Aici, unde oamenii otrăvesc pisicile și
câinii vecinilor lor
fără nici o tresărire.
Aici, unde caii sunt bătuți la sânge și
lăsați să moară de foame
din ciudă sau din prostie.
Aici, unde în curând nu vom mai putea
respira
fiindcă am tăiat plămânul pământului
bucățică cu bucățică.
Aici, unde ursoaice cu puii lor,
puținele animale
pe care nu le-am supus sau care nu au
primit darul
nostru cel mai de preț, extincția,
sunt ținute la distanță de pubelele în
care aruncăm
cu nemiluita resturile mesei de seară.
Aici, unde oamenii mor cu zile din
nepăsarea aproapelui
lor care nu mai crede, nu mai simte,
a cărui umanitate a obosit și nu are
nici o dorință de vindecare.
Aici unde ură. Și nepăsare. Și silă gata
să-ți arunce în față
veninul atâta timp adunat,
care îi este deopotrivă blestemul și
hrana.
„Ca floarea câmpului e viața omului”,
vorba celebrului prozator
pe care prietenul meu pregătit să-nceapă
o viață nouă la opt mii de kilometri de
casă
l-a citat cu amărăciune la masa pe care
lumina cădea în după-amiaza de iulie
pe mâinile noastre subțiri și stângace,
mai îndreptățită decât oricând să cadă
fără milă,
ca pe orice alt lucru ce moare.
Mă gândesc la prietenii plecați departe,
în țări ale căror nume
nu mai vreau să le țin minte.
De fapt, pe măsură ce aflu tot mai multe
despre mine
și-ai mei, nu prea mai vreau nimic.
Aș vrea să mai pot. Nu îmi iese.
Mă gândesc la toți prietenii mei
plecați,
la vorbele noastre amețite de același
aer de iulie
din vremuri care par mai îndepărtate
decât bătăliile de pe Câmpiile
Catalaunice sau de la Trafalgar,
la planurile înflăcărate de a face
curățenie:
de a ne revendica lumea.
Nu se va mai întoarce nici unul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu