Goran Simić, „O scenă, după război”

pentru Darie și Luna

Nu am realizat niciodată cât de frumoasă e casa mea

până am văzut-o în flăcări,

mi-a spus fosta mea colegă de școală,

care avea douăzeci de fragmente de șrapnel

rămase sub piele după război.

Mi-a scris cum la aeroport s-a bucurat să-i scoată din minți

pe agenții vamali care nu puteau să-nțeleagă

de ce detectorul de metal urla fără nici un motiv.

Nu am realizat niciodată că sunt o națiune

până când mi-au spus că m-au ucis,

mi-a povestit prietena mea,

care scăpase dintr-un lagăr

doar pentru a fi prinsă și violată de-o bandă de țigani

în timp ce rătăcea prin pădure.

Apoi au vândut-o unor proxeneți italieni

care îi tatuaseră semnul lor distinctiv și un număr pe mână.

Spune că nu-l poți vedea când poartă mănuși.

Am recunoscut-o într-un orășel din Belgia.

Stăteau și priveau râul

ducând pungi de plastic, doze goale

și gunoaie din marele oraș.

Își mângâia prin tricou fragmentele de șrapnel

și-și mângâia mănușa.

Am vrut s-o salut

și să-i dau o fotografie veselă din vremea

când niciunul din noi nu cunoștea sensul cuvintelor

Casă și Națiune.

Apoi mi-am dat seama că avea mai mult sens

limbajul acelei tăceri

în care urmăreau pungile de plastic

coborând pe râu

decât limba în care aș fi încercat să falsific chipurile

din fotografia aceea veche

în care apărem toți zâmbind, cu multă vreme în urmă.

traducere de Cl.K.