Topul meu şi-al câtorva prieteni

Am văzut în ianuarie tot felul de topuri legate de cărţile anului 2009 (cel mai dezbătut a fost cel din "Cultura"). Peste tot erau întrebaţi numai critici. Care s-a văzut în ultima vreme cam cât îi înteresează poezia. Aşa că am aici 5 topuri extrem de subiective ale unor oameni care chiar citesc cu drag poezie contemporană. Iată-le:


white noise:

1. Ion Monoran, Eu însumi
2. Alexandru Muşina, Regele dimineţii
3. Dan Coman, Dicţionarul Mara


Dan Coman:

1. Angela Marinescu, Probleme personale
2. Alexandru Muşina, Regele dimineţii
3. Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni


Marin Mălaicu-Hondrari:

1. Angela Marinescu, Probleme personale
2. Diana Geacar, Frumuseţea bărbatului căsătorit
3. Alexandru Muşina, Regele dimineţii


Ana Toma:

1. Dan Coman, Dicţionarul Mara
2. Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni
3. Moni Stănilă, Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei


Cl. K.:

1. Alexandru Muşina, Regele dimineţii
2. Domnica Drumea, Not for sale
3. Diana Geacăr, Frumuseţea bărbatului căsătorit / Radu Vancu, Monstrul fericit

Institutul Blecher revine

Din 10 februarie, la Sala Oglinzilor de la USR (Calea Victoriei, 115).

http://institutulblecher.blogspot.com/2010/01/institutul-blecher-din-10-februarie.html

Un poem de Robert Pinsky

Robert Pinsky este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai bine cotaţi poeţi şi eseişti americani în viaţă. Născut în 1940 în New Jersey, a debutat în 1975 cu Sadness and Happiness, căreia i-au urmat peste douăzeci de volume de versuri şi critică, antologii şi traduceri. Laureat al celor mai importante premii de poezie din Statele Unite, Pinsky este unul dintre autorii care promovează poezia, metodic şi rafinat, în spaţiul public american, ceea ce face din el unul dintre personajele cele mai iubite ale literaturii contemporane.


Cântecul samuraiului


Când nu am avut acoperiş, am făcut
din îndrăzneală acoperişul meu. Când
n-am avut ce mânca, ochii mei au cinat.

Când nu am avut ochi, am ascultat.
Când nu am avut urechi, am gândit.
Când nu am avut gânduri, am aşteptat.

Când n-am avut tată, am făcut din
grijă tatăl meu. Când n-am avut mamă,
am îmbrăţişat ordinea.

Când nu am avut prieteni, mi-am făcut
din tăcere un prieten. Când n-am avut
duşmani, m-am împotrivit trupului meu.

Când nu am avut templu, mi-am făcut
din voce un templu. Nu am niciun preot,
limba e corul meu.

Când nu am din ce trăi, trăiesc
din noroc. Când nu voi mai avea nimic,
moartea va fi averea mea.

Nevoia este tactica mea şi unica strategie
e detaşarea. Când nu am avut parte
de dragoste, mi-am curtat somnul.

La AS TV Bistriţa

Încercăm să convingem nebunia...

Creierul meu dă cu mine de toți pereţii,
creierul tău e un marţian rătăcit
care caută în pilaf sensul vieţii.

Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape,
te-ai putea muta cu mine aici, între ape.
Arterele noastre vor depăşi repede tracul –
curând, ne vom râcâi împreună
disperarea cu şpaclul.

Încercăm să convingem nebunia
să respecte un ritm cunoscut.
Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile
cu catgut.

"Trişez cu viaţa". The movie

Pentru a vedea filmul la mărimea normală, daţi dublu clic pe fereastră.

"Respectul se câştigă cu pumnul"

Scena III (continuare)


Primul: Cluburi, droguri, beţii, găşti, bătăi, asta e ce auzi toată ziua. Unii spun că închisoarea e şcoala vieţii. Vorbe de puşcăriaş, ce să înveţi din ele. A, da, şi mai sunt manelele. Toată ziua numai manele. Uneori house, Puya, nu lipseşte nimeni. Şi ei vorbesc de reeducare. Poate-nchisoarea să te îndrepte? Să-ţi îndrepte poate un picior, o mână, ceva. Nu vreau să rămân cu nimic din puşcărie, cu nimic, toate trebuie să rămână în urmă.

Al treilea: Şi după 11 ani, eu am rămas tot tâmpiţelul lor simpatic, dar cu realizări de om mare. Nu-s totuşi nişte realizări cu care să se laude familia. Ce or să spună mama sau Ioana: a fost mai prost decât alţii şi s-a lăsat prins? Ne vedem tot la o lună, ce mai faceţi, cum o mai duceţi, bla bla, şi la un moment dat mă întreabă ei: Da’ tu cum o mai duci? Mai demult, ştiam că orice le-aş fi răspuns, pentru ei rămâneam puiuţul-mamii-şi-al-tatii-uşor-tâmpiţel-dar-indispensabil-până-la-urmă-pentru-o-viaţă-de-familie-normală... Nu ştiu exact, le zic, la comisia de eliberare. Adică peste 2 ani şi 3 luni... Începe şi Ioana să plângă, c-aşa e consemnul, na, toată lumea se smiorcăie-n jur, da’ problema ei e că nu ştie să plângă în societate: chiţăieli, scâncete, grohăieli amestecate cu lacrimi şi intenţii penibile de a vorbi. Tata mă salvează, tot el: haideţi să mergem, s-a terminat timpul de vizită.

Al cincilea: Respectul se defineşte prin caracter. Dacă nu e caracter, iar pe aici îs o mulţime de oameni inculţi şi fără educaţie care n-au caracter, nu-i nici respect. Deţinutul şi gardianul sunt egali. Fiindcă nici unul nu pune preţ pe respect. Şi atunci nu mai vrei decât să fii lăsat în pace. Dar asta nu prea se poate. Nicăieri.

Al doilea: Închisoarea e ca o grădiniţă mai mare. Avem televizor, putem deţine tot felul de lucruri, avem atâta timp liber şi activităţi care ne pun viaţa în ordine (râde). Toţi suntem singuri, deşi ne înghesuim ca vitele într-o cameră, suntem singuri şi nimic n-are cum să schimbe asta. E bine să fii şi singur. Dacă eşti singur nu depinzi de nimeni. Nu poţi să ai prieteni, pentru că trebuie să supravieţuieşti. Respectul se câştigă cu pumnul.

Al patrulea: Familia m-a ajutat, da. Au fost aici de fiecare dată când s-a putut. În anii ăştia m-am schimbat radical, comportamentul şi gândirea mea, totul e altfel acum. Tot timpul în această perioadă m-am gândit la greşeala pe care am făcut-o. Cum mi-am dezamăgit familia şi prietenii. Când au venit prima dată să mă vadă copiii mei, Dana şi Dragoş (veniseră la insistenţele mele, pentru că erau tare supăraţi şi n-ar mai fi vrut să mă ştie), prima vorbă pe care mi-a spus-o fata a fost: de ce tată, de ce? A trebuit să ne laşi atâta timp singuri. Le era greu fără mine, trecuseră deja douăzeci de ani şi îi vedeam într-o lume a nedreptăţii, cum se luptau să supravieţuiască şi eu nu eram acolo cu ei.

Al cincilea: Nu pot uita o zi anume din arestul poliţiei, acum patru ani. Veniseră să mă vadă şi procurorul m-a lăsat cu ei vreo 15 minute. Am ştiut atunci că nu i-am pierdut. Era o faptă gravă de crimă şi trăiam cu teama că mă vor abandona.

Primul: Cei de afară nu ştiu cum e cu adevărat înăuntru. Văd la televizor aplauze, panglici şi zâmbete. Dar aici poate fi iadul. Aici (îşi împunge pieptul cu degetul), în noi.

Al patrulea: Dacă nu sunt în stare eu să răspund pentru cine sunt, cine o să mă ajute? Cum să te reabilitezi cu tâlharul din cameră şi cu gaborul pe hol? Cine şi cum să te reeduce? Ce ştiu ei?

Al treilea: Ce să faci? Mai joci un remmy, mai ieşi la fotbal, mai faci papuci, totu-i să nu-ţi laşi timp să te copleşească gândurile.

Al doilea: Toate ajung până la urmă să te lase rece. Trebuie să înţelegi că dacă îţi regreţi prea mult faptele, nu realizezi prezentul şi nu îl trăieşti. Te excluzi singur. Viaţa devine o risipă. Dacă nu era deja din start o risipă.

Al patrulea: Întotdeauna m-am simţit un om puternic, nu un om bun. Da, umilesc orice prost, orice bulangiu, orice cadru care încearcă să mă jignească, pe oricine încearcă să-mi facă rău. De ce să fiu bun când nimeni nu-i bun cu mine?

Al treilea: Eu toată viaţa am fost artist, numai că nu m-au căutat regizorii, ci poliţiştii şi procurorii. (râde)

Primul: Eu cred că mi-am asumat răspunderea pentru fapta pe care am făcut-o, şi cred că merit să-mi fac pedeapsa până la capăt pentru că a fost vorba de viaţa unui om. Şi viaţa unui om nu o poţi răscumpăra cu nimic.

Al doilea: Timpul trece, în general, groaznic de greu. Dar la vorbitor, când primeşti vizită, se scurge ca apa prin sită. Stai la o masă din lemn scrisă toată şi cioplită cu diferite nume şi porecle, inimioare străpunse de săgeţi şi ora aia trece într-o clipă deşi tu ai ţi-ai dori să nu se termine niciodată.

Al cincilea: Poate că pe unii penitenciarul i-a reabilitat, dar pe mine m-a făcut mai rău decât eram, m-a transformat într-un om fără sentimente, cu o răutate greu de oprit. Cred că există şi Dumnezeu, dar pentru mine e foarte departe, cred că aş face mulţi ani până la El...

Cinci monoloage

Scena III (La vorbitor)

Primul: M-am predat pe data de 03.11.2008 şi prima mea vizită am avut-o peste exact o lună de zile. A fost frumos, dar şi foarte greu, pentru că s-a întâmplat ceva ce n-aş fi vrut să se petreacă vreodată. Soţia mea a aflat că voi fi mutat pe transfer la Bistriţa pentru o perioadă de două luni de zile şi mi-a adus fiul la vizită, lucru care m-a dat peste cap. Băiatul are aproape 4 ani şi a trebuit să-l mint că eu eram acolo la servici, că ceilalţi oameni, atât civilii, cât şi cei de dincolo de geam erau colegii mei de muncă. Asta până când s-a spart vizita şi fiul meu m-a-ntrebat de ce nu merg acasă cu el şi cu mama lui. Mi s-a pus un nod în capul pieptului şi a trebuit să inventez altă şi altă minciună. I-am spus că noi avem grijă ca desenele animate să meargă la televizor tot timpul, îi plac tare mult desenele, s-ar uita toată ziua la ele, e un copil cuminte, i-am spus că noi trebuie să stăm acolo ca să punem rolele alea mari pe care sunt desenele animate ca să nu se termine, copiii de peste tot au nevoie de noi, la fel şi părinţii lor, şi eu sunt mereu cu el când se uită la televizor la Tom şi Jerry sau la Bakugan. Dar copilul creşte şi cândva o să înţeleagă. Am o vârstă şi el nu va fi mereu mic, dar o să ies de aici şi la temniţă nu o să mai ajung pentru că mai bine e acasă lângă ai tăi.

Al doilea: 17.12.2007, arestul poliţiei, camera 4, ora 8 dimineaţa. Gardianul deschide vizeta şi îmi spune să mă îmbrac pentru a ieşi la vizită, îl întreb cine a venit şi el cu o mişcare bruscă închide vizeta, iar eu nu aud decât glasul gardianului pe secţie: ai 5 minute să ieşi la grilaj. Am ieşit şi de acolo am fost dus în sectorul vizită, unde mă aştepta mama împreună cu sora mea. Am văzut lacrimi în ochii mamei pentru prima oară. Îmi spunea cu un glas sfârşit în care simţeam şi ură, dar şi o mare tristeţe: de ce ai ales asta, de ce? Nu ştiam ce să răspund, am început să număr gratiile de la ferestre, desenele de pe masa murdară şi plină de scrijelituri, şi mi-am turat la maxim neuronu’ câteva minute ca să pot să bâigui ceva, dar nu puteam, cum să-i spun că eu am ales penitenciarul ca să nu aleg cimitiru?. Uşor, uşor îţi vei da seama, i-am spus când mă ridicam. Am sărutat-o pe frunte şi am plecat la cameră, dar în urma mea auzeam doar glasul ei plin de ură şi de tristeţe care spunea mereu de ce, de ce? Am intrat în cameră, mi-am aprins o ţigară şi am început să aştept următoarea vizită a mamei pentru a-i spune cu-adevărat de ce.

Al treilea: Tâmpită afacere. Eu aici, ei dincolo de uşă, dar care sunt? Am fost strigat şi adus la vizită după ce mă pregătisem (îmi aranjasem părul, îmi luasem hainele cele mai bune). Mă aşez pe bancă şi stau în faţa celei mai mari mese din toată lumea, şi mai avea la mijloc şi un fel de fileu despărţitor ca să nu ne pasăm tot felul de obiecte care ne interesează pe noi. Dar uite că intră tata, mama... şi Ioana. Ea ce mai caută aici? Mă-năbuşă un val de căldură, ştiam că o să am emoţii, dau mâna cu ei, Ioana ar vrea să mă strângă în braţe, să mă monopolizeze doar pentru ea. Tata îmi strânge mâna, mama mă ia în braţe, mă pupă dulce şi-mi zice să am grijă de mine şi de cei care mă înconjoară, hm. Urmează Ioana. Am senzaţia aia pe care o are un pescar când după o zi întreagă prinde şi el un peşte şi după aia îl scapă din mână. Ioana încearcă să zică ceva şi chiar reuşeşte, ea, emotiva. Te iubesc, te aştept, cred în dragostea ta pentru mine. Ce să zic, sunt o carte deschisă pentru ea la pagina “pot iubi”... Ia să-l citească ea pe Cioran şi îi vine mintea la loc. Uşa se deschide, un miliţian ne anunţă că vizita s-a terminat. Ce băiat bun, mă scapă de balast, de Ioana, ce uşurare. Îi văd ieşind pe uşă şi deja mi-este dor de ei, dar peste 30 de zile voi fi tot aici, şi acum, după 11 ani sunt tot aici, tata vine, Ioana vine mai rar, când o las. Dar mama nu mai vine. Mă voi duce eu la ea.

Al patrulea: Trişez cu viaţa. Mă păcălesc singur. Ce mi se pare mai rău nu e că sunt privat de libertate, ci că i-am privat pe ai mei de mine. Zilele seamănă între ele, nici nu îţi dai seama dacă e luni sau joi, marţi sau duminică. Soare, cald afară, apoi vine ninsoarea. Nici nu mai ştiu cât a trecut, ce perioadă a anului e, totul se întâmplă de acum în interiorul meu, simt căldură şi bucurie mare şi apoi un val de răceală care îngheaţă totul. Singurele zile care contează sunt zilele de vizită. Nimic nu se compară cu ziua când te vezi înconjurat de familie. Prima oară când au venit la vizită era la trei luni după încarcerare. Am fost copleşit de ruşine, de sentimentul ăla de vinovăţie pe care omul nu-l mai cunoaşte în nicio altă situaţie. Când i-am văzut, intimidaţi de geamul dintre noi şi de gaborii care îi luaseră tare, am înţeles că pedeapsa nu e atât a mea, cât a familiei mele. Pe ei i-am pedepsit de fapt, şi asta mă face să mă simt cu atât mai vinovat. Iar cei care umilesc cel mai tare pe lumea asta, cei care te fac să disperi şi să te simţi umilit nu sunt oamenii, ci autorităţile. În faţa lor eşti un vierme, iar dacă ai ajuns aici, eşti pus în mijloc şi trecut de la unul la altul ca o păpuşă. Toţi au păreri şi ştiu doar să te dispreţuiască, toţi ştiu mai bine decât tine totul despre greşelile tale. Iar tu nu ştii dacă greşelile tale se vor şterge vreodată.

Al cincilea: Când am ieşit a doua oară, am început să-nţeleg că aşteptările pe care le ai înăuntru sunt prea mari faţă de ce întâlneşti la eliberare, şi asta te face până la urmă să greşeşti iar. N-ar trebui să fie o scuză, însă de multe ori chiar aşa e. Ştiu ce spun, am ceva experienţă pe aici. Sunt la al treilea mandat şi când mă gândesc la prima vizită pe care am primit-o când am intrat, nu ştiu ce m-a marcat mai tare: că mama plângea-n hohote – toate mamele care vin la vorbitor plâng –, sau că prietena mea avea două grame de coca pe care nu ştiam cum o să mi le strecoare-năuntru, şi pentru care-aş fi făcut în momentul ăla orice. Vorbele mamei treceau prin mine, lăsasem ochii în pământ şi încercam să mă agăţ de orice detaliu din cameră ca să nu mă mai gândesc nici la drog, nici la lacrimile ei. Mama şi coca. Faţă în faţă, fiecare dând din ea totul ca să ia prim-planul.

În Bistriţa, la vorbitor

De vineri dimineaţa sunt la Bistriţa, unde particip, la invitaţia Anei şi a Cameliei Toma, la un proiect de scriere şi teatru cu deţinuţii de la penitenciar. Au fost trei întâlniri, în care am vorbit şi i-am pus la lucru pe douăzeci şi ceva de prizonieri (cei din trupa de teatru a închisorii, la care s-au adăugat alte câteva voci pentru care scrisul poate fi o terapie eliberatoare). Rezultatul va fi prezentat miercuri, sub forma unui montaj / text dramatic pornind de la însemnările acestor oameni de dramele, sentimentele şi realitatea psihologică a cărora am fost absorbit în ultimele zile.