Treizeci și unu de versuri pentru gloria postumă a Adrianei Carrasco

toată iarna m-au iubit două mame

dar niciuna din ele nu avea gleznele Adrianei Carrasco.

în timpul manevrelor s-a oprit din înaintare

deși avea pușca la ochi, iar asta putea să o coste scump;

grijulie și-mbujorată de parcă se pregătea de mult să mă nască,

m-a ridicat cum culegi o scamă de pe

rochia de bal aruncată după viol în porumb.

cronicile arată că, mai târziu, luna ar fi fost înfulecată

de patru eschimoși transsexuali

captivi din vara lui ’97 într-o competiție televizată.

însă eu, sub înalta protecție a Adrianei, am reușit

să-mi găsesc drumul: ochii pe care-i avea în dotare

făceau franjuri bezna aia nenorocită – o urmam buimăcit și

feselor ei extraterestre le admiram

în toată splendoarea zvâcnetul și conturul.

dar prin câte zări nu m-a purtat femeia bionică

întâlnită într-o sâmbătă pe câmpul de tragere.

la cascada Urlătoarea mi-a șoptit cele mai drăgăstoase cuvinte

într-o limbă arhaică și străină ca marea. nu se

mai construiesc astăzi exemplare atât de elastice și de agere:

am știut-o din clipa când și-a deșurubat

capul cu gesturi abstruse, pe o plajă din Senegal,

anunțându-mă astfel că se întoarce neîntinată-n laboratorul natal.

toată iarna m-au iubit două mame

și amândouă aveau pantofi cu toc-cui în loc de inimă.

una era cochetă și foarte chibzuită cu laptele ei,

pe care-l păstra pentru tigrul care aveam să devin

după ridicarea în Delta Văcărești a marii moschei.

cealaltă visa ca pe un toporaș să mă strivească

și-mi împuia capul cu rețete de ciorbă de burtă și Destin –

însă niciuna, niciuna din ele nu avea alcătuirea Adrianei Carrasco.