Liviu Antonesei, „5 balade rock” și „Umbra mării nu este marea”

       După șapte volume de poezie publicate în ceva mai bine de un sfert de secol – de la Pharmakon  (1989) la Poezii din zorii amurgului (2016) –, perioadă în care, ce-i drept, s-a afirmat ca cercetător, publicist, profesor și om politic, scoțând vreo cincisprezece volume de studii, eseuri, jurnal, interviuri și proză scurtă, Liviu Antonesei e, de câțiva ani încoace, unul dintre cei mai prolifici poeți nu doar ai generației sale, ci din întreaga literatură română de azi.
       Fără să fi fost, până la proba contrară, unul dintre „capii de serie” ai 80-ismului, fostul disident anti-comunist (știu că nu agreează această sintagmă, compromisă din păcate în anii '90 de starletele noului establishment politic și cultural, care, culmea, acum îl dau în judecată pentru calomnie doar fiindcă a expus, citând din alții, o stare de lucruri în privința căreia nu prea încape îndoială) a revenit la poezie cu o febrilitate neobișnuită; spun neobișnuită dacă mă gândesc la divorțul de poezie, mai mult sau mai puțin elegant, al covârșitoarei majorități a poeților de prim-plan ai 80-ismului românesc. Antonesei face și la șaizeci și ceva de ani lucrurile altfel decât ceilalți și se dedică discursului poetic cu nerăbdarea și avântul unuia care e in his prime. După Opera poetică (Cartea Românească, 2017), a scos rapid trei noi volume de poezie: Și întunericul nu a cuprins-o  (Junimea, 2017), 5 balade rock  (Vinea, 2018) și foarte recenta Umbra mării nu este marea (Junimea, 2019). Alături de regretatul Emil Brumaru și de Radu Andriescu (care și el a publicat trei volume în 2016, 2017 și 2018 și mai are unul pe țeavă), Antonesei arată că la Iași poezia e urgență și impuls nestăvilit. Nu sunt în general adeptul unui asemenea ritm editorial, dar nu pot să nu remarc pofta de scris, vigoarea și maturitatea discursului lui Liviu Antonesei, pândit acum doar de pericolul de a nu mai fi receptat cum se cuvine din cauza acestui influx de vitalitate care face ca scrisul său să fie vijelios (aproape ca într-un dicteu automat, dar unul mitraliat de un subiect poetic conștient că trebuie să uzeze de arsenalul de tactici și de mecanisme de temperanță a imaginației și a expresiei care-i sunt la îndemână) și uneori furat de propria-i torențialitate narativ-confesivă.
       Oricum ar fi, Antonesei merită citit și urmărit în acest fertil turbion în care pare a fi intrat de o vreme, fiindcă s-ar putea ca acum să-și fi atins potențialul maxim și să dea volumul sau volumele cu adevărat important(e), cel(e) care îl va (vor) fixa (alături de Mariana Codruț, Octavian Soviany, Romulus Bucur sau Marta Petreu) ca pe unul dintre poeții 80-iști care nu s-au epuizat pe la cincizeci și ceva de ani, ci ating la sfârșitul acestui deceniu deplina maturitate creatoare. Iar de va continua astfel, nu e exclus ca pe la șaptezeci de ani să fie nevoie de un al doilea volum, cel puțin la fel de dens ca primul, din Opera poetică a lui Liviu Antonesei.

 Strada minunatelor prăvălii. The 3-rd Rock Ballad

era strada mea, centrală între toate, bîntuită de aromele

de coloniale, mirodenii și de benzină arsă, iar în zilele umede,

în ceața sfîrșitului de octombrie, în noiembrie, sau spre

sfîrșitul iernii, cînd ceața era mai deasă, mirosul cafelei prăjite

în vasul de aramă, la care veghea domnul aram sau frumoasa

și distinsa sa doamnă, se întindea ca un fluviu aerian

de-a lungul străzii noastre, iar de-a latul pe străduțele

care plecau la stînga și la dreapta, pînă la mitropolie

și vizavi pînă la teatrul de vară pomul verde, după cum scrie

inscripția de acum, primul teatru evreiesc din lume,

și fluviul plutea și cobora departe pînă la marginea lumii,

pentru că lumea este lumea mea, lumea de mine cuprinsă.

nu mai erau proprietari, dar în bunăvoința sa fără margini,

statul îi lăsase mai departe să vîndă cafele din peru, bolivia,

columbia și brazilia, din vase mari de sticlă cu margini

de aramă, crudă și prăjită, iar la cerere rîșnită

fin sau rîșnită mai mare pentru cafetierele din aluminiu,

așezate pe o sită pe ochiul aragazului, care fluierau

ca niște locomotive pacific în miniatură, iar aburul

lichidului parfumat se răsucea în norișori albi, pufoși.

de la domnul aram cumpăram cafeaua cu suta de grame,

prăjită și gata rîșnită, nouă nu ne putea ieși la fel de bine,

deși aveam o mică prăjitoare de alamă și o rîșniță

manuală, aproape antică, moștenire din bunică în mamă –

și peste vreo zece ani, vremea nechezolului, eram fericiți

dacă luam de la bișnițari punga de wiener coffe, fără gust,

gata prăjită și rîșnită, ascunsă în vid, dar care nu ne spunea

nimic, nu amintea prin nimic gustul parfumat de altădată.

și îi pomeneam pe domnul aram și pe frumoasa și distinsa

sa soție, îi binecuvîntam, le uram să le fie bine oriunde

ar fi fost, în oricare lume – ieșiseră din lumea mea,

din lumea percepției mele și din fluviul aerian parfumat și plutitor

care se întindea peste toate casele de pe strada minunatelor

prăvălii, strada mea, centrală între toate, lumea mea

și, de fapt, chiar miezul parfumat al lumii mele…

domnul oizăr nu mai era cînd am descoperit lumea,

dar toți îi spuneam prăvăliei pe numele ei, numele său,

și doar cînd voiam să ne distrăm îi spuneam ali mentara,

cu înnăscutul simț al calamburului care nu ierta nimic

în mahalaua noastră centrală – așa cum peste ani, aveam

să botezăm, să botez și universitatea, în care-am ajuns

trecînd prin aprige furci caudine, ali cuza… dar înapoi

la oizăr, unde te întimpinau la dreapta rafturile cu

delicatese, dulciuri, mirodenii, lăzile din scînduri subțiri și albe

cu portocale, lămîi, pachetele din celofan cu smochine, curmale

și niciodată la rafturile din spate nu putea să lipsească

mîncarea săracului – scrumbii albastre, telemea de oaie,

măsline, ulei și zahăr și inubliabila marmeladă asortată,

ascunsă în lăzi de lemn și învelită în hîrtie lucioasă.

de patru lei, luai o franzelă și încă un sfert

și în treizeci de metri pînă acasă, terminam sfertul

și văduveam și franzela de amîndouă colțurile sale,

iar cele un pic mai coapte, aproape arse, erau

și cele mai bune și mă tocmeam pentru ele. și trebuia

să ai o tehnică foarte bună, să ciupești mai întîi, dar

încet, încet, miezul, abia apoi să ronțăi coaja.

și de la consignația de vizavi, de la domnul albert,

cînd am devenit major și tata mi-a dat o mie de lei,

mi-am cumpărat cu jumătate din bani ceasul atlantic,

cu brățară metalică, care a mers exact, dar exact trei zile

și nici un ceasornicar nu l-a mai pus în mișcare,

așa că l-am schimbat pe trei volume de dostoievski

cu bătrînul colecționar de antichități, domnul iancu m. iancu,

care-și presăra pieptul cu decorații de 7 noiembrie, de 1 mai,

iar cînd în spărgeam geamul la fotbal de stradă,

i-l puneam fără zăbavă, înainte să ne prindă curelele taților.

mai erau geamgii, mai erau coșari care aduceau noroc,

mai erau și cizmari, care puneau placheuri metalice

să țină pantofii mai mult, sau schimbau tocurile stîlcite.

și era domnul aron, tatăl lui willy, care-mi croia

minunate costume din stofă englezească, pe banii

cîștigați peste vară, la munte, la degajări pe plantații,

la adunat și clădit fînul – o singură dată cînd am luat

coasa, mi-a curs sînge din cizma de cauciuc, așa că

avea să rămînă și ultima oară. și domnul aron

mi-a făcut și primii pantaloni albi, evazați, din material

tare, care dubla stofa sacourilor, care fluturau în vînt,

așa cum, la celălalt pol al ființei, fluturau pletele…

purtam părul lung… și ne tundea tanti miliția –

cînd punea mîna pe noi, punea și foarfecele în plete.

din iarnă ne pregăteam pentru ținuta de vară,

aveam mare grijă, îl ascundeam după urechi la școală,

îl prindeam cu clame furate de la surorile noastre,

iar cînd ne-a trimis diriginta la tuns, prin luna mai,

ne-am întors toți șase vinovații rași pe cap și cu

țestele lucioase de la crema nivea cu care le spoisem.

și diriginta și-a pus mîna la gură, să-și oprească

țipătul de surpriză, de teamă, de oroare și niciodată

nu ne-a mai trimis să ne aranjăm coafurile!

și cînd fluviul aromat se întindea peste stradă,

peste zona aceea poreclită mai tîrziu, cînd anglofonii

i-au răpus mișelește pe francofoni, down town,

puteai să te rezemi lenevos de peretele de cărămidă,

sau de zidul care ascundea drumul secret al sinagogii,

sau de ușa cenușie și crăpată de la magazia de lemne,

care, deși dispărută de la cutremur, îmi vine în mintea

în ziua a cincea a călătoriilor mele de aiurea,

într-un fel de patriotism de maximă concretețe –

dar dacă atunci, sub norul aromat de cafea care

bîntuia totul, îmi aprindeam o țigară și închideam ochii,

îmi imaginam că sînt la tosca sau la conti sau oriunde

în altă parte, la o cafea cu coniac, marghiloman parcă,

despre irish coffee am aflat mult, mult mai tîrziu,

deși îmi flutura vîntul prin buzunare. dar eram liber

și fluieram satisfaction și fredonam hey joe!

și am vizitat azi locurile acelei copilării fabuloase

și dulapurile uriașe de beton au redus dimensiunile

la scara unu pe doi, și mirosul amețitor al cafelei

e miros de bere trezită, de rahat de cîine și de

pișatul bețivilor care rătăcesc prin catacombe –

și pentru că ieri am am fost la concert, mă rezem

în gîndurile mele pe ușa dispărută a magaziei

de lemne și fluier, fredonez canarul, da canarul!

și, poate, nebunul cu ochii lui închiși…

Călătoria

  

Pămînt înghețat, fără zăpada de la plecare, doar petece

argintii risipite din loc în loc, sub un cer plumburiu

pe care poetul ar putea fi gelos – vremea sa nu-l cunoscuse

în absoluta sa splendoare de azi și de mîine. De poimîine.

Antice locomotive Pacific în depouri părăsite – și trenul

pe care îl simt ca și cum ar fi un tunel cu pereții tulburi

prin care chipul tău pare să sosească în fragmente,

în franjuri, ca și cum distanța, sau poate viteza, modestă totuși,

ar perturba nu doar liniile telefonice, ci și sinapsele.

Și poate totul e deja pierdut, și poate pe Eliahu,

pe care în egoismul nostru l-am botezat Ilie,

îl așteptăm în zadar, de vreme ce nici pe cel anunțat

n-am fost vrednici să-l primim cum se cuvine.

Nu, nu va veni niciodată, niciodată!

Ce comic sună acest cuvînt în canioanele de sînge purpurii

dimprejur, în inimile crescute în piatră.

Copil fiind, liber de vreme, spuneam frumos, aproape mut,

„odinioară și acum”, repere, stele cardinale – nu știam

de trecere, de țicneala aceasta matură. Și n-aș fi ghicit,

deloc n-aș fi ghicit cum totul se preface-n fum.

Alb-cenușiu, cu franjuri albăstrii. De neoprit.