Plănuiam împreună cu Octavian Soviany încă de acum câțiva ani să facem o antologie a poeților care au renunțat la scris, care s-au oprit, din diverse motive, după o carte promițătoare, peste care în deceniile următoare s-a așternut tăcerea. Care au fost uitați pe nedrept (că doar ce e drept când vorbim despre „posteritate” sau alte lucruri la fel de relative?). Pentru cel de-al 58-lea poem al săptămânii m-am îndreptat către unicul volum de poezie publicat, acum 38 de ani, de către Ileana Zubașcu, și am ales chiar textul ce dă titlul acelei cărți pe care nu mulți și-o mai amintesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu