Simona Sigartău, „Singuri sub râsetele familiilor perfecte”

 

Simona Sigartău (n. 1993, Gheorgheni) este profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a publicat în „Poesis internațional”, „Matca literară”, „Familia”, „Revista de povestiri”. Singuri sub râsetele familiilor perfecte este volumul său de debut.

Incisivă și iscoditoare: așa mi-am imaginat mereu că ar trebui să fie o voce sigură, stăpână atât pe fluența, siguranța și blândețea asimilate din tradiția poeziei scrise de femei, cât și pe mijloacele revanșarde cultivate de literatura radical-feministă. Locvace și vehementă, „crudă și posesivă”, Simona Sigartău știe precis despre ce trebuie să scrie. Poemele ei propun un excurs prin „marile teme” ale unei mitologii familiale și sociale pe care o descompune și resemantizează cu voluptate, curiozitate, tandrețe, dar și cu factorul surpriză al discursului ei: o revigorantă și neapologetică malițiozitate care își face loc chiar și în cele mai (aparent) vulnerabile contexte. Nenumărate versuri memorabile, imagini și „punchlines” completează certitudinea că acest volum are (și) potențialul unui thriller psihologic. Rar am citit o carte de poezie care să mă țină „într-un asemenea hal” cu sufletul la gură. (Olga Ștefan)

Lectură în mod necesar incomodă, căci despre un întreg arsenal de relații toxice & moșteniri transgeneraționale care mai de care mai fucked-up, debutul Simonei Sigartău reiterează superputerile de care poate da dovadă o mamă în lupta ei de menținere pe linia de plutire, în ciuda prejudecăților și tertipurilor denigratoare întâmpinate. Există ceva ritualic-autofag în raportarea instanței poetice la realitatea evocată de aceste poeme: reculurile circumstanțelor familiale aparent prielnice („eu nu am fost un copil abuzat,/ eu am fost un copil dorit și iubit”) par să erodeze ființa cu consecvența picăturii chinezești. Totuși, înainte de a fi caustică, (auto)ironia practicată de Simona e una reprezentațională, performativă – probabil atuul suprem al volumului. Lasă-te zguduit de vibrațiile de la suprafață și vei aluneca pe nesimțite în gura hipocentrului furibund. (Mihók Tamás)