Institutul Blecher online #18

 

Duminică seară, între orele 19 și 21, Institutul Blecher organizează un nou eveniment-lectură online, de data aceasta invitați sunt șase poeți și poete: Radu Andriescu, Cosmin Perța, Cătălina Stanislav, Denisa Ștefan, Florin Gherman și Emilia Nedelcoff.

Doi sunt din Iași, câte unul din București, Sibiu, Brașov și Timișoara. Radu și Cosmin sunt numele cele mai cunoscute de la ediția asta, doi poeți confirmați din anii '90, respectiv 2000, cu cărți, premii, traduceri, în vreme ce Cătălina, Denisa, Florin și Emilia, care au cu toții douăzeci și ceva de ani, sunt în pragul debutului editorial.

Andriescu a mai citit la Institutul Blecher de trei ori (și a publicat trei volume la Casa de Editură Max Blecher), în 2016, 2017 și 2018, Perța în 2009, 2012, 2015 și 2017, iar Florin Gherman acum exact doi ani.

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, „Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală” (2005) și al volumelor de poezie: „Oglinda la zid” (1992), „Ușa din spate” (1994), „Sfârșitul drumului, începutul călătoriei” (1998), „Eu și câţiva prieteni” (2000), „Punțile Stalinskaya” (2004), „Pădurea metalurgică” (2008), „Metalurgic” (2010), „Când nu mai e aer” (2016), „Gerul dintre ei” (2017), „Jedi de provincie” (2018), „Animalul diafan” (2019) și al antologiei „Oglinda la zi” (2019). Este profesor de literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași Cosmin Perța (n. 1982) e editor, traducător și cadru universitar. A debutat cu „Zorovavel” (2002), căruia i-au urmat mai multe cărți de poezie, printre care „Santinela de lut” (2006), „Fără titlu” (2011) și „Cântec de leagăn pentru generația mea” (2018), volume de proză scurtă și patru romane (cel mai recent, „Arșița”, din 2019), un volum de critică, „Introducere în fantasticul de interpretare” (2011) și o monografie, „Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție” (2012). Emilia Nedelcoff (n. 1992) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ și masteratul de Literatură Română şi Hermeneutică Literară. Florin Gherman (n. 1993) a absolvit Literele și masteratul de Inovare Culturală la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Membru al Cenaclului Corpul T. Cătălina Stanislav (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat în Limba și Literatura română la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și un masterar în Gender Studies la Universitatea din Utrecht. Editor al revistei „Z9 Mag” (Zona nouă) și co-organizatoare a Festivalului Internațional de Poezie Z9. Denisa Ștefan (n. 1999) a absolvit Literele la Universitatea de Vest din Timișoara, iar în prezent urmează cursurile masterale de Studii Americane. Membră a Cenaclului „Pavel Dan”.

Institutul Blecher online #17

 

       Duminică 21 martie, de Ziua Internațională a Poeziei, Institutul Blecher se ține pentru a șaptesprezecea oară online, începând cu ora 19, și-i are invitați pe Ligia Pârvulescu, Marius Aldea, Ioana Vintilă, Ciprian Popescu, Adriana Teodorescu, Nicoleta Nap, Ovidiu Komlod și Luminița Amarie. Acești opt poeți au publicat în trecut volume la Casa de Editură Max Blecher, ba chiar cinci dintre ei au debutat în poezie la CdEMB între 2014 și 2018. 

       Cu toții lucrează la cărți noi, patru dintre ei părând să aibă cel de-al doilea volum încheiat și pregătit să intre în furnalul editorial. Îi vom asculta citind și îi vom redescoperi, în caz că am cam uitat trăsăturile scrisului lor, sau ne vom încorda antenele să prindem noutățile cu care vin și vom mai schimba împreună câteva replici, impresii, păreri, încredințați că poezia poate reface punțile și ne poate apropia și în vremuri posomorâte ce par să nu aibă sfârșit.

Institutul Blecher online #16

 

Cu noile restricții impuse de guvernanți, cu care am spus deja, și o repet, că nu sunt de acord și nu consider că au realmente de-a face cu limitarea răspândirii infamului virus, facem o pauză de la Institutul Blecher în carne și oase, după cele două ediții din 21, respectiv 28 februarie.

Așa că revenim în online, duminică 14 martie, de la ora 19, când invitați vor fi poetul rus, trăitor în Letonia, Serghei Timofeev, și poeta Diana Iepure. Ei vor citi din volumele lor recent apărute, Aparatele unui timp liniștit (Casa de Editură Max Blecher, 2020), respectiv În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).

Poezie în limba rusă și în limba română și ceva discuții, în engleză și română, poate și în rusă, pentru o oră - o oră și jumătate, în cea de-a 16-a ediție online a Institutului Blecher.

Serghei Timofeev (n. 1970, Riga) este un poet leton de limbă rusă, personalitate marcantă a lumii culturale letone. Absolvent de Filologie, a lucrat ca jurnalist, iar între 2011-2012 a condus Consiliul Național Leton pentru Cultură. Este unul dintre cofondatorii grupului Orbita (1999), cel mai important fenomen în literatura de limbă rusă din Letonia. A publicat mai multe volume de poezie, printre care Câine, Scorpion (1994), Amintirile unui DJ (1996), Aproape fotografii (2003), Mașinuțe albastre de curse (2011), STEREO (2012), Replica (2018) și este unul dintre alcătuitorii antologiei de poezie rusă contemporană Nouă dimensiuni (2004). A realizat proiecte ce vizau includerea poeziei în diverse media: instalații interactive, jocuri pe calculator, clipuri video etc. În 2013, a lansat, împreună cu colegii de la Orbita, o stație poetică de radio pirat, Marx FM, care a difuzat, timp de o săptămână, lecturi de autor în trei limbi (rusă, letonă și engleză), în centrul orașului Riga.

Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004), O sută cincizeci de mii la peluze (2011) și În rest, viața e frumoasă (2021). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).

Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit

(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă

(Casa de Editură Max Blecher, 2021)

Albastru precum deșertul, de Joyce Mansour

 

Joyce Mansour (1928-1986)

Fericiți cei solitari

Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios

Cei care caută viul sub poalele vântului

Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat

Fiindcă ei sunt sarea pământului

Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului

Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj

Soarele-naripat își pierde la orizont penele

Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav

Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite

Nimeni nu îl aude nimeni

Deșertul urlă mereu sub un cer temerar

Ochiul fix plutește singur

Ca uliul la ivirea zorilor

Moartea înghite roua

Șarpele sugrumă șobolanul

Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind

Sub pietrișul insomniei

Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat

Altundeva.

traducere din limba franceză de Claudiu Komartin

Mario Benedetti – dragostea, exilul, memoria

 prefața volumului antologic Revoluție și inocență, pe care l-am tradus împreună cu Ligia Keșișian din limba spaniolă

Mario Benedetti, Revoluție și inocență (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

 

            Centenarul Mario Benedetti, pe care antologia de față îl celebrează, oferă prilejul pentru o primă traducere în românește a unuia dintre marii scriitori uruguayeni ai secolului trecut. Fermecător și prolific, de o nobilă, necontrafăcută combativitate, Benedetti a lăsat o operă impresionantă și un stil inconfundabil. Știu că asemenea formule sunt întotdeauna imprecise și generale, dar în cazul acesta nu lasă loc de interpretări sau ambiguități – la mai bine de un deceniu de la moartea sa, Benedetti se bucură încă de o imensă popularitate, poezia sa fiind recitată, cântată și împărtășită în întreaga lume hispanică, iar câteva dintre cărțile sale de proză sunt reeditate și descoperite de generații succesive (probabil că La tregua, apărut în 1960, rămâne romanul său cel mai cunoscut, ecranizat de două ori în ultima jumătate de secol – în Argentina, respectiv Mexic – și tradus în nouăsprezece limbi).

            Născut pe 14 septembrie 1920 în micuța localitate Paso de los Toros, la ceva mai mult de 200 de kilometri nord de Montevideo, Mario Orlando Hamlet Hardy Brenno Benedetti Farugia provenea dintr-o familie de emigranți italieni stabiliți în țara latinoamericană. Urmează primele clase la Colegiul German din Montevideo, pe care îl părăsește după cinci ani, în 1933, iar după încă un an la Liceul Miranda își continuă studiile pe cont propriu, fiind în același timp nevoit să lucreze de la paisprezece ani ca mecanic auto, vânzător, dactilograf și contabil (precum personajul său Martín Santomé din La tregua și personajele din volumul Poemas de la oficina).

Elev la Școala Raumsolică de Logosofie, o instituție utopică fondată de educatorul și umanistul argentinian Carlos Bernardo González Pecotche, cunoscut sub pseudonimul Raumsol, tânărul Mario este coleg cu Luz López Alegre, marea sa iubire ce îi va deveni în 1946 soție, cei doi fiind căsătoriți până la moartea lui Luz, șaizeci de ani mai târziu.

Urmează o perioadă în care ebuliția exploratoare a tânărului Benedetti îl face pe acesta să se mute la Buenos Aires, unde trăiește trei ani, întorcându-se în 1941 la Montevideo. Intră în lumea publicistică a capitalei Republicii Orientale Uruguay și devine unul dintre vârfurile de lance ale noii literaturi, care va rămâne în istorie ca „Generación del 45” („Generația ‘45”) – expresie pusă în circulație de unul dintre tinerii membri ai grupării, Emir Rodríguez Monegal, devenit peste ani un reputat eseist și profesor. De altfel, debutul în volum al lui Benedetti, cu La víspera indeleble, se petrece chiar în acest an decisiv pentru evoluția ulterioară a literaturii uruguayene; iar în 1950 îi apare un nou volum de poezie (care venea după o carte de eseuri și un volum de povestiri), Sólo mientras tanto, editat de influenta revistă „Número”, al cărei redactor devine.

Despre mișcare, în care făcea figură de lider Juan Carlos Onetti (care publicase deja trei cărți), mai mare cu aproape cincisprezece decât Ida Vitale și cu unsprezece decât Benedetti, acesta din urmă avea să scrie ani mai târziu: „Cred că revista «Número» era mult mai riguroasă, iar atunci când trata literatura națională, avea aproape mereu în vedere cu precădere literatura urbană, o manieră de a scrie literatură care a început odată cu generația noastră, «generația ’45», pentru că până în momentul acela, literatura uruguayană se învârtea doar în jurul unor teme care priveau câmpiile, văcarii, etc., însă vremurile se schimbaseră complet. Dintre scriitorii activi în anii aceia, aproape niciunul nu venea de la sat, cunoșteau experiența aceea doar prin intermediul altor poeți care o trăiseră... Scriitorii de la «Asir» (revistă literară uruguayană editată între 1948 și 1959 - n.n.) reflectau în scrierile lor o atmosferă idealistă și romantică, descriau peisaje, natura, și nu aduceau niciodată în discuție teme urbane. În plus, în vremurile acelea, se întâmplau foarte multe la oraș, jumătate din țară locuia în Montevideo, aceea era realitatea noastră.”

Ușor de observat simetria, în context românesc, cu opoziția dintre gruparea „Albatros” (activă nu doar cât a apărut revista cu acest nume în 1941, ci până pe la 1946) și așa-numita „generație de la 1939”, adică dintre un grup citadin, neoavangardist și subversiv, pe de o parte, și literatura promovată de publicații tradiționaliste care aveau destule afinități cu fascismul, în frunte cu „Gândirea” lui Nichifor Crainic. Poetul și memorialistul Al. Cerna-Rădulescu exprimă destul de clar această disparitate într-o carte postumă, Ultima invazie: „Asaltați de versurile sforăitoare, cu arhangheli, troițe, morminte, eroism strămoșesc și chiote haiducești, prezente din belșug în majoritatea publicațiilor vremii, visam – prin contrast – o revistă fără zgardă, liberă de orice constrângeri, de orice fanatisme, de orice sugestii oculte.” În plus, Geo Dumitrescu, liderul incontestabil al acestui moment literar foarte fecund, încheiat însă în 1947-1948 printr-o cezură brutală, este și el, la fel ca Benedetti, născut în 1920, un scriitor cu ferme vederi și convingeri de stânga, dar și un longeviv ajuns după 2000 să fie privit ca un senior al literaturii române (la fel ca M.B. în lumea hispanică, și în special în țara sa natală) – despre cei doi s-ar putea scrie un pasionant eseu care să cerceteze aceste două vieți (și opere poetice) paralele.

După vârsta de treizeci de ani, Benedetti începe să aibă atitudini militante și să fie tot mai activ din punct de vedere al poziționărilor publice. Continuă să scrie într-un ritm debordant și devine o figură importantă a literaturii și publicisticii uruguayene. În 1956, apare unul dintre volumele sale de poezie cele mai cunoscute, Poemas de la oficina, urmat trei ani mai târziu de o carte de povestiri, Montevideanos, ce îi anunță faimosul roman din 1960.

În anii ’60 își diversifică activitățile și domeniile de interes – scrie cronică de teatru, texte umoristice, dar și editoriale politice combative în revista Marcha, care aduna în jurul său cei mai lucizi intelectuali din Uruguay și a avut un rol esențial în organizarea mișcării Frente Amplio, ce își propunea să aducă laolaltă grupurile de stânga din țară. După ce locuiește cinci luni în Statele Unite ale Americii, opțiunile sale ideologice se clarifică definitiv. (Era 1959, Ernesto Cardenal părăsea SUA după doi ani la Nuestra Señora de Getsemaní din Kentucky, unde își făcuse noviciatul cu Thomas Merton.) În tot acest timp, opera poetică a lui Benedetti se nuanțează și se dezvoltă – apare antologia Inventario, Poesía 1950–1958 și Poemas del hoy por hoy, ambele în 1963. Ca o ironie, este anul în care Geo Dumitrescu revine după șaptesprezece ani de tăcere cu Aventuri lirice și reintră cu aură de poet singular în sistemul revuistic și editorial din RPR.

            Democrația uruguayană e tot mai greu pusă la încercare – anii ’70 sunt o perioadă dintre cele mai negre pentru întreaga Americă Latină, iar situația politică internațională în plin Război Rece, ascuțirea conflictelor ideologice, frecventele coups d'état militare, intervenționismul celor două mari puteri ale lumii nu ocolesc nici țara tragicei Delmira Agustini. În 1968 este declarată starea de urgență, urmată de o nouă restrângere a libertăților civile patru ani mai târziu, iar totul culminează când președintele Juan María Bordaberry devine dictator cu sprijinul armatei (lovitura de stat din 27 iunie 1973). Benedetti se exilează la Buenos Aires și publică în acel an Letras de emergencia. Din Argentina pleacă după ce primește amenințări cu moartea de la AAA (Alianța Anticomunistă Argentina), merge în Peru, apoi în Cuba, unde locuiește un an și lucrează la editura Casa de las Américas, pentru a se muta în cele din urmă în Spania post-franchistă.

Este o perioadă trepidantă în care publică două cărți de poezie esențiale pentru biografia sa, Poemas de otros și La casa y el ladrillo, în 1974, respectiv 1977, eseurile din El escritor latinoamericano y la revolución posible (1974) și volumul de povestiri Con y sin nostalgia (1977).

Departe de soția sa, rămasă în Uruguay, Benedetti scrie tulburătoare poeme de dragoste, dar și texte în care latura angajată a scrisului său capătă noi inflexiuni. La conferința internațională organizată în septembrie 1979 la Caracas de Tribunalul Popoarelor și Fundația Lelio Basso, câțiva dintre cei mai reprezentativi scriitori latinoamericani ai epocii țin discursuri în care arată că a sosit clipa ca experiența de azilanți (forțați să-și părăsească patriile de către regimuri opresive) trebuie să alimenteze un proces revoluționar. Printre ei Ernesto Cardenal, Eduardo Galeano, Benedetti (al cărui text, „Las tareas del escritor en el exilio” / „Sarcinile scriitorului în exil”, apare în octombrie) și Julio Cortázar (care publică „El exilio: una de las formas más siniestras del destino humano” / „Exilul: una dintre cele mai sinistre forme ale destinului omenesc”), texte ce denunță vidul politic – concluzia unanimă fiind că exilul nu trebuie privit ca o amputare iremediabilă, căci astfel triumful regimurilor totalitare va fi consolidat în mod dramatic.

Benedetti revine în Uruguay în 1985, odată cu restaurarea democrației în țara sa, iar începând din acel an își va împărți timpul între Montevideo și Madrid. Memoria și adevărul sunt, prin urmare, la capătul celor doisprezece ani de exil, esențiale pentru praxis-ul acestui scriitor multiform. Puterea scrisului de a prezerva memoria devine o temă dominantă a literaturii benedettiene – textul se constituie într-o formă de mărturisire având în centru adevărul și realitatea nemijlocită, în care se amestecă tăcerea, singurătatea, violența, furia și speranța: „În țări precum ale noastre, tinere și imature, cărnoase și pline de imaginație, are o importanță esențială ca omul politic să aibă, pe lângă o fundație ideologică acceptabilă, suficientă sensibilitate și îndrăzneală pentru a răspunde într-o manieră creativă în fiecare conjunctură anticipată sau neașteptată.” (în El escritor latinoamericano y la revolución possible)

Volumele sale de poezie o dovedesc fără rest, de la Viento del exilio (1981) până la Defensa propia (2004), trecând prin Preguntas al azar (1986), Yesterday y mañana (1988), Las soledades de Babel (1991), La vida, ese paréntesis (1997), Poesía con los jóvenes (1997), El mundo que respiro (2001), Insomnios y Duermevelas (2002) sau cărțile recapitulative Inventario dos (1985-1994) (1994), El amor, las mujeres y la vida. Poemas de amor (1995) și târzia Inventario tres (1995-2001) (2005). Operele sale complete apar în Argentina în 1996 în douăzeci și opt de volume.

Scriitor-conștiință, autor a 80 de cărți și al câtorva dintre cele mai cunoscute poeme de dragoste scrise în limba spaniolă după 1950, Mario Benedetti moare pe 17 mai 2009, în apartamentul său din Montevideo și este înmormântat cu onoruri naționale în Panteonul Național situat în Cimitirul Central din Montevideo. Poezia sa încă își găsește admiratori fervenți în toată lumea, iar antologia Revoluție și inocență poate fi, sunt sigur, o revelație și pentru cititorul român.