Firul alb

(articol apărut în două numere consecutive ale revistei „Timpul”, nr. 198 / septembrie și nr. 199 / octombrie 2015)

Andrei Bodiu, Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

             Firul alb este a cincea și ultima carte de poezie a lui Andrei Bodiu (1965-2014), pe care, deși a lucrat la ea cu migala îndărătnică și așezată cu care a făcut totul în viață, Andrei nu a mai apucat să o vadă. Firul alb (Tracus Arte, 2014) e un volum frumos & elegant (copertă cartonată, cu ilustrația lui Mircia Dumitrescu), atât ca obiect (ceea ce, în cazul cărților de poezie contemporană, se-ntâmplă destul de rar), dar mai ales pentru cele 60 de poezii pe care le conține, și pe care le așteptam de câțiva ani montate într-o carte nouă.

După volumul colectiv Pauza de respirație (1991, împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Cursa de 24 ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000) și Oameni obosiți (2008), Firul alb confirmă unul dintre discursurile cele mai inteligente, mai reținute, mai occidentale din poezia scrisă în limba română în ultimii 25 de ani. Cu un fler și o minuție exemplare, cu o ironie caldă și stenică, Bodiu a reușit lucruri excelente într-o poezie despodobită, calmă, lucidă, antipoetică (sau, mai curând, de-poetizată voluntar, căci conștientă de sine și de falsitatea oricărei poze patetice sau ostentative): „Sâmbătă dimineață cu plasa în mână cu / gândul că trebuie să repar laptopul am / plecat la Carrefour. // Am ajuns în stația lui 17 pentru două / stopuri când mai erau două minute să vină / de pe Zorilor / a apărut o căprioară / speriată mi-am spus // ce convenție cumplită / ce clișeu ordinar // căprioara pe banda a doua gonind spre / ieșirea spre București cu o salvare / cu semnalele pornite în urma ei (...)” („Viața căprioarei”).

Andrei Bodiu a fost unul dintre cei mai buni autori ai promoției sale, atât ca poet, cât și ca profesor, formator și critic (Direcția optzeci în poezia română este și va continua să fie un titlu de referință, deși cuprinde, din câte știu, doar primul volet al proiectului așa cum îl gândise). Când am scris anul trecut într-un articol că a fost un poet risipitor, cel puțin un cititor a înțeles această afirmație într-un alt sens decât fusese intenția mea. Andrei Bodiu și-a dedicat cei mai fertili ani pentru un scriitor ajuns la maturitate unor solide construcții culturale și instituționale. Dacă nu greșesc, el era cel mai tânăr decan din țară când a fost ales, în 2004, în această poziție, făcând, în următorii opt ani (desigur, cu aportul unor excepționali scriitori și profesori, precum regretații Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina), din Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov una dintre cele mai competitive facultăți din România. A fost un răstimp în care Bodiu a publicat o singură carte, trecută nedrept cu vederea la vremea apariției ei. Iar poemele scrise de la Oameni obosiți încoace, pe care le-am auzit rostite cu mai multe prilejuri în anii din urmă, anunțau un volum pe care poetul (mereu în concurență cu profesorul, conducătorul de doctorate și managerul cultural) l-a tot întârziat și pe care, iată, nu a mai apucat să-l vadă apărând.

Altfel, poezia lui Bodiu e întotdeauna bine gospodărită și precisă, tehnica (scriind acest cuvânt, îl și dezaprob pe jumătate) sa fiind cea a unui scriitor profesionist – într-o literatură în care nu se întâmplă foarte des să poți pune temei pe acest cuvânt –, atent la fiecare cuvânt pe care îl scrie, adică a unuia dintre acei poeți de la care ai ce-nvăța și care, în plus, face legătura între poetica dominantă a generației ’80 și discursurile câtorva dintre cei mai buni poeți tineri de acum. Lucru întru totul firesc, liniile de continuitate sunt aici imposibil de ignorat – pe de o parte, maestrul Grupului de la Brașov a fost Alexandru Mușina, iar Bodiu a scris studii exemplare despre Cărtărescu, Iaru, Mușina, Stoiciu sau Mariana Marin, iar pe de alta, din poziția sa de profesor echilibrat și charismatic (adevărat argint-viu al vieții universitare și scriitoricești din Brașov), a influențat cu discreție poezia câtorva dintre cei debutați în ultimii ani, dintre care Andrei Dósa a confirmat deja prin American Experience (2013) și Nada (2015) promisiunea de la debut.

Ceea ce intrigă de la început în poezia lui Bodiu – în maniera sa de a-și construi poemele – este un decupaj al versului în răspăr cu felul în care eram obișnuiți să curgă textul, chiar și în poezia „verslibristă”. La Bodiu, tăietura versului e mereu insolită și nu respectă acea așteptare a cititorului de a găsi în următorul vers cuvântul de legătură, încheietura, unul dintre procedeele folosite cu predilecție fiind ingambamentul, ceea ce oferă discursului din Firul alb (cum se întâmpla și în cărțile anterioare) o uimitoare fluiditate și o tensiune subtilă, aproape insesizabilă: „Azi am rememorat / Morții am numărat până la trei. // Am vorbit apoi despre / Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviți. // Am întrebat-o dacă a plătit. «Prea curios ești» a încercat Ovidiu o glumă. // În tren a adormit pe un loc de la ușă / (Durerea de stomac îl chinuise toată ziua.) // A tresărit când și când / Cu degetele răsfirate apăsând fața. / M-am întrebat ce visează.” („Primăvară timpurie”).

După dispariția fulgerătoare (dar ce moarte nu este, în cele din urmă, prea bruscă și greu de acceptat?), la numai 48 de ani, tentația de a vedea în unele versuri, secvențe, poeme din Firul alb un soi de premoniții a fost mare – și, de altfel, cine ar putea spune fără nici o urmă de îndoială că nu ar fi fost așa, că un poet nu poate avea astfel de fulgurații prevestitoare – chiar și unul detașat programatic de orice ar putea aduce a vizionarism sau ipostază profetică?

Tulburat, ca și Caius Dobrescu, de „gesticulația funebră” din Firul alb, Radu Vancu remarca „fluidele thanatofore” din această ultimă carte a lui Bodiu. E drept, la fel ca volumul precedent, Oameni obosiți, și Firul alb conține poeme care întrerup simplitatea expresivă, banalitatea căutată a poeziei lui Andrei. Acestea sunt în special textele vizitate de figurile prietenilor și apropiaților decedați – printre care Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina –, dar niciodată A.B. nu vorbește în mod direct, nemediat despre moarte, ferindu-se întotdeauna de patetism, de orice tentație melodramatică. Chiar și confruntată cu această temă majoră (care pe un poet îl poate „fura” cu ușurință), poezia sa rămâne reținută, uneori absența cuiva e atât de bine disimulată încât trebuie să ghicești din simple sugestii realitatea din spatele unor amănunte aparent lipsite de importanță: „Două pere lipite de-un / Măr în șură ca-ntr-un / Tablou de Theodor Rusu sau / Dumitriu la // Intrare câteva ferestre stivuite / Urme ale socrului meu // Tudor aleargă găinile printre / Urzici sunt trei mă întreabă / Care e șefa cine conduce / Alege găina roșcată / Fuge / Pe jos fructe de tot felul / Urzici / Urme ale socrului meu.” („Două pere lipite de-un măr”)

Dacă poemul cel mai emoționant și mai bine construit (unul dintre puținele poeme lungi ale lui Bodiu, specialist, pe urmele lui Rolf Bossert, în texte foarte bine conduse pe spații mici) din Oameni obosiți era „Mado”, în care puteai recunoaște figura Marianei Marin, în Firul alb două dintre poemele cele mai bune ale cărții sunt cele care au legătură cu amintirea mentorului, adică a lui Al. Mușina. Dintre acestea, sunt convins că „Lumină galbenă”, atât de încărcată de philia și de o nostalgie profundă, e una dintre acele poezii la care ne vom tot întoarce multă vreme de acum încolo: „Nici alaltăieri nu am crezut nici / Ieri că a murit Sandu. / Cobor în lumina galbenă cu / Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez / Haina mă gândesc la privirea lui // Albastră metalică din care vineri curgeau / Cercuri de foc apoi / Nu i-am văzut decât ochii închiși / Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin / Și se ridică. // Dincolo de stația-n vacanță / Un copil intră în magazin / Casa lui e atât de aproape.”

Sărăcăcioasă în aparență, fiindcă nu abundă în figuri de stil, nu are convulsii, ruperi de ritm, scrâșnete sau bravade, poezia lui Bodiu e reținută, dar nu sfioasă, e lipsită de emfază, nicidecum însă lipsită de personalitate. Una dintre calitățile sale esențiale este felul în care se constituie momentele și întâmplările semnificative din numai câteva tușe, din creionări fugare și detalii care contrazic platitudinea înșelătoare a multor texte: „Purtai șapcă și ochelari în seara aia. / Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr. / Ai luat un gât de șampanie. / Ți s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalți / Fiecare era întruchiparea singurătății tale. / N-avea rost nici să deschizi gura. / Înăuntru huruiau roți metalice te-ai gândit / că e instalația de căldură / Ai mai luat un gât de șampanie ai râs / glasul lui Truman Capote s-a auzit din / Încăperea alăturată.” („Philip Seymour Hoffman”)

Lejer fără să devină prea plat, funny fără să ajungă trivial sau să ruleze un umor de prost gust, Andrei Bodiu și-a însușit impecabil lecția lui Mallarmé („Nommer un objet, c'est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve”), iar lipsa emfazei și a ostentației, gesticulația redusă la minim din poezia sa, știința de a lăsa sugestia să lucreze în favoarea sensului, ironia și autoironia – două dintre hiturile cărții sunt „Poeții tineri”, respectiv „Juan de Borbo” – îl arată ca pe un poet excelent, unul dintre acei autori subtili și silențioși a căror literatură are, ca la Mircea Ivănescu sau Iustin Panța, câștig de cauză pe termen lung.