Enoriașul eolian

Muzica se oprise, dar întârzia să dispară
am mai auzit-o o vreme, fanată, la capătul coridorului
în colțul acela stăruiau o droaie de amintiri
cu enoriașul eolian, fratele meu de cruce
tipul ăsta plutea la câțiva centimetri deasupra podelei
cu toate că nu era unul dintre cei ușuratici
care datorează totul alcoolurilor tari și imaginației
îmi cerea să jurăm că nu ne vom trăda
singurătatea muncită, că vom fi îndărătnici și traklieni
eram îndrăgostiți, plăvani galeși ce se visau poeți
cum alții visează la un oarecare triumf inghinal
puri și tâmpiți baletam printre câteva mii
de femei care se prefăceau dornice
deși erau al naibii de prefăcute și rele
numai că noi ne promiseserăm să facem din viață
un truc genial, un număr de magie
urmat de o dispariție fulgerătoare
alunecam în vârtejurile de fum din
încăperile lor minuscule camuflați în faguri
pe acordurile unei muzici toată numai
sex și vâltoare, sarcasmul ne încâlcea versurile –
despre una din nopțile acelea s-a povestit îndelung
cineva (poate chiar eu) a bătut un cui în aer
altul (cu siguranță el) s-a strecurat într-un pian
de unde nu a mai fost văzut ieșind niciodată.