Poetul la 42 de ani

Anul trecut a marcat o revenire extraordinară: cel de-al patrulea volum de poezie al lui Dan Coman (dacă nu punem la socoteală și simpatica jucărie autoreferențială ghinga pe înțelesul tuturor, publicată sub pseudonim în 2013), Insectarul Coman. Trecuseră opt ani și ceva de la Dicționarul Mara, apărută în 2009 în colecția „Rotonda” de la Cartier, deodată cu Un anotimp în berceni și cu Monstrul fericit a lui Radu Vancu. Între timp, Coman a mai scris trei cărți de proză primite entuziast – ba chiar, cu Căsnicie, cred că scrisul lui s-a deschis către și l-a făcut cunoscut unui public mai larg decât cel (hiperminoritar & fanatic) ce devorează poezie contemporană. Insectarul Coman e deja altceva în raport cu poezia pe care D.C. o scria în deceniul trecut (nu-i vorbă, și Dicționarul Mara suna destul de diferit de Anul cârtiței galbene și de Ghinga), așa că Premiul „Cartea de poezie a anului” pe care-l va primi pe 15 ianuarie la Gala Tinerilor Scriitori de la București mi se pare cum nu se poate mai nimerit și mai meritat. Fără vorbe de prisos, recomand cartea asta și transcriu un poem din ea, în care Coman e parcă mai direct și mai confesiv decât oricând, oferind o variantă proprie la biografismul care a dominat poezia recentă, reușind să speculeze convingător criza vârstei de mijloc (rutina și deziluziile maturității care devastează corpul și omoară plăcerile), încât n-ar fi exclus să-l vedem pe Dan Coman, altădată cel mai hedonist dintre douămiiști, transformat într-un Epictet de Rebrișoara.

Dan Coman, Insectarul Coman,

Editura Charmides, 2017

ultima vară la bistritz

4.
Până la urmă mintea a fost mai puternică decât inima:
la capătul verii steagul ei apretat flutură deasupra, în vârf
(dar noi încă în tranșee, aruncând cu apă fierbinte și bolovani).

Strategia noastră a fost un eșec: încrederea nu vine de la inimă
iar bunătatea purtată pe ascuns, sub sacou, sperie
ca un cuțit cu două tăișuri (ce strategie?
rugăciunea înainte de somn? încrederea oarbă în vis?
așteptarea fără sfârșit?).

Întotdeauna mintea a fost mai puternică,
de data asta ne-a făcut praf.

20 de ani împreună și iată-ne ajunși aici (dar să nu afle
părinții, să-i protejăm pe copii).

Am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord.
Cu seninătatea unor retardați am făcut față
corpurilor noastre disfuncționale,
vorbelor de neînțeles aruncate cu greu, dintr-o parte (și ochii închiși)
înspre celălalt,
sexului pe care n-am găsit niciodată că e cazul să ne bazăm.

Am făcut față Bistriței, căldurii și somnului de prânz,
dar n-am putut rezista propriei minți,
animalului fără blană educat în zadar,
neîncrederii crescute ani de zile cu cea mai mare grijă
și în cel mai mare secret,

singurătății deasupra căreia ne-am aplecat pe rând
și-n cele mai nepotrivite momente
ca deasupra unei grădini de ciment.

și acum ce rămâne?

o casă? copii? întoarcerea feței către Domnul?
durerea lovind întruna încheieturile până când o să strălucim?

n-o să rămână nimic.

întinde-ți mintea lângă mintea mea.
acum, la capătul verii, plăcerea va veni pentru ultima oară
și ne va lumina.