Daniel Bănulescu

Rămân atașat și după 14-15 ani de poezia din cele două volume publicate în anii '90 de către Daniel Bănulescu. Și romanele lui din perioada aceea m-au câștigat, chiar dacă apoi a părut mai curând nemulțumit de ele: cred și azi că prin cele patru cărți dintre 1993 și 1998, Bănulescu rămâne unul dintre cei mai surprinzători și mai inventivi scriitori români de la sfârșitul secolului trecut. Au mai apărut de atunci trei antologii (am fost fanul necondiționat al Republicii Federale Daniel Bănulescu, din 2000, prin care l-am descoperit), un volum inedit de poezie, două de teatru și încă un roman, însă ceea ce a făcut cu adevărat neobișnuit D.B. a fost să-și tot rescrie cărțile (cele de proză) și să le dea titluri noi, să revină la ele, mi-a plăcut jocul ăsta, deși cred că i-a amețit pe mulți. I-am făcut portretul acum 5 ani (adică în numărul 6 / septembrie 2011, pag. 14-20) din Poesis internațional, iar acum poemul săptămânii de pe siteul revistei îi aparține.