Și tot ce mai voiam să spun despre lume

 

Și tot ce mai voiam să spun despre lume

și despre ce m-a făcut ea să mi se întâmple

(să fiu) am tot spus în ultimii ani pe la mese.

Fiindcă nu dai decât până la treișcinci,

am conchis (deși momâilor n-ar trebui să li se lase

în poezie luxul de a trage concluzii), ce ai mai bun de dat.

E o părere bazată pe un studiu strict al naturii umane

și al geniului răpus în act de societatea potrivnică etc.

Pe hormoni și biografie. Pe scrot.

Iisuse Hristoase, mi-e și rușine că te-aș fi plesnit

mai ieri peste bot. Ai transformat apa în vin

pentru noi, care nu voiam în ruptul capului să ne ducem acasă.

L-ai sculat din morți pe Lazăr, deși pezevenghiul spunea

cele mai porcoase poante pe care mi-a fost dat să le-aud,

deși de la recepție ne amenințau că ne dau afară

și pe bună dreptate.

L-ai făcut pe Elton John nemuritor

și ne-ai lăsat pe toți să dansăm în legea noastră

când popii cei proști ne afuriseau

Aleluia.

Mai lasă-ne să cântăm până-n zori, când păsările răpun

în fașă capitalismul ăsta care ne-a făcut pe toți

afânați și debili.

Dă-i Patriarhului o viață îndelungată,

el îmi joacă la bursă depozitele de fantezie

și speranța că aș putea fi premiat la următoarea extragere

c-un porsche cayenne.

Cum să nu îi țin pumnii?

Riposta mea la toate aceste minciuni ar fi trebuit să

fie măcar radicală.

Dar mie îmi pasă mai mult de cuvinte, de-nfrângeri,

de presele de ulei care ne fac oameni.

Și tot ce voiam să spun despre lume e că

sunt trei sau patru inși care ar putea să ne mai salveze.

Și pentru că nu îi știe nimeni,

și pentru că eu nu mai sunt poet, ci o babă sperioasă,

mă voi ruga să nu-i afle nimeni

cum nu m-am mai rugat de când credeam că o să-nnebunesc

și meteoritul cădea foarte-ncet

peste lașitățile mele de cap de familie

amenințat de avocați abjecți

și de sinucidere.