text apărut în nr. 990, respectiv 992, ale revistei „Observator cultural”
Ovidiu Genaru, Poezii 1967-2017 (Cartea Românească, 2018)
Ovidiu Genaru, La opt, gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018)
I
Fără
s-o ocolesc deliberat, nu am citit până de curând poezia lui Ovidiu Genaru cu
atenția și interesul pe care le-am investit în autori mai puțin meritorii (ca
să nu folosesc cuvântul bun la toate când nu ai de spus ceva relevant despre
artă sau poezie: interesanți). Am dat
mai întâi de o selecție în cel de-al doilea volum din masiva antologie croită
în 1998-1999 de către Marin Mincu, Poezia
română actuală. Era pentru mine perioada tatonărilor și a familiarizării cu
poezia românească din a doua parte a secolului XX – nu am fost impresionat,
după care l-am mai citit răzleț pe Genaru, cu grupaje care nu mi-au zgândărit
curiozitatea. E drept că nici Mincu nu a antologat texte care să-i facă mari
servicii (cât despre introducerea pe care i-a făcut-o, mie-mi aduce mai degrabă
a contrarecomandare), iar poeziile pe care le-am mai citit întâmplător nu mi-au
impus o prezență de neocolit a generației 60. Însă două cărți apărute anul
trecut, antologia Poezii 1967-2017 (Cartea
Românească, 2018), respectiv La opt,
gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018), ce cuprinde câteva remarcabile
poeme noi scrise la optzeci și ceva de ani, obligă la reconsiderarea unui poet
care, deși nu se poate spune că este, ca Ion Gheorghe sau Vasile Vlad, uitat
sau ocolit cu încăpățânare de critică (sau ce-o mai fi rămas din ea), nici nu
reprezintă o referință pentru cititorii și poeții tineri de acum.
Dacă
nu cumva aritmetica mi-a jucat un renghi, antologia Poezii 1967-2017 cuprinde trei sute șaizeci și cinci de poeme,
așadar s-ar putea spune că cineva care ar citi în fiecare zi câte o poezie a
lui Ovidiu Genaru din acest arc temporal de o jumătate de secol ar ajunge să
trăiască vreme de un an în intimitatea poeziei sale.
Sunt câteva întrebări pe
care mi le pun tot mai des, cu cât mă îndepărtez de o perspectivă univocă ce
cred că tinde să ne limiteze înțelegerea unui demers poetic, a unei explorări
interioare de durată, ca să nu zic (folosind mai vechea terminologie tembelizantă)
a unui „univers liric”. Una dintre ele se referă la gradul de comoditate sau de
confort în care un autor alege să se situeze și să rămână – iar de aici se
desprinde o alta, care e într-o directă legătură cu ceea ce am putea numi
simplificator evoluția unui poet de-a lungul parcursului său. Tranzițiile,
acumulările de ordin tehnic (partea de „meserie”, de meșteșug aprofundat cu
fiecare nouă etapă, a acestei activități), asumarea unui discurs care poate cunoaște
de-a lungul timpului diverse avataruri, repoziționări și aprofundări – și mai
ales felul în care lucrează acestea la nivel personal (estetic, biografic sau
psihologic) mi se par mai relevante decât o perspectivă inginerească și ternă
asupra poeziei cuiva, mai ales dacă vorbim, ca în cazul lui Ovidiu Genaru,
despre autorul a douăzeci de cărți, dintre care cinci antologii.
Spunând
asta, trebuie să adaug imediat că îl localizam inițial pe Ovidiu Genaru cam pe
la jumătatea
distanței dintre Ioanid Romanescu și Emil
Brumaru, doar că poetul băcăuan îmi părea mai puțin ingenuu și spontan decât
Romanescu (cel dinainte să-nceapă să se ia prea în serios și să tatoneze o ipostază orfică
deja căzută în desuetudine), iar cât privește
o posibilă înrudire cu Brumaru, realizez că e superficială, căci grația și
rafinamentele senzuale inegalabile ale acestuia sunt trecute la Genaru printr-o
structură fundamental cerebrală și reprimată cultural. Genaru e un poet tenace
și calculat, nu un spumos. Și nici un revoluționar de formule poetice.
Pe de altă parte, Genaru este
un autor în scrisul căruia poți vedea o evoluție în ce privește racordarea la
noile modalități de expresie. Tot mai tranzitiv, mai neastâmpărat și mai firesc
în limbaj (prin comparație cu poezia începutului), el a trecut cu brio peste
câteva praguri importante ale poeticității postbelice. Primeniri periodice i-au
transformat scrisul de la Nuduri
(1967) (deși debutase în 1966 cu Un șir
de zile, volum pe care a ales să-l facă uitat în antologii, și probabil
știe mai bine de ce a făcut-o) până la recenta carte apărută la Junimea, pentru care a primit acum câteva luni premiul
Uniunii Scriitorilor pentru poezie, ce-i mai fusese decernat o dată, pe vremea
când asta încă mai însemna ceva, în 1975.
Poezii 1967-2017 reia, desigur, o bună
parte dintre poemele antologate și în trecut. Ca scurt (și antipatic) exercițiu
de statistică, prima sa antologie, Patimile
după Bacovia (1986), apărută în cândva faimoasa colecție „Hyperion” a
Cărții Românești, reținea cam două sute de texte din șapte volume, dintre care
vreo treizeci de inedite. Cartea purtând același titlu (scoasă în colecția
„Ediții definitive” a Editurii Vinea în 2009) relua peste cinci sute de poezii,
plus un dosar supraponderal de referințe critice. Antologia de față se
deschide, la fel ca cea de acum zece ani, cu prefața lui George Bălăiță, Într-o grădină publică, tăcută…, text
despre prietenie și trecerea prin vârste în care romancierul creionează un portret
generos și atașant al lui Genaru („Talentați sunt mulți. Dar Ovidiu este
îngăduit, se pare, în taina lucrurilor.”)
Așadar, mai concentrată (dar încă nu
îndeajuns de, în opinia mea) decât cărțoiul de la Vinea de acum un deceniu, Poezii 1967-2017 se deschide cu Nuduri, volum bine primit la data
apariției, prin care Genaru și-a câștigat reputația (nu tocmai singulară sau
dezavuabilă acum cincizeci de ani) de poet ceremonios și emfatic. Prețios în
sensul unei elevări pe care o livrează împreună cu un întreg arsenal de
procedee retorice pompoase, declamativ și sentențios („O, vâscul unui extaz în
carne, / o, panica din pupila frigidă a morții!”), Genaru exaltă principiile
germinației universale, fecioria suavă și diafană, impulsurile naturale ale
împreunării roditoare. Fascinat de explozia pubertății feminine („și albina
trezită din hibernare / fecundează corola și cercelul puberei”; „Printre sfeșnice de mesteceni căutând / însingurarea
puberă”;
„puține sunt, ah, prea puține / câteva clipe de pubertate”; „Pubere aromate se desprind din strâmtoarea / unei centuri de argint!”), el
scrie o poezie erotică pe care o lucrează ca un maestru cofetar din Orient.
Metafora genitivală e, cum altfel, la mare preț: „fetia anului”, „sânii materiei”, „sperma luceafărului” și alte
construcții la fel de alintate. Senzualitate în absența extazului, dar și a
sentimentului dramatic. Instanța poetică o invocă în mai multe rânduri pe
Astarteea, zeița procreației și a fecundității, iar feminitatea e ba
neprihănită, dormind „profund în embrion” sau „jelindu-și râsul din vară”, ba
face șpagatul (figura de stil nu îmi aparține), când „în așternutul săracilor”,
când „chiar pe pleoapa poetului”. Sigur, putem invoca „Imnul către Astarté” al
lui Pierre Louÿs (cu prelungiri în antichitatea greacă) și chiar o
anumită tradiție a poeziei erotice orientale (în special cea persană, Rumi și
Hafiz sunt referințe majore ale poeziei universale, numai că acolo eroticul
avea și dimensiune mistică), dar sentimentul de vetustețe și de suprasaturație
a mijloacelor persistă. Îndrăzneli mai mari decât „vis al deschiderilor roze” e
greu de crezut că puteau fi publicate în epocă, dar Genaru a ocolit soluția
salvatoare a simplității, preferând ipostaza unui cotoi care se freacă de
lespezile de marmură ale unui templu străvechi.
În Țara
lui Pi (1969), elanurile din Nuduri s-au
mai domolit, gravitatea și grandilocvența încep să fie bemolizate: Genaru nu e atât inhibat, cât afectat de o anumită scorțoșenie
șaizecistă care face azi ilizibilă o mare parte a producției poetice din acea epocă. Încă
abstractizant și oracular („vechiul minereu grecesc”, „înălțimile seminale”,
„fluturii de pe stâlpul / lui Priap”, „zdrențele virginității” nu-i dau pace),
câteodată cam confuz („Lângă fluviu pescarii dau foc focului”), discursul
poetic își începe deplasarea către directețe și tranzitivitare. De reținut un
poem simplu și convingător („Confuza seară din coliba paznicului”) și distihul
cu care se termină poezia intitulată „Discordie” („și omul va găsi mereu / în dragostea lui un os de pește”), care anunță
timid o nouă manieră de a concepe poeticul.
O transformare substanțială se produce odată
cu Patimile după Bacovia (1972), în
care Genaru pune deja la bătaie alte calități decât în volumele precedente.
Ornamentația excesivă, declamatoriul și afectarea se convertesc, printr-un
tratament de acutizare a notelor personale, în concretețe și biografism cu nerv
autentic, iar poetul se afirmă ca unul dintre cei care anticipează în anii ’70 ai secolului trecut câteva trăsături importante ale
postmodernismului optzecist: poezia
cotidianului, priza la real, ironia, anti-retorismul. De-acum, Genaru e mai aproape de poezia lui Petre Stoica (vechiul târg din
Banat întâlnește astfel orășelul moldav patriarhal: „eu am trăit ca iona în burta provinciei
/ într-o nobilă mahala cu flori / (...) împrăștiind în dreapta și în stânga / o
iubire de oameni mărunți o nenorocită / iubire cehoviană”) decât de poza profetică sau de pretențiozitatea orficilor.
O carte remarcabilă, unitară și densă, în care subiectul poetic are și
atitudine, și forță, încapsulând în poeme impactante vizual sentimentul unuia
devenit un fel de ostatic al provinciei („Vino la căsuța ta albă”), al
„târgului mâncat de carii”, și care trăiește „rătăcit în viitorul din urmă”.
Bacovia e doar un
pretext, poate mai degrabă de natură geografică și simbolică decât strict
afectivă, fiindcă Genaru nu este înzestrat pentru bacovianism – angoasa îl ocolește
sau îi trezește cel mult reacții caustice, lui îi stă cel mai bine când
șfichiuiește mic-burghezii cu vână de pamfletar sau când înregistrează cu
luciditate realitatea sordidă, plimbând camera prin periferii pentru a
surprinde acele „deșeuri / prin care hămesit de foame scormonește / cobaiul alb
și înfricoșat al poeziei”. Anodinul, lipsa de orizont existențial, stângăcia
sau neglijența jucată (sau nu) ale lui Bacovia sunt străine de spiritul activ,
de ins dinamic și zdravăn, al lui Genaru. Însă respingerea sarcastică a
convenționalismului și a lâncezelii provinciale i se potrivește, oferindu-i
suficient spațiu de manevră pentru a monta scurtmetraje veriste cu tăietură
sigură și tempo trepidant („Drăguța forță din pistonul cu aburi”, „Această panglicuță
roz din 1920”, „Crepuscul”, „Societate”, „Să trăiești în paie”, „Promenadă”, „Colet”,
„Fluvii de miasme”, „Halvale cacofonii”, „Soclul”) ce rezistă la lectură și
după aproape cinci decenii.
Puțin
îmbătat, pesemne, de reușita din Patimile
după Bacovia, Genaru publică încă trei volume în următorii doi ani. Din Bucolice (1973) nu se reține nimic, e o
mostră de „poezie minoră” (cum se zicea odată) nu fiindcă nu atinge temele
mari, ci fiindcă viziunea de aici nu prinde contur, rămân doar câteva cadre
care se-mprăștie ca fumul de-ndată ce ai trecut peste ele. Mă și întreb cum se
poate petrece o asemenea schimbare de ton într-un răstimp atât de scurt – de la
verva și aciditatea din volumul precedent la spiritul afabil, senin și
acomodant din Bucolice.
Cu Goana după fericire (1974), Genaru pare că încearcă să identifice
tipul de prezență care îl prinde cel
mai bine, iar observația lui Ștefan Aug. Doinaș sesizează excelent momentul în
care se găsește discursul poetului băcăuan: „De acum înainte, problema poeziei va
deveni pentru Ovidiu Genaru aceea de a se rosti meditativ – înclinare mai
puternică decât orice instantaneu al trăirii imediate – fără a lăsa să i se
osifice exclamația vie, palpitantă”. Și tocmai unul dintre aceste instantanee
surprinse cu maximă concentrare este printre poemele memorabile ale unui volum
altfel inegal, în care s-ar zice că Genaru încă șovăie între cele două tendințe
(stringent versus meditativ) care și-l dispută: „Orice amănunt social se uzează / rămâne debordanta insomnie particulară /
constelația unor / lungi plete moarte activate de vânt. / Pe retina înghețată: un grup de refugiați în dezordine / pe-un drum ce se varsă în vid / pe o
arteră deșertată-n prăpastie. // Eu acolo și eu aici / aiurând în pauzele
dintre voință și acțiune în grădina / promisiunilor și vocilor / nopții care mă
împresoară” („Fotografie”).
II
În 1977, Ovidiu Genaru publică a
opta sa colecție de versuri, Madona cu
lacrimi, precum și un roman, Fidelitate.
Madona cu lacrimi se prezintă ca un
volum intermediar, situat într-un orizont de așteptare convenabil; neomodernismul manierist este la
el acasă: livresc, sapiențial și abstract (nu-ți poate aduce mare lucru
să scrii, la un deceniu de la Oul și
sfera a lui Nichita Stănescu, asemenea versuri: „Nu căuta în sferă, / sfera e o prea mare înțelepciune, /
sfera e cina adevărului. / Ah, ca Diogene intră într-un ou, / oul e o sferă
vicioasă” etc.), poetul mizează pe un fast al rostirii de care e pe deplin
conștient – și, pe cale de consecință, îl cultivă cu pedanterie, deși îi aduce
mai degrabă deservicii: „Te iubesc, literă, mumie a sunetului! /
Numele meu de copist a ars la Alexandria / unde floarea exilului era însăși
lumânarea bibliotecii.” („Literă”); „Nu
mai păzesc nimic, n-am grija zilei care vine, / cât despre ce-am scris îmi va
ajunge oare / pe toată durata morții?” („Stelă”). Cântând cam pe aceleași
strune, unui Cezar Ivănescu îi ieșeau în Rod
sau La Baaad secvențe memorabile.
Schimbarea anunțată în deceniul
anterior se petrece în scrisul lui Genaru după ce ia o binevenită pauză de șase
ani, în care probabil că a căutat să se reinventeze, să iasă dintr-un impas. Poeme rapide (1983), Flori de câmp (1984), Am mai vorbit despre asta (1986) și
ineditele din antologia Patimile după
Bacovia (1986) îi reconfigurează traseul. Optzeciștii începuseră deja să-și
publice cărțile și să impună o paradigmă diferită de a celor două promoții care
îi precedaseră, iar în 1982 apărea antologia revelatoare a poeților germani din
România, Vânt potrivit până la tare.
În plus, vorbim despre o perioadă în care o serie de poeți șaizeciști (nu
neapărat dintre cei răsfățați de critică) și-au consolidat formulele,
reajustându-le cu rezultate remarcabile.
Cu Poeme rapide, se petrec niște clarificări nu atât în opțiunile
estetice sau tematice ale lui O. Genaru, temperamentul și zonele sale de
interes nu s-au modificat în mod fundamental, însă poetul și-a câștigat o
libertate de mișcare pe care o intuise în Patimile
după Bacovia, însă nu s-a lăsat prea ușor convins de viabilitatea ei.
Evoluția scrisului contemporan îl va fi elucidat. Lexicul se destinde, sintaxa
e mai surprinzătoare fără ca instrumentele sale favorite să se dezacordeze: „Unde vedeți fisuri e nemulțumirea: ea / vă divide în fragmente ea vă / deșartă în Apa Sâmbetei fragmente moarte. //
Vi se ia gura și voi surâdeți cu cicatricea. / Primiți o palmă și mai cereți
una. / Vi se smulg galoanele și voi dezertați. / Detest această poveste
creștină / spusă barbarilor / samaritean bâlci.” („Poveste creștină”). Poeme în
care își face loc narativitatea („Cu psihiatrul” e memorabil) și care se
încheie prin spuneri paradoxale, cu sensul obscurizat și neașteptate
reverberații etice în situații în care ar fi putut cu ușurință să dea textului
o turnură sentențioasă: „Beam cu psihiatrul în restaurantul
gării / rezemat de copacul scârbei / între fereastra spartă și ușa batantă /
beam vinul concret și acru / în poala demografiei”; „Nu trebuie decât să faci o secțiune adâncă în pepenele roz / ca să afli
adevărul de pe buzele muribundului” („Puțin”); „Spre grădina promisă m-au stopat prin infarct” („Țăndări”).
Depoetizându-și discursul într-un fel ce amintește până la un punct de
Lippet sau de Bossert, „dizolvat / în vorbăria anonimilor”, Genaru se plasează
concret și convingător în cotidian („Vecini”), ajungând să scrie cu naturalețe
despre lucrurile cele mai banale – cartofi, pâine, lapte, salată, țigări,
gunoaie menajere –, despre „amănunte” și „informații” cărora le imprimă însă o
aură de neliniște neprecizată. Făcând „Procesul verbal al zilei de 10 iulie”,
își pornește poemul sub aparența notației plate și a relatării fără pretenții
lirice: „Astăzi
soarele răsare la 4,41 și apune la 20,00 / Cu fața la perete / tai o felie de
pâine / apuc sticla de lapte / și beau”, pentru ca pe parcurs să
problematizeze, la fel ca în „Informații”, limbajul standardizat, proza de
toate zilele a ghișeelor unde aștepți un număr de ordine, a statisticilor și a
recordurilor, a „sulurilor de lozinci” îndesate în frigider, „activitatea
agresivă a obiectelor fără sens”, conducând spre un final ireproșabil: „Pun sticla de lapte în frigider / sting țigara mă reașez pe
scaun / cu fața la perete / și / ziua iese în evidență și crește / și crește ca
părul și unghiile morților”.
Nu mai puțin izbutite sunt poeziile alese din Am mai vorbit despre asta, venit după un volum, Flori de câmp, în care Genaru își face
micul joc de epicureic, de seducător ironic și sofisticat, cu ecouri din poezia
clasică latină cultivată de Ovidiu sau Marțial. Inserțiile livrești nu-i mai
stânjenesc poezia ca în trecut, destule poeme au vitalitate, putere de sugestie
și ceva subversiv, nu neapărat în cheie politică, dar nici tocmai gratuit în
sarcasmul lor: „Bolnavii intră pe rând
apoi ies fericiți / din clește cu măseaua de minte în / batistă formând
majoritatea absolută / fără dureri fără carii se poate / mesteca liniștit
ciocolata” („La dentist”); „Și-acum e mort / după o domnie fără capăt / hoit în
pijamaua lui de casă / nemuritorul / și-n preajmă servitorii ultimi // (...)
Noaptea dansează pe marșul funebru / poporul duplicitar petrece”
(„Nemuritorul”); „Scări înguste de ciment duc în
interiorul unui regim subteran / Pe ușă scrie: umanism mediocru / (...) La fereastră o agonie organizată / Rămâi să aștepți musafirul cu cravată de fier /
rămâi în centrala de forță” („Emigrant”).
„La mine pe-aici / sunt un lord de mahala” („Blazonul”) scrie cel „ajuns
în stadiul final când spiritul măcelărește ființa” (dintr-un poem intitulat
„Autoportret la 50”), după care se extrage vreme de șaisprezece ani din rutina
editorială (timp în care, ce-i drept, a scris trei romane și a avut un mandat
de parlamentar), pentru a reveni la
sfârșitul secolului trecut cu Orient,
pardon (1999).
Orient, pardon nu face, pentru a folosi o expresie în
registrul cărții, gaură-n cer. Orientul lui Genaru nu e nici Orientul
antonpannesc, nici cel al lui Ion Barbu din „Nastratin Hogea la Isarlîk” sau
acela al Levantul-ui cărtărescian.
„Amicul Caragiale” (pe care doi poeți importanți ai anilor ’80-’90, Florin Iaru și Cristian Popescu, l-au luat de partea
lor, reușindu-le mai mult decât niște remixuri vioaie după Nenea Iancu) nu
prinde aici contur. Tușele sunt îngroșate, Genaru parcă nu surprinde din
mahalaua balcanică decât partea de farsă, burlescul, zațurile și fantoșele.
Poeziile sunt scrise în rime zglobii și ușurele („leacuri” merge la fix cu
„fleacuri”, „metresele” rimează cu „fesele”, „Paris” cu „paradis”, iar „roze”
cu „ciroze”), versul are un ritm împiedicat și oscilant. Trimițându-i lui Brumaru
o „Scrisoare către capitala Dolhascăi, unde viețuiește Julien Ospitalierul”,
O.G. încearcă să-și arate măiestria, dar nu are nici priceperea de orfevrier,
nici hazul (de fapt, acea obrăznicie cuceritoare, impecabilă expresiv) ale
autorului Submarinului erotic: „O, pentru noi ceva mereu apune! / Un soare galeș pierde-n putregaiuri /
și în dulcețuri turce... Stăm pe perne / ca pe spinări de lebede-n seraiuri /
întinși la o tacla despre aeterne”. Poetul își face din nou jocul mai vechi de
captiv al provinciei, de „surghiunit” (deși acel Ovidiu exilat la Tomis avea
argumente mai serioase în sensul acesta): „Ce
surghiun propice meditației / să probezi la Bacău misterele levitației”. O
carte care nu i-a ieșit – în parte din inadecvare formală, în parte din
narcisism.
S-a vorbit, nu fără temei, despre mobilitatea stilistică a lui Genaru,
probabil că sintagma lui Laurențiu Ulici – care scria într-o cronică din 1983 la Poeme
rapide despre „nomadismul manieristic al poetului” –
s-a lipit de poezia sa și a impus un anumit fel de a fi citit. Pe bună
dreptate, de-a lungul anilor Genaru a dovedit nu doar gust pentru acrobațiile
ingenioase, ci și curiozitate și adaptabilitate. Adică toate premisele necesare
pentru ca un un poet să nu se plafoneze, să nu ajungă, cu trecerea timpului, să
pedaleze în gol. Lucru care, în cazul în care s-ar mai fi cerut probat după Trandafir cu venele tăiate (2008) și Graffiti, afișe, insomnii (2014), și-a
găsit anul trecut o confirmare concludentă în volumul La opt, gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018).
Nu vreau totuși să trec cu ușurință peste cărțile din 2008, respectiv
2014, fiindcă au participat nezgomotos la reinventarea acestui poet la
senectute (ceea ce e un caz rarissim). Atitudinea lui Genaru s-a inflamat și
s-a scuturat de lesturile retorice – astfel, discursul a câștigat în
concretețe, iar tonul i-a devenit tot mai lucid și mai critic, când nu de-a
dreptul vitriolant: „Maica noastră cea bună / măicuța mileniului trei patria / ne dă o mână de ajutor /
deja ne pregătește chibritul” („Inocenți și flecari”), vorbind despre „oamenii
cu pielea trasă peste ochi” care „așteaptă în fața ghișeului” („1979”),
instanța poetică a abandonat orice autoiluzionare și orice protocol ataraxic.
„Muriți încet nu stârniți panică” este concluzia sardonică livrată sub formă de
îndemn la finalul lui „1979”, pentru ca astfel de versuri-sentință și
observații nemiloase să-și facă loc tot mai des în textele sale, amintind
uneori de „Oamenii găunoși” al lui Eliot, alteori de spiritul caustic al unui
Nicanor Parra: „Știu simulăm mântuirea
/ încă vâslim în puroaie / patrie nu ne primi” („Nimeni”); „Vin vremuri de ospiciu / Cine are
nevoie de mărturii le găsește la registratură” („Cetatea aceea”); „oameni rari pustii merg singuri spre o țintă / prea îndepărtată
și-aceasta-i și noblețea lor” („Oameni pustii”); „Statul e pretutindeni precum CO2 / în respirația spălătoresei de morți /
(...) Acest Stat leucemic / în pauze individul poate fuma / iar cine dorește e
liber să scuipe” („În pauze”). Asta pe lângă câteva excelente poeme pe care nu
le-aș putea cita decât integral: „De ce”,
„Moartea mamei”, „Acolo”, „Proces verbal 29 sept. 1979”, „Aveam întrebări pentru”, „O
singură dată”.
Renunțarea la strategii a fost fără îndoială în folosul poeziei lui
Genaru, iar în acest sens poemele sale cele mai recente sunt o lecție pentru
care merită toată admirația. Eliberat de constrângeri și de orice dorință de
a-și demonstra aptitudinile, poetul octogenar atinge acum un punct maxim, fiind
racordat la poezia prezentului ca foarte puțini dintre cei mai vârstnici rămași
în joc.
La opt, gaura cheii și alte patimi este întru totul remarcabilă, iar turnura pe care a
înregistrat-o scrisul său este înțeleasă de Genaru cu luciditate și fără false
modestii („Scriu parcă într-o altă limbă, pe întuneric. Parcă am descoperit
ceva nou, magnetic și imperfect.”) E un volum din care țâșnește o conștiință
vie și percutantă, care nu se lamentează, nu se dă de ceasul morții, ci trimite
către lume din locuința sa de la etajul opt al unui bloc ca oricare altul
semnale puternice ale vieții („la toate etajele se aude un vuiet biografic”).
Dezabuzarea e, paradoxal, revigorantă. Aducând o critică virulentă a societății
contemporane, Genaru nu scrie bătrânește despre lumea pe care nu o mai înțelege
sau care simte că l-a exclus („A venit vremea să semnăm declaraţia / că suntem
plictisiţi / de moarte. / Mâna scoasă pe geam iese din timp / şi când o retrag
e deja foarte bătrână. // Problema e la mine / încă sunt viu.”), ci îi expune metehnele și nebunia, într-un ceas de
luciditate agonică („Nu ne este indiferent finalul. / Epoca cere glorie”).
Sunt aproape sigur că Ovidiu Genaru nu și-a spus încă ultimul cuvânt.
