Franța despre care am învățat și pe care o iubeam din atâtea cărți și filme nu mai există. Există ceva clocit, cu ochii dați peste cap și mănuși glasate în care colcăie viermii. Un muzeu mirosind a urină și salpetru. Scheletul unui animal cândva admirat și temut. Politețe de ochii lumii, orgolii fără susținere, superioritatea calpă a degeneratului. Alintături, scrobeală cât să acopere jegul. O glumă proastă.
cum spunea poetul Charles Baudelaire în proiectul de epilog al volumului "Florile răului", ediţia din 1861: "Paris- mi-ai dat noroi şi eu l-am transformat în aur."
RăspundețiȘtergeresa citesti asta, bro: http://www.humanitas.ro/humanitas/franta-pe-care-uitam-s-o-iubim
RăspundețiȘtergere