și cel prozaic”.

Aveau să mai treacă 16 ani până când poezia lui Traianu – poet extraordinar de discret, de nu de-a dreptul anonim, știut și stimat probabil doar de câțiva concitadini atinși de aceeași patimă pentru poezie – a văzut din nou lumina tiparului. Trecerea râului (1993) reia integral volumul de debut (deși, curios, cu un titlu schimbat: Stăpân pe pajiști), la care se adaugă șaizeci și trei de poeme care îl impun pe M.T. ca pe un poet cu o viziune și un univers clare, distincte și substanțiale – ceea ce face cu atât mai de neînțeles miopia contemporanilor săi.

Poate că o parte a răspunsului stă în această rememorare făcută de V. Leac în urmă cu câțiva ani: „Ieşirea în public a lui Mihai Traianu se rezuma la drumul de acasă până la intrarea în cea mai apropiată alimentară. Nu cunosc pe nimeni care să fi avut o viaţă mai discretă, la fel ca Bartleby, mişcările-i erau încete şi totodată invizibile. Neobservată a trecut şi poezia sa. (…) e adevărat că erau foarte puţini cei care îi cunoşteau opera, dar nici printre aceşti cunoscuţi nu s-a găsit vreun promotor. Eu l-am întâlnit târziu, în ultima perioadă a vieţii lui, când vederea i se înrăutăţise din nou. Era un tip fascinant, stătea întotdeauna, atunci când beam cafea sau ceai, indiferent în ce locaţie eram, cu faţa spre Mureş. «Eu sunt un poet de râu, el e singurul care mă înţelege, nu-i pot întoarce spatele», zicea, privind prin mine şi prin tot ce era în spatele meu, spre râu. Şi râul l-a înţeles: a şters orice urmă a trecerii lui prin viaţă.”

Până la moartea din 2007, în condiții cumplite (Traianu a fost găsit, conform unei mărturii, înghețat în casă după câteva zile în care nu mai fusese văzut), poetul a mai publicat două volume, în care experimenta pe cont propriu noi formule (ca în poemele în proză din Aevea, 1999, sau ambițioasa Lumina zodiacală, din 2003), aparent fără niciun interes pentru ceea ce ar fi putut însemna receptarea poeziei sale de către public sau critica literară. Un remarcabil poet necunoscut, atât în timpul vieții, cât și după moarte, Mihai Traianu rămâne un spirit exemplar, coborât parcă din galeria personajelor aproape neverosimile ale lui Roberto Bolaño. 

Să întinzi mâna

Să întinzi mâna să prelungești dar viața
unui prieten umbra lui pe pământ

Să treacă ierni și valuri de iarbă să întinzi
viața lui pe fața zilelor
să bată dar inima lui peste încremenirea
pietrelor de râu și mugurul crud

Să adaugi un răsărit
peste suflarea lui o creangă înflorită
o închipuire a ploii chiar să-l îndemni la iubire
adică iubirea pentru o femeie iubirea de patrie
iubirea pentru hai să spunem un ied primăvara

Prelungindu-i dar viața nu printr-un miracol
doar să-i întinzi mâna
când e pe cale de a se pierde
ce greu să spunem a muri

Să îi readuci totul în lumina ochilor în plămâni
în sângele lui și în carnea și oasele lui de om

din Stăpân de pajiști (1977)

Institutul Blecher 126

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 10 aprilie 2016, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu prozatorii Cristian Fulaș și Bogdan Munteanu. În cadrul evenimentului se va citi din volumele După plâns de Cristian Fulaș (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books, 2016) și Ai uitat să râzi de Bogdan Munteanu (NEMIRA, 2016).


Cristian Fulaș (n. 1978) a studiat Litere, specializarea Română-Engleză, apoi un Master în Teoria Literaturii, la București. În 2012 a fondat editura Gestalt Books. Pentru primul său roman, Fâșii de rușine (2015), i s-a acordat Premiul „Observator cultural” la categoria Debut. A inițiat, la începutul lui 2016, Festivalul Internațional „Orașul și Literatura”, an în care a publicat și cel de-al doilea său roman, După plâns.

Bogdan Munteanu (n. 1979) a publicat volumele de povestiri Vals pe fire de păianjen (2010), Bine te-am rătăcit, Incognito! (2011) şi Ai uitat să râzi (2016). A organizat mai multe evenimente culturale iar în 2013 a coordonat, alături de Marius Aldea, antologia Cu fața la perete (2013), urmată de proiectul „Scriitorii sunt pe Facebook” care a câștigat premiul pentru cea mai bună campanie de PR/Marketing/CSR la Gala Industriei de Carte din România (ediția a III-a, 2014). În prezent moderează, în Timișoara, întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?”.


Moderatori: Claudiu Komartin și Tiberiu Neacșu.

Păpușica

Am redescoperit, datorită boemistului și traducătorului Mircea Dan Duță, acest poem a cărui primă variantă a fost scrisă când eram încă licean, adică prin 2002. Textul a mai fost retușat pe parcurs, în următorii ani i-am dat un alt contur, dar publicasem deja două volume de poezie în care nu intrase, așa că a rămas prin niște hârtii pe care nu le-am mai cercetat cu mare interes. M.D. Duță mi-a atras atenția că poemul e printre cele traduse de doamna Libuše Valentová pentru lectura pe care am avut-o în cafeneaua Fra din Praga la începutul anului 2008, fiind apoi publicat în revista slovacă „iLeGaLiT”. Îl pun și aici, dintr-un puseu de tandrețe exagerată. În apărarea mea voi spune că aveam 18 ani și eram, desigur, mult mai naiv decât poeții de 18 ani de acum. Și credeam în poezie (cu toate fandările mele pretins autoironice) cu puterea a 24 de turbine Pelton. 

Păpușica

eu care nu am o meserie şi chiar dacă aş avea una aş urî-o

neîntârziind să arăt asta tuturor

fiindcă de la înălţimea birourilor răsturnate cu fundul în sus

la care aş huzuri fără grijă

nici nu aş întreprinde altceva decât să-mi privesc mâinile

toată ziua

ca pe nişte animăluţe străine

de care m-aş putea despărţi oricând

eu care tot spuneam că îmi voi închide pentru totdeauna poezia

în cuşca papagalilor dar ce spun eu poezie

păpuşica asta de cârpă cu un singur ochi

jerpelită şi tristă şi fără rost

şi vorbeam unui public ce de mult adormise

sau înţepenise aşteptând da da va fi atât de frumos

şi mai aruncam în mine un păhărel de tărie ca pe-un bănuţ

într-o fântână aproape secată

vom fi scânteietori strigam (punându-mi gâtul

pe un obiect tăios ce-mi producea emoţii

foarte puternice) hi hi ne vom

distra pe cinste veţi vedea

în vara lui 2002, după ceremonia de absolvire a liceului

Institutul Blecher edițiile 120-125

Cu riscul de a mă repeta: în condițiile în care nicio instituție culturală din București nu mișcă nimic (USR nu mai are cenaclu, club de lectură, platformă de discuții și dezbateri sau ceva care să aducă cu asta de aproape un deceniu), Institutul Blecher, proiect ținut de aproape șapte ani din pură pasiune, nefinanțat și nesusținut de nimeni, a ajuns la ediția 125. Iar pentru aceia care nu pot ajunge, din diverse motive, la întâlnirile care se întâmplă în cafeneaua Tramvaiul 26, ne îngrijim, cu ajutorul indispensabil al lui Victor Potra, să le și înregistrăm. Așa a fost la ultimele șase ediții:

Poemul săptămânii: Florin Mugur și Daniela Crăsnaru

Poemele alese săptămâna trecută și săptămâna aceasta le aparțin lui Florin Mugur (1934-1991) și Danielei Crăsnaru (n. 1950), așadar un poet 60-ist și o poetă 70-istă despre care am elaborat puțin în textele de prezentare ce preced poemele „Marginea de apă”, respectiv „Ludică”.

Florin Mugur

Florin Mugur (1934-1991) debutează la 19 ani cu Cântecul lui Philipp Müller, iar în următorii ani continuă să publice și alte volume tipice perioadei realismului socialist, stăruind într-o formulă cu valoare strict propagandistică, din care nu se poate salva nimic.

A urmat cursurile Școlii de Literatură „Mihai Eminescu” și a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română din București în 1960, anul în care, prin debuturile lor în colecția „Luceafărul” a Editurii de Stat pentru Literatură și Artă, Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin aveau să fie deschizători de drum pentru noua lirică pe care generația 60 o va impune în anii următori.

Mugur reușește să prindă, cu tot decalajul produs de startul său deloc meritoriu, „trenul” generației sale, redebutând, dacă se poate spune așa, la 33 de ani cu Mituri (1967). Urmează alte volume de poezie, printre care Destinele intermediare (1968), Cartea regilor (1970), Cartea prințului (1973), Piatra palidă (1977), Dansul cu cartea (antologie, 1981), Spectacol amânat (1985), cărți de proză și de interviuri (cel mai cunoscut rămâne probabil Convorbiri cu Marin Preda, din 1973). Schițe despre fericire (1987) este cartea sa cea mai modernă și mai greu de încadrat, fiind alcătuită din fragmente de proză poetică, eseistică și jurnal, cuprinzând de asemenea cronici și portrete ale unor scriitori contemporani.

Greu de spus în ce măsură afirmația lui Ștefan Augustin Doinaș din prefața la Dansul cu cartea poate fi citită astăzi altfel decât ca un compliment făcut din stimă colegială – căci Mugur și-a câștigat prețuirea „confraților” ca redactor foarte dedicat profesiei sale, dar și ca autor în scrisul căruia găsești mereu o anumită o noblețe contemplativă, o limpezime ivită din seninătate și coerență cu sine: „Florin Mugur este, probabil, singurul exemplu de poet capabil de a obliga timpul să lucreze în favoarea sa.” Mai degrabă nu, dacă e să ne luăm după cărțile apărute postum ale acestui scriitor aproape uitat (în fapt, una singură, Scrisori de la capătul zilelor, din 2002, cuprinzând 23 de epistole scrise între 1989 și 1991), a cărui poezie nu a mai cunoscut vreo antologare sau reeditare în cei 25 de ani scurși de la sinuciderea sa, pe 9 februarie 1991, la două zile după ce împlinise 57 de ani.

Marginea de apă

Ne citim unul altuia poeme până ne vine rău
și ne rezemăm clătinându-ne de zidul ud
privindu-ne sfârșiți, desfigurați
ca după un imens hohot de râs.

Și dacă – întreabă cineva – și dacă ne-am desprins
noi înșine ca o lacrimă
din marginea de apă a bătrânului imperiu corupt?
dacă ne e tată? cum să ne omorâm tatăl?

Istoria fricoasă a imperiului
făcută din tresăriri și mușcături și desprinderi
ca istoria unui iepure turbat.

Și dacă totuși ne e tată?
Răspunde, imperiu celest!

El e măreț, nici nu ne-aude
el e stăpân pe dușmănia lui profesională
el se uită peste capetele noastre
și numără sorii teribili.

din Portretul unui necunoscut (1980)

Daniela Crăsnaru

Daniela Crăsnaru (n. 1950) se naște la Craiova, unde absolvă Liceul „Nicolae Bălcescu”. Debutează publicistic foarte devreme (1967), fiind, la fel ca Mircea Dinescu sau Ioan Flora, unul dintre tinerii poeți foarte precoce de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70. Debutează editorial în anul în care absolvă Filologia la Craiova, cu Lumină cât umbră (1973). Autoare foarte prolifică, D.C. publică în următorii cincisprezece ani opt volume de poezie (dintre care Spațiul de grație, 1976; Crângul hipnotic, 1979; Vânzătorul de indulgențe, 1981; Emisferele de Magdeburg, 1987; Fereastra în zid, 1988), mai multe cărți pentru copii și proză scurtă.

Caracterizată prin inteligență, inventivitate și ușurința de a versifica pe diverse teme (așa încât e greu de spus dacă Daniela Crăsnaru e mai curând o precursoare a 80-iștilor, o confesivă moderată sau o manieristă atentă la mode și tehnici poetice, pe care le poate reproduce cu ușurință), cu un evident exces de productivitate, scrisul autoarei se domolește după 1989, când este pentru doi ani deputat, apoi intră în diplomație, fiind director adjunct al Accademia di Romania de la Roma. Ani în care Daniela Crăsnaru mai publică un volum de proză scurtă, în 1990, și unul de poezie, fără mare ecou (Austerloo), în 1998.

Daniela Crăsnaru se numără, alături de Grete Tartler, Ioana Ieronim sau Doina Uricariu, printre scriitoarele 70-iste care au fost trimise în anii ’90 în posturi diplomatice pentru a mai schimba peisajul dezolant al aparatului de „reprezentare” a României în străinătate, rămas aproape neschimbat din perioada ceaușistă.

Astfel, scriitoarea trece în plan secund, fiind aproape cu totul necunoscută cititorilor și poeților din ultimele două decenii, reputația Danielei Crăsnaru fiind – tot ca în cazul lui Dinescu – rezumabilă la cărțile scrise și publicate înainte de Revoluție, deși între 1991 și 2008 ediții ale volumelor sale de poezie au apărut în Marea Britanie, Olanda, Ungaria, Statele Unite și, firește, Italia.

Ludică

Mai sunt câteva instincte care nu-ncap în computer,

Câteva sentimente necodificate.

Sufletul umblă prin trup ilicit

Ca un râu fără margini trasate.

Cineva vinde sub preţ un gram de speranţă.

Noi privim sceptici din mijlocul Marelui Târg.
Până şi sfinţii sunt chibzuiţi şi-şi mănâncă
Haloul din frunte, cu sârg.



Taurul vine şi acum în arenă

Dintr-un timp ireal ca un mit.
Hai să-l lovim cu-n fascicul de laser

Sau cu un atom obosit.



Cine se mai aruncă azi în groapa cu lei?

Cine mai are timp de un gest anacronic?

Cine să mai consume mireasmă de tei
În veacul precis şi ironic?

Tu zâmbeşti programat, între două şedinţe,

Între două infarcturi răspunzi la apel

Şi-ţi ascunzi cu grijă în cutele cărnii

Un instinct demodat şi rebel.



Un grafic ciudat te invită metodic

Să fii totuşi om, dar să nu ai vreo vină,

De aceea ţi s-a programat, anul ăsta, în gând
Un minut de tandreţe adulterină.



Dar eu spăl când am chef podelele-n Eden,
Doar viaţa mea clocoteşte sub sceptrul ludic

Cum clocoteşte seva prin cămara vocalelor
Unui cuvânt suculent şi impudic.

din Șaizeci și nouă de poezii de dragoste (1982)