Franţuzoaica. Un poem de Roberto Bolaño

O femeie inteligentă.
O femeie frumoasă.
Ştia toate variantele şi toate posibilităţile.
Citea aforismele lui Duchamp şi povestirile lui Defoe.
Având în general un autocontrol de invidiat,
Mai puţin când era deprimată şi când se-mbăta,
Iar asta putea dura două-trei zile,
Amesteca vinul de Bordeaux cu Valium
De ţi se făcea pielea găină.
Apoi, de regulă îţi povestea ce i s-a întâmplat
Între 15 şi 18 ani.
Un îngrozitor film porno,
Trupuri goale şi afaceri la limita legii,
O actriţă de vocaţie, dar şi o fată cu ciudate accese de lăcomie.
Am întâlnit-o când de-abia împlinise 25,
Într-o perioadă de linişte.
Bănuiesc că se temea de bătrâneţe şi de moarte.
Pentru ea, bătrâneţea însemna vârsta de 30 de ani,
Războiul de Treizeci de Ani,
Cei treizeci de ani pe care-i avea Hristos când s-a apucat să predice,
O vârstă ca oricare alta, i-am spus când luam cina
La lumina lumânării
Contemplând curgerea celui mai literar râu din lume.
Pentru noi însă prestigiul era în altă parte,
În benzile posedate de lentoare, în gesturile
Minunat de încete
Ale dereglărilor nervoase,
În paturile întunecate,
În multiplicarea geometrică a vitrinelor goale
Şi în mormântul realităţii,
Absolutul nostru,
Voltaire al nostru,
Filosofia noastră de dormitor, de budoar.
O fată inteligentă, după cum am spus,
Cu acea rară virtute de a prevedea lucrurile
(Rară pentru noi, latinoamericanii)
Atât de comună în ţara ei,
Unde până şi asasinii au carnete de economii
Iar ea nu avea de gând să fie mai puţin de-atât,
Un carnet de economii şi o fotografie cu Tristan Cabral,
Nostalgia pentru ce n-a trăit
În vreme ce acel râu prestigios târa un soare muribund
Iar pe obrajii ei curgeau lacrimi în aparenţă gratuite.
Nu vreau să mor, a şoptit în timp ce trecea
În întunecimea vicleană a dormitorului,
Şi eu neştiind ce să spun,
Chiar nu ştiam ce să spun,
Doar să o mângâi şi s-o susţin în timp ce ea se mişca
În sus şi în jos precum viaţa,
În sus şi în jos ca poeţii francezi,
Inocentă şi pedepsită,
Până ce s-a întors pe planeta Pământ
Şi printre buze i s-au înfiripat
Pasaje din adolescenţa ce umpluse deodată dormitorul:
Cópii care plângeau pe scările de la metrou,
Cópii ce făceau dragoste cu doi tipi deodată
În timp ce afară ploaia cădea
Peste pungile cu gunoi şi peste pistoalele abandonate
În pungile cu gunoi,
Ploaia ce spală totul
Mai puţin memoria şi raţiunea.
Rochia, geaca de piele, cizmele italieneşti, lenjeria înnebunitoare
Apăreau şi dispăreau în dormitorul nostru fosforescent şi pulsatil,
Iar în ochii ei flashurile unor aventuri mai puţin intime
Scânteiau ca nişte licurici.
O iubire ce n-avea să dureze prea mult
Dar care până la desert va fi devenit de neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus
Aşezată lângă fereastră
Cu chipul suspendat în timp,
Iar buzele ei erau buzele unei statui.
O iubire de neuitat
Sub ploaie
Sub cerul scânteind de antene
În care convieţuiau obiecte din secolul XVII
Şi găinaţ de porumbei din secolul XX.
Iar la mijloc
Eterna capacitate de a produce durere,
Neînvinsă de trecerea anilor
Neînvinsă de atâtea iubiri
De neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus.
O iubire de neuitat,
Scurtă precum un uragan?
Nu, o iubire scurtă
Ca ultimul suspin al unui cap ghilotinat,
Capul unui rege sau al unui conte breton,
Scurtă ca frumuseţea,
Frumuseţea absolută,
Aceea care conţine întreaga măreţie şi întreaga mizerie a lumii
Şi pe care numai cei ce iubesc o pot vedea.

traducere de Claudiu Komartin