Subcapitol

Trei poeme pe noul site subcapitol.ro, proiect al poetului Laurenţiu Ion, unde au mai publicat până acum câte un poem, două Alex Văsieş, Aleksandar Stoicovici, Valeriu Andrişcă, Mihok Tamaş, Ecaterina Bargan, Alexandra Turcu, Cosmina Ştefania Oniciuc, Amalia Cernat şi Marius Surleac.

Evenimente literare în Bucureşti

Azi, la concurenţă, două lecturi care sună promiţător.

Monoran

Îmi place, după cum am mai spus, poezia lui Ion Monoran (1953-1993), chiar şi când este stângace şi vorbăreaţă, pentru că e autentică şi are nerv. Al patrulea volum postum al acestui guerrillero bănăţean (antologia Dragă poezie, Editura Brumar, 2013, cuprinzând poemele din Locus periucundus, Ca un vagabond într-o flanelă roşie şi Eu însumi), cu o prefaţă de Tudor Creţu, conţine la final unul dintre textele cele mai expresive ale lui Monoran şi o artă poetică din care se desprinde portretul unui tânăr poet orgolios, preocupat de dimensiunea etică a scrisului şi obsedat de formă şi meşteşug.

(probabil, fragment dintr-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu)

Sunt un tânăr despre care atât în cercurile oficiale cât şi în cercul foarte larg acceptat al prietenilor se spune că este extrem de îngâmfat şi abia după aceea orgolios.

Am aşteptat ani de zile cu înfrigurare, dar şi cu mari speranţe momentul ieşirii în lume. În cei mai frumoşi ani ai vieţii am refuzat tentaţiile mărunte, dar neînchipuit de odihnitoare din viaţa de zi cu zi. Am riscat enorm în favoarea din pricina temperamentului meu năvalnic ce nu acceptă compromisurile.

Într-o vreme aproape că am uitat că poemele mele trebuiesc cunoscute şi de alţii în afară de mine.

Vă scriu toate astea numai pentru faptul că sunt tânăr, deşi sigur că nu vă sunt lucruri necunoscute, netrăite.

Mulţi scriu dar puţini rămân să continue în eternitate maratonul.

Cred că am devenit o cutră bătrână în ceea ce priveşte structura poemului, structura versului şi a metaforei deşi aceasta din urmă mă cam plictiseşte.

Chiar dacă nu sunteţi de acord, pot face oricând din sufletul meu camera de ardere a unui motor cu explozie şi când scriu chiar am impresia că demontez un buldozer piesă cu piesă în poezie. Şi asta cu talent.

Aceasta fiind condiţia elementară pentru a deveni Poet (!) şi nu un piţigoi literar.

Nu pot fi nici măcar cinci minute de acord cu dumneavoastră când afirmaţi că nu stăpânesc metafora.

Bineînţeles şi din orgoliu, dar fără să fiu îngâmfat.

Prefer un anumit stil de poezie, dar nu le neg pe celelalte, deşi nu mă regăsesc 100% niciun maestru. Muncesc până la epuizare în faţa colii de hârtie şi nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre cele bune le aleg pe cele mai bune. Am nişte planuri enorme în ceea ce priveşte poezia şi condiţia de poet.

Poezia contemporană românească mă nemulţumeşte.

Altfel nu aş mai găsi niciun suport moral pentru scris.

M-a nemulţumit de curând îndrăzneala revistei Luceafărul de a-l publica pe A. Ginsberg cu un poem din care reiese (cu ajutorul articolelor despre lumea capitalului şi P. Goma) că îşi înjură patria. În poemul său A. Ginsberg plânge America, iubeşte America, dar ca pe o iubită care îl copleşeşte, îl sufocă.

În ceea ce priveşte plicul pe care vi-l trimit, decât să îmi răspundeţi ca unui începător când mai mult când mai puţin norocos, mai bine fiţi cât mai lapidari. Sunt o fire extraordinar de sensibilă chiar dacă nu vă vine să credeţi.

Rezervele dumneavoastră vor fi ca nişte lovituri de secure şi vor face din mine o fiară care scrie versuri şi poeme cu micrometrul.

Am datorii morale faţă de părinţi şi rude care îi vor determina să mă spurce, să mă desconsidere cu şi mai multă convingere ca până acum.

Sunt un tânăr nerealizat, în ceea ce priveşte profesiunea şi viaţa burtăverzimii.

Deci nu sunt student sau etc. etc. etc.

Dar cu ambiţii enorme.

Într-un fel, sunt Sisif care, pierzându-şi bolovanul aproape de culme, este nevoit să se întoarcă din drum şi să îl afle pentru a vrea din nou.

(Ion Monoran, Dragă poezie, Editura Brumar, 2013)

Timpul, nr. 185 / 2014

A apărut numărul pe august al revistei „Timpul”(185 / 2014). În el puteţi găsi teme variate şi semnături care mai de care. Eu îmi continui rubrica de la pagina 8, unde scriu despre cea mai recentă carte a lui Mihai Ignat, Klein Reloaded. Mai am o mică contribuţie în dosarul de la pag. 20, pus la cale de Radu Vancu, în care mai scriu Bogdan Creţu şi Ovidiu Nimigean.

Matthew Sweeney, Laptele roz

Când caprele au mâncat garoafele roşii,

iar în dimineaţa următoare laptele era roz,

stareţului i-a plăcut şi a spus că mai vrea,

însă călugării iubeau florile din grădină

aşa că au folosit termite şi furnici zdrobite

şi boia, amestecate bine în lapte –

fără niciun rezultat – parfumul dispăruse

şi stareţul a devenit morocănos, aşa că garoafele

au fost sacrificate pentru caprele năvalnice,

ale căror bărbiţe tresăltau în timpul mestecatului,

uitându-se-n sus la călugării care le priveau,

în vreme ce stareţul vedea totul de la fereastră,

iar în bucătărie, un picior de porc

se dezgheţa în cârligul atârnat din tavan

şi sângele continua să picure în cana cu lapte.

traducere de Claudiu Komartin

 

Citindu-ţi scrisorile, Alejandra

de Adriana Carrasco

Citindu-ţi scrisorile, Alejandra, m-am simţit

în sfârşit răzbunată.

Ca atunci când a lovit uraganul Fausto

sau ca-n ziua în care i-au

crăpat ţeasta scârbei de Mario Serra

cu un pietroi.

Pe tine n-o să te mint, Alejandra, pentru că

eşti oricum moartă. Eşti moartă

şi cuvintele tale mă răzbună

deşi eu râd când sunt lovită şi arunc înapoi

către lume flaconul ăsta cu acid

care-a desfigurat o generaţie întreagă.

Nu mă mai tem, Alejandra: cu pieptul meu

pipernicit, cu gura asta strâmbă, părea că

am fost programată de la naştere

să fiu victimă.

Eu, care sunt încăpăţânată şi rea,

care îngrijesc oameni dezmembraţi

şi îi spăl cu un burete aspru ca Mexicul,

eu care fac duşuri reci şi citesc

literatura pornografică a Americii,

eu care le arunc în faţă literaţilor

tot adevărul despre mamele lor şi

care le-aş scoate ochii cu ghearele, eu,

Adriana Carrasco, ademenesc fetele cuminţi

şi îi pun coarne

preşedintelui în fotografii oficiale.

Dar tu, Alejandra, pe care în orice secol

te-aş fi iubit, ştii că iubesc şi burţile goale

şi chipurile deformate sub măşti de gaze,

iubesc emoticoanele hidoase de care

poezia mea-i plină şi de pe urma cărora

mai mult ca sigur o să mă-mbogăţesc,

şi pasărea călcată-n picioare pe scările

muzeului de artă, şi contabilii măcelăriţi

din viciile şi infamia documentelor oficiale.

Străină şi singură, cu o trompetă în mână,

mă pregătesc să suflu sau să o-nfig

în gâtul unei canalii, în gaura unei sfinte.

în limba română de Claudiu Komartin