Aurel Pantea, "Nimicitorul"

Una dintre cărțile excepționale de poezie apărute anul trecut în România: pentru mine, alături de Frânghia înflorită a lui Radu Vancu, Eșarfe în cer de Dumitru Crudu și Nomadosofia margentiană, Nimicitorul lui Aurel Pantea este o apariție de raftu-ntâi. Un volum în care Pantea arată ca un poet de primă mărime al acestor ani.

***

Biografii ejaculate,

voci ieșite dintr-o gură prăbușită, stau în propria-mi vârstă

ca într-un ștreang, ștreangul sunt venele mele și propozițiile,

zemuiește un soare în sfârșiturile limbajului.

Fumegă instinctele, coruri de femei,

trece moartea și uită de sine.

A privi în inima răului, acolo

nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,

ea îmi mănâncă poemul

***

Se instalează în mine un om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,

deocamdată conviețuim, avem aceleași vicii, ne plac aceleași femei,

dar el crește din lucrurile la care renunț, în anumite momente,

când limbajul însuși are umbră, răsuflări obosite

și atunci spun:

Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi este foame,

Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raționamente,

e un ins direct, te scuipă în față, suferă, limbajele lui imediate sunt

disprețul, dragostea și răzbunarea

nu face politică, o suportă și o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele,

stă cu peștii și pe toți îi iubește, și spune că toți vor învia, și tuturor

le e un pic mai puțin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi

exerciții de moarte și înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,

e nevoie să mai și iubești, nu-i așa,

despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulți cu superioritate, e un

Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,

și în plus are mulți morți pe conștiința Sa, și nu toți sunt împăcați,

Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât și agresiv, și chiar este violent

și vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar

așa îl simt mai aproape, El se naște în slăbiciunile mele, de obicei,

în ele locuiește nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificație,

încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubește nimicul,

cu asta m-a dat întotdeauna gata, el știe că nimicul meu

e sămânța nimicitorului care vrea să mă știe mut

 

***

Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toți ca pe niște victime,

sunt insul din serile în care nu mai există nici o soluție,

când intențiile au îmbătrânit dintr-odată, ca amantele din alte vremi,

și stăm în timpul vânăt, e vremea putrezirii codurilor,

fața ta se varsă în fața mea, complotăm, iar victima comploturilor

crește, sparge toate geamurile, debordează, vorbește în

limbajele noastre, ne spune poveștile, viețile noastre se întorc

epuizate, o viață epuizată e un copil bătut crunt, iar el surâde

și noi complotăm, o producem,

nesiguri prin liniști dense, apoase, așa cum e vremea

când te oglindești într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură,

drumul până la inima ta e lung, inima ta e foarte departe,

o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

***

Cine trăiește acum, seamănă cu tine,

uriașa mea lehamite, contemplativii plecând,

au rămas să ne privească gropile, stai, nu pleca,

dragostea murind face azi ultima mărturisire, că nu ea, că nu ea,

că, în nici un caz, nu ea...,

cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite.

La o terasă, în plină amiază, lumina taie gâtul

domnișoarei de-alături, domnul de la masa vecină e foarte preocupat

să-și taie venele, vine un suflu rece, semn că oaspetele de toți așteptat

e pe aproape, dar toți sunt foarte preocupați, mi-amintesc

de prietenul meu mort nu demult, simțea când e aproape oaspetele

și înjura cumplit, mi-ar trebui un pumnat

pentru această normalitate

***

Mai jos nu cobor, acolo nu mai poate fi vorba de poezie,

acolo, amintirile sunt atât de bătrâne, că atârnă

în capete plecate,

te văd umblând prin camere, fâșia de lumină care te urmează

e a altui timp, ce face eforturi să mai privească,

înainte de a se instaura

subteranele

***

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,

nici creatura politicienilor,

la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrâul,

unul în care au râs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat

în viața lui filozofii, teologii, politicienii,

toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște

rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință,

în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile,
ca pe tot atâtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria

ruptă, că i se văd timpului măruntaiele

***

            Pentru dr. Marcela Rău

Azi, mi-am văzut inima, bătea de tare departe,

parcă nu era inima mea, alături, lângă un aparat sofisticat,

doctorița cu ochi albaștri m-a lăsat să ascult o clipă

ritmurile ei, am auzit mari șuvoaie și un șuier,

se zbătea timpul în fluvii mari, chiar așa ar fi,

a spus doctorița, dacă ne-am afla în mijlocul ei,

de s-ar întoarce fiecare în inima lui, ar vedea subteranele

de unde vine nimicitorul

***

Încă nu s-a scris propoziția aceea, propoziția aceea

de efect, să ne lase pe toți uluiți,

în urma ei, nimic n-ar mai avea vreo justificare,

în nopțile neconsolaților, unde se vorbește

limba nebuniei, se aud bâlbâieli, ca atunci când realitatea

nu mai încape în nici un limbaj, și iese mutul buimac

din toate sintaxele,

nimic nu îngrozește mai tare, ca un cutremur în limbaj,

când se află că nu mai există nici un nume

selecție din volumul Nimicitorul, de Aurel Pantea (Limes, 2012), pentru antologia Cele mai frumoase poeme din 2012, în pregătire la Editura Tracus Arte