luni, 28 mai 2018

Treizeci și unu de versuri pentru gloria postumă a Adrianei Carrasco



toată iarna m-au iubit două mame
dar niciuna din ele nu avea gleznele Adrianei Carrasco.
în timpul manevrelor s-a oprit din înaintare
deși avea pușca la ochi, iar asta putea să o coste scump;
grijulie și-mbujorată de parcă se pregătea de mult să mă nască,
m-a ridicat cum culegi o scamă de pe
rochia de bal aruncată după viol în porumb.

cronicile arată că, mai târziu, luna ar fi fost înfulecată
de patru eschimoși transsexuali
captivi din vara lui ’97 într-o competiție televizată.
însă eu, sub înalta protecție a Adrianei, am reușit
să-mi găsesc drumul: ochii pe care-i avea în dotare
făceau franjuri bezna aia nenorocită – o urmam buimăcit și
feselor ei extraterestre le admiram
în toată splendoarea zvâcnetul și conturul.

dar prin câte zări nu m-a purtat femeia bionică
întâlnită într-o sâmbătă pe câmpul de tragere.
la cascada Urlătoarea mi-a șoptit cele mai drăgăstoase cuvinte
într-o limbă arhaică și străină ca marea. nu se
mai construiesc astăzi exemplare atât de elastice și de agere:
am știut-o din clipa când și-a deșurubat
capul cu gesturi abstruse, pe o plajă din Senegal,
anunțându-mă astfel că se întoarce neîntinată-n laboratorul natal.

toată iarna m-au iubit două mame
și amândouă aveau pantofi cu toc-cui în loc de inimă.
una era cochetă și foarte chibzuită cu laptele ei,
pe care-l păstra pentru tigrul care aveam să devin
după ridicarea în Delta Văcărești a marii moschei.
cealaltă visa ca pe un toporaș să mă strivească
și-mi împuia capul cu rețete de ciorbă de burtă și Destin –
însă niciuna, niciuna din ele nu avea alcătuirea Adrianei Carrasco.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu