Virgil Leon, „Imuniada”

La douăzeci și cinci de ani de la debutul cu Unu, urmat de 2 (1999), 3 (2011) și P.S. (2018) – cartea prin care l-am descoperit, grație lui George State –, poetul Virgil Leon publică Imuniada, în condiții la fel de obscure – voit, căutat și persistent anonime –, ieșită printr-o coeditare între Idea Print & Design și Centrul de Studii Transilvane al Academiei.

Virgil Leon e un trickster și un marinist, deși la o adică ar putea fi luat de partea lor de conceptualiști (făpturi rare, excentrice și nebăgate în seamă în literatura noastră conservatoare și narcisistă) ca unul dintre cei care chiar fac „uncreative writing” (până la un punct) cu metodă (cel puțin ultimele două cărți o atestă fără jumătăți de măsură), dar care produc totodată o critică acidă & dibace a lumii contemporane.

L-aș recomanda, îl recomand, chiar e o experiență de lectură de calitate, citindu-l pe Leon râzi, te înciudezi, te dai de partea lui, te plesnești peste frunte, doar că nu știu cum ați putea face să ajungeți la cărțile sale.

O să încerc să mă ocup de asta în următorul număr, 29, din mai-iunie viitor, al revistei „Poesis internațional”, fiindcă-i păcat, tipul e chiar one of a kind cu ironia inteligentă și cataloagele lui de corăbii.

Debutanții din 2021. Inflație

          Am făcut în anii trecuți, înainte să cadă cortina, bilanțuri ale poeziei apărute în România, interesul meu fiind tripartit: ca cititor, ca autor și ca editor. Anul ăsta fac o pauză, mai sunt și alții care să se poată ocupa de-așa ceva. Ceea ce voiam să spun e că (și astfel îi răspund cu o considerabilă întârziere prietenei white noise, care în iulie mă iscodea printr-un comentariu în legătură cu poeții aflați la prima carte) anul ăsta au apărut o droaie de debuturi.

          Ieri a fost făcut public (iar ăsta a devenit, în condițiile extremei atomizări a lumii editoriale – și, într-un sens mai larg, a culturii contemporane –, un indice valid și un instrument util de bilanț) că pentru Premiul Național „Mihai Eminescu” Opus Primum, la Ipotești au fost trimise 42 de volume de debut apărute în 2021. Vom vedea probabil peste vreo două săptămâni lista scurtă cu cele cinci din care va fi ales câștigătorul. Din punct de vedere editorial, campioane la capitolul ăsta sunt Tracus Arte, cu nouă, și CDPL, cu treisprezece titluri (dacă am numărat bine). Enorm și inflaționist, dacă mă întrebați pe mine. Nu se scrie atât de multă poezie măcar ok. Spun asta ca unul care se încăpățânează de ani buni să citească tot ce apare (sau tot ce reușește să găsească).

          Se publică mult prea ușor, volume necoapte, neasumate, orfane de redactori, e simplu ca și cum ai scoate cărți de vizită sau etichete pentru borcanele cu zacuscă. Nu cred că e de nici un folos pentru poeții tineri în primul rând, nu mai vorbesc că e o-ntreagă babilonie din care nici cititorii învederați de poezie (care oricum nu sunt cohorte) nu mai apucă să asimileze mare lucru (mai ales că aceste volume au o circulație extrem de modestă, if any). E realmente păcat că ies atâtea cărți fără destin și fără cititori, care într-un an, doi nu vor mai însemna mare lucru nici chiar pentru mulți dintre autorii înșiși. În fine, se scrie poezie în limba română, probabil că asta ar trebui să ne bucure, cu gândul la legea numerelor mari și la viitorul identității noastre românești, care va trece în următoarele decenii printr-o serie de încercări cruciale.

Ciprian Popescu la Casa de Editură Max Blecher

 

Prima carte a lui Ciprian Popescu, Mile End, a apărut în noiembrie 2016 ca urmare a câștigării concursului de debut „Max Blecher”. Din juriu am făcut parte Andrei Dósa, Teodora Coman și eu. Mile End a luat, destul de surprinzător – formula cărții fiind una „de graniță”, amestecând proza (autobiografică) și poezia –, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima.

Mile-Ex, al doilea volum al lui Ciprian, vine în continuitate cu cel de acum cinci ani. Este al 116-lea titlu care iese la Casa de Editură Max Blecher. O carte de 170 de pagini care te ține încât o citești pe nerăsuflate, ca pe un roman, sau ca pe un volum de proză scurtă, sau ca pe un volum de poezie, fiind toate astea la un loc, și care-i recomandată entuziast pe ultima copertă de poeta Livia Ștefan și de prozatorul Cornel George Popa:

Așa se încheie pentru noi anul 2021, cu gândul la cărțile pe care vrem să le scoatem în 2022, începând cu volumele noi ale lui Radu Andriescu, Nicolae Coande, Olga Ștefan și Ionel Ciupureanu, cu antologia de poezie germană recentă și contemporană tradusă de Manuela Klenke, cu bulgăroaica Nadejda Radulova și sârbul bosniac Goran Simić...

Sebastian Reichmann la Casa de Editură Max Blecher

       Penultima carte pe care CdE Max Blecher o publică în 2021 este volumul lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele. Apare cu o întârziere de trei luni față de planul din primăvară, dar ar trebui să iasă înainte ca tipografii să meargă la culcare până spre Bobotează (așa cum am merita-o cu toții), rotunjind activitatea noastră de anul ăsta, care a fost unul dintre cei mai buni de când am pornit editura (mai cu seamă că vine după dezastruosul – pentru cam toți din „branșa” asta, și nu numai – 2020).

       Sebastian Reichmann (n. 1947) a debutat publicistic în 1966 în „Povestea vorbei”, suplimentul revistei „Ramuri” condus timp de doi ani de Miron Radu Paraschivescu și desființat în 1968. La douăzeci de ani îi cunoaște și se împrietenește cu Gellu și Lygia Naum, devenind unul dintre tinerii artiști apropiați de aceștia și evoluând în atmosfera de libertate de spirit și elan creator de la Comana.

       Debutul în volum cu Geraldine (1969) este primit ca o revelație a perioadei de relativă liberalizare de la sfârșitul deceniului șapte, dar a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971), este retrasă din librării în urma „Tezelor din iulie” – ca urmare, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în franceză, iar în 1977 debutează în această limbă în revista Editurii Minuit.

       Autor al mai multor volume de poezie în Franța, a revenit în literatura română la începutul secolului, publicând Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009, împreună cu Dan Stanciu), Perioada translucidă. Poeme 1965-2012 (2012) și Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017).

       Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului. La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație.

* ultimele douăzeci și șapte din cele șaizeci și patru de poeme din cuprinsul cărții au fost traduse din limba franceză de Anastasia Gavrilovici și Claudiu Komartin

** mulțumirile editorului se îndreaptă spre toți cei ce au contribuit la apariția acestei cărți, și îndeosebi către doamna Cristin Andreev

Institutul Blecher, ediția 238 & iarmaroc de poezie

 

Pandemia asta a scurtat zilele unora, dar parcă a lungit anul, altfel nu-mi explic cum, pentru prima oară de când am pus pe picioare Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher, am ajuns să facem evenimente și în decembrie, lună în care, din 2009 până în 2019 (2020 a fost oricum un an cauterizat din calendare), începea binemeritata vacanță.

Dar, fiindcă nu am avut în 2019-2020 parte de nici un târg de carte, și fiindcă au fost atât de puține evenimentele artistice și poetice care să nu fie exilate-n online, ducem lucrurile până aproape de jumătatea acestei luni ce pare oricum mai degrabă una de toamnă târzie, iar sâmbătă și duminică, adică pe 11-12 decembrie, organizăm a doua parte a „iarmarocului de poezie” de la Londohome (Str. David Praporgescu, 31). Vedetele iarmarocului sunt în weekendul ăsta cartea cea nouă a lui Mugur Grosu, principala morengo, și nr. 28 (2/2021) al publicației „Poesis internațional”.

Iar duminică, la a opta și ultima ediție a Institutului Blecher din acest sezon, vor citi Mugur și Lena Chilari. Lena se întoarce după ce, la ediția 226 de acum șase luni și câteva zile, a avut o lectură care ne-a lăsat lați. Sunt sigur că și de data asta prezența ei va fi la fel de impactantă în deschiderea show-ului pe care-l va face Grosu pe texte din principala morengo.

Poesis internațional 28 (2/2021), coperta & editorialul

 

Aproape un deceniu de la ieșirea pe care și-a făcut-o aruncându-se în Sena de pe Pont Mirabeau și mai bine de șaizeci de ani de la emigrarea în Franța au trecut până ca opera de tinerețe a lui Gherasim Luca să apară în volum în România: Inventatorul iubirii și alte scrieri (Ed. Dacia, 2003), îngrijită de Ion Pop, l-a repus în circulație pe unul dintre marii suprarealiști români, reinventat începând cu anii ’50 (mai exact, 1953, când apare Héros-Limite) ca poet francez al imploziei lexicului și sintaxei, unul dintre cei cu adevărat emblematici din perioada postbelică.

Ce-i drept, câteva dintre textele avangardiste dintre 1930 și 1947 (an în care mișcarea suprarealistă a fost interzisă de noul regim comunist) apăruseră în Antologia literaturii române de avangardă (Editura pentru literatură, 1969) a lui Sașa Pană și, mai cu seamă, în Avangarda literară românească (Ed. Minerva, 1983) a lui Marin Mincu; însă adevărata recuperare și re-cunoaștere în spațiul românesc a lui Gherasim Luca s-a petrecut relativ recent, odată cu ediția bilingvă îngrijită de Petre Răileanu și Nicolae Tzone, cuprinzând manuscrisul facsimilat al cărții sale apărute în 1945 la București, Le vampire passif / Vampirul pasiv (Ed. Vinea, 2016), și îndeosebi cu Avangarda românească – tomul de acum șase ani pe care i-l datorăm aceluiași Ion Pop, publicat în colecția „Opere fundamentale” a Academiei, în care Gherasim Luca apare ca unul dintre protagoniștii cei mai de seamă ai unei mișcări radicale ce a continuat să galvanizeze poezia scrisă în limba română până la începutul secolului XXI.

Însă, cu tot succesul de stimă de care se bucură, literatura lui Gherasim Luca nu reprezintă la noi o referință prea des invocată – autorul Morții moarte nu este unul dintre cei cu trecere la public și la poeții înșiși (cel puțin dacă e să-l comparăm cu tânărul Bogza sau cu Gellu Naum). Influențele sale în poezia ultimelor decenii par mai degrabă indirecte, transversale. Asta poate și fiindcă poezia pe care a scris-o în limba franceză este în bună măsură intraductibilă (le rămâne lui Șerban Foarță și lui Petrișor Militaru să mă contrazică în paginile următoare) și, aș putea spune, relativ neconvenabilă unei tradiții literare românești care nu a excelat în experimente polisemice, poezie sonoră, performance și practici de lectură care să mute accentul (și să-și reformuleze mizele, de care orice literatură mică e fatalmente obsedată) de pe scriitură pe însăși producerea limbajului, pe evenimentul chestionării și dereglării sale interne. Subversivitatea nu este concepută la noi decât în termenii sensului, și foarte rar ca act de demantelare sistematică a vorbirii.

Ar fi multe de spus și despre ocultismul lui Gherasim Luca – de recitit un text esențial pentru explorările în acest sens ale Grupului Suprarealist Român din a doua parte a anilor ’40, „L’Infra-Noir. Préliminaires à une intervention sur-thaumaturgique dans la conquête du désirable” / „Infra-Negrul. Preliminarii la o intervenție supra-taumaturgică în cucerirea dezirabilului” (1946), cu atenție sporită asupra propozițiilor lui Gherasim Luca – și de pus în relație cu relatarea lui Gellu Naum din Despre interior-exterior (dialogurile cu Sanda Roșescu de la începutul anilor ’70), a întâlnirii nocturne cu Mirabelle – și sugestia acestuia că „Zola”, adică G.L., ar fi practicat „exerciții de magie neagră”...

Mi s-a părut potrivit – după ce numărul anterior, primul al celei de-a trei serii a revistei, a avut-o în prim-plan pe Gertrude Stein – ca nr. 28 (2/2021) să se deschidă cu poemele lui Gherasim Luca din două etape distincte ale operei sale și cu trei texte elocvente despre receptarea sa actuală, scrise de autori născuți între 1981 și 1999. Alături de grupajele a douăzeci și unu de poeți recenți și contemporani din România și Moldova, Statele Unite ale Americii, Rusia, Germania, Marea Britanie, Mexic, Irlanda, Austria, Italia, Slovenia și Catalunia, de proza, eseul, cronicile de carte și celelalte materiale din „Poesis internațional”, ele întregesc ultimul număr din acest an al revistei, în speranța că 2022 va fi mai lin și mai îngăduitor cu noi toți.

Institutul Blecher, ediția 237 & iarmaroc de poezie

 

N-am mai avut parte de târgurile de carte Bookfest și Gaudeamus, care ne reglau oarecum ritmurile editoriale, de doi ani împliniți. Versiunile online au fost niște glume. Așa că am zis să facem măcar un iarmaroc, dacă nu un târg, iarmarocul de poezie de la Londohome (str. David Praporgescu 31, București), care se va ține în două weekenduri consecutive, pe 4-5, respectiv 11-12 decembrie. Vom avea cărți de poezie, dintre care unele foarte noi, lecturi, muzici, lumini de baluri.

Iar duminică, de la ora 17, clubul de lectură Institutul Blecher, ediția 237, penultima din 2021, cu antologia maghiară Către Saturn, înot, realizată de Mihók Tamás, și maki for 2, volumul Adelinei Pascale care a câștigat a XI-a ediție a concursului nostru de debut.

Vă așteptăm.