Matthew Sweeney (1952-2018)

          Țineam să-i fac o surpriză unuia dintre poeții mei preferați, simțindu-mă și puțin vinovat că nu ne-am mai scris de un an și ceva, și să-i trimit cel mai recent număr al revistei brașovene „Astra”, care tocmai ce-a apărut, și în care se găsesc opt poeme traduse de mine din două minunate cărți ale lui, Sanctuary și Black Moon. Însă, începând de ieri, Matthew Sweeney (1952-2018) nu-mi va mai răspunde de pe adresa aceea (care conținea altceva decât numele său, și anume sintagma „icehotel” – e și în asta o poveste, și-i datorez pentru ea un vers, dar câte nu îi datorează poezia mea acestui poet extraordinar).
          L-am întâlnit pe Matthew în 2008 prin Lituania, beam vin roșu împreună în Vilnius (nu mi-l aduc aminte consumând altceva) și eram ușor intimidat, iar el se purta așa cum avea să o facă mereu de atunci încolo, de parcă am fi fost old buddies. Pur și simplu așa era omul, un irlandez sincer, direct, combinând precizia și melancolia cum mai rar le reușește poeților, deși era mai tot timpul roșu-n obraji și surâzător și iubea viața cu o pasiune rară.
          Însoțirile noastre ulterioare de la Sibiu („Poets in Transylvania”, 2015), apoi Bistrița („Poezia e la Bistrița”, 2016), mi l-au apropiat și mai mult, cu toate că m-am simțit mereu prost că, luat mereu cu altele și gândindu-mă că e destul timp, nu m-am ținut de promisiunea pe care i-o făcusem cândva, de a-i traduce o antologie în românește (îi mai apăruse mai demult, în 2003, pe când locuia la Timișoara, Picnic pe gheață, la Brumar), așa că am rămas cu încă o datorie față de un om care mi-a fost drag și nu mai e printre noi.
          M-am reîntors în iulie, la Bistrița, în localul de lângă parc unde stătusem cu el și cu Anastasia cu doi ani în urmă și povestiserăm, era soare, iar el îmi păruse mai obosit și mai lipsit de vivacitate, am pus-o pe seama drumului lung pe care îl făcuse, acum aflu că suferea de o boală a neuronilor motorii, care însă nu l-a împiedicat să scrie (patru cărți superbe publicate în ultimii cinci ani: Horse Music, Twentyone Men and a Ghost, Inquisition Lane, My Life as a Painter) și să trăiască din plin până la capăt.
          Sweeney a fost primul poet cu care am făcut un interviu (ocazie cu care i-am și tradus și publicat bilingv opt poeme în chiar primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010), și de atunci a avut mereu grijă să-mi strecoare când ne revedeam sau să-mi trimită prin poștă cel mai nou volum publicat. Îmi spusesem cândva că voi merge să-l vizitez la Cork, oraș de numele căruia cred că de acum va fi legat numele său.
          La naiba, Matthew, nu avem destul timp – îmi vine să spun și mă și rușinez de banalitatea asta care ne face în momentele de amărăciune și mai proști, și mai rușinați de tot ceea ce a rămas nefăcut și nerostit.
          Dacă anul ăsta ar dispărea din calendar, cum dispar lucrurile și oamenii din poemele subtil apocaliptice ale acestui mare poet care se revendica mai mult de la poeții germani decât de la cei irlandezi sau britanici, nu aș avea nici cel mai mic regret.