Ionel Ciupureanu a fost o figură cu totul marginală până pe la începutul deceniului trecut, practic primele lui patru volume, Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999) și Krampack (2002) au fost cu desăvârșire underground. Până ca Marin Mincu să-i publice în colecția lui foarte bună de la Editura Pontica adormisem și mă gândeam în 2005, puțină lume știa, chiar în cercurile literare, de lucrurile senzaționale pe care le face IC într-o poetică fără corespondent printre autorii contemporani.
Încercând, cu toate precauțiile de rigoare, să detecteze la Ionel Ciupureanu filiații și înrudiri, O. Nimigean îi pomenește în excelenta prefață la antologia ce va apărea la Casa de Editură Max Blecher pe ultimul Bacovia, pe Beckett și pe Urmuz, dar Ciupureanu realizează, înainte de orice altceva, un document de limbaj dublat de o explorare viscerală a sinelui, pentru că „drama existențială se transformă într-o dramă a semnificării” (Octavian Soviany).
Cu Mișcări de insectă a început practic aventura Casei de Editură Max Blecher în toamna lui 2010, iar Ciupureanu a fost în sfârșit citit și receptat așa cum o meritau concentratele lui de poezie depoetizată programatic, „schizo” și de un sarcasm teribil. I-am publicat mai departe Venea cel care murisem (2014), volumul de poeme în proză e timpul să visăm un măcel (2018) și hangare (2022), reluate acum în antologia de care s-a ocupat Radu Nițescu, cu discretul meu sprijin frățesc.
Krampack. Poeme alese (1994-2024), cuprinzând 160 de poeme din cele 9 volume ale lui Ionel Ciupureanu și 11 texte inedite, e cel de-al 149-lea titlu pe care îl publicăm și o carte, zic eu, de neratat, pe care-o vom lansa pe 7 decembrie la târgul de carte Gaudeamus și în 15 decembrie la ultima ediție a Institutului Blecher de anul acesta.
Coperta cărții e făcută, desigur, de Ana Toma / Tomagraph.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu