Anatomistul întunericului

o versiune prescurtată a acestui articol a apărut în „Timpul”, nr. 195 / iunie 2015

Puțini poeți contemporani s-au arătat, de-a lungul ultimelor decenii, atât de fermi, de neînduplecați în a-și cuceri până la capăt teritoriul sondat începând cu prima carte, de a ajunge în inima propriului scris, în miezul obsesiilor celor mai vehemente – și, în definitiv, insolubile –, cu riscul de a se izbi acolo de un zid de întunecime pură, ca Aurel Pantea.

Antologia apărută anul trecut la editura Charmides, alcătuită – sau, mai curând, ordonată – de către Dan Coman (ca un „exercițiu de admirație pentru unul dintre cei mai importanți poeți pe care-i are literatura română”, după cum arată acesta în notița introductivă), atrage din nou atenția asupra extraordinarelor calități ale unui scriitor ignorat multă vreme de establishmentul literar autohton, mai preocupat, cam în orice perioadă (și înainte de ’89, și după, nu mai vorbim de ultimii 15 ani), să forjeze glorii de moment sau să se risipească în lupte de putere fără însemnătate pe termen mai lung. Că Pantea e un poet stimat îndeosebi în cercurile de cititori înrăiți, de cunoscători și de temerari ai fenomenului nu e o surpriză. Că nu e decât de un deceniu încoace un nume vehiculat atât cât ar merita-o opera sa, forjată în ultimii 35 de ani, cred că e o evidență. Antologia de referință a generației sale nu-l reține la superlativ, dar nici Pantea nu reține în scrisul său mai nimic din principalele perspective și „noutăți” pe care le-a pus în circulație 80-ismul românesc. Pantea e un poet atemporal, a cărui situare într-un context de generație sau de iepocă literară nu are niciun sens. Antologia e intitulată În urmă se sting toate luminile, și conține ceva mai puțin de nouăzeci de poeme din șapte volume de versuri, de la Casa cu retori (1980) la Nimicitorul (2012), textele fiind ordonate invers cronologic, fără precizarea volumului din care fac parte.

În urmă se sting toate luminile vine după un volum masiv, fără niciun fel de circulație, genul de carte pentru arhivari și fanatici, Recviem pentru tăceri și nimiciri (2013), care cuprindea toată poezia lui A. Pantea de până în acel moment (cam aceleași volume pe care le reține, mult condensate, antologia de față). E greu să citezi dintr-o carte din care poți transcrie la întâmplare, deschizând-o oriunde, e și mai greu să scrii despre un poet ajuns la deplina maturitate – și care, pe deasupra, începe să arate de pe acum ca una dintre cele mai impunătoare și mai consistente prezențe din literatura română a începutului de mileniu: „Eu stau în mut, nu răspund atrocităţii, lângă mine lasă apă / toate lucrurile, ca într-o zemoasă frică, vin unii, / constată şi pleacă / să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind / vorbe, / o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător, / eu sunt tandreţea carbonizată”.

Lecția de poezie pe care o oferă în cărțile sale Aurel Pantea ar trebui, cred, să le deschidă ochii până și acelor cititori lipsiţi de interes sau de apetenţă pentru poezia ultimelor decenii (cum ar fi Nicolae Manolescu, în Istoria căruia poetul nostru nu a avut loc): „Am starea aceea cînd aş inventa o limbă atroce, / un idiom ce ar numi cu săruturi sulfurice viaţa şi moartea, / m-aş trezi dimineţile, aş spune bună ziua, iar ziua s-ar / cutremura / cu dalbe cenuşi, aş numi cenuşile şi s-ar întrupa / nimicitorul, cînd mi se întîmplă asta nu mai e nimic de numit, / e doar vertijul, iar în vertij se află ascuns numele altei limbi, / ce face să apară viaţa şi moartea altundeva, / altcîndva.”

Ajuns la vârsta la care Herberto Helder a refuzat Premiul Pessoa, Pantea a fost ocolit anul acesta de Premiul Naţional „Mihai Eminescu” în favoarea unui poet mărunt din speţa veșnicei funcţionărimi literare. Dar un poet mare nu poate fi făcut, oricât ai încerca să regizezi o asemenea șaradă – el se impune prin cărţile sale, indiferent cât timp durează asta. La fel ca în cazurile lui Bacovia, Dimov sau Mazilescu, discursul lui Aurel Pantea nu a fost de la-nceput înţeles și cântărit cu instrumentele potrivite, dar a trecut în anii scurși de la Casa cu retori cam toate probele, pentru ca astăzi să i se dea dreptate principalului său avocat, Al. Cistelecan.

Puțini poeți din literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism sau de flecăreli: „O singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare / e substanţa ce nu vorbeşte / dar înghite enorm. Până şi privirea aceasta, / după o scurtă luminiscenţă, mă va duce / lângă tablouri cu feţe / ce nu se mai întorc. Şi iarăşi / negru pe negru.”

Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea «legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la distincția de anatomist al întunericului. După un parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională („Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor, / nici creatura politicienilor, / la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrâul, / unul în care au râs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat / în viața lui filozofii, teologii, politicienii, / toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște / rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință, / în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile, / ca pe tot atâtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria / ruptă, că i se văd timpului măruntaiele”).

Când va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu „negrul” Nimicitor care și-l revendică.

La toamnă, Ivan Hristov în limba română

Nici nu știu de când nu am mai citit o carte a unui poet bulgar în românește. E păcat că, deși țări vecine, și cu destule lucruri care ne apropie (de la fragmente destul de întinse din istoria ambelor țări, până la statutul actual, de cenușărese ale Uniunii Europene), între România și Bulgaria se întâmplă atât de puține schimburi culturale (și aici nu mă refer doar la literatură, unde, hai s-o spunem p-a dreaptă, autorii români au parte de considerabil mai multe traduceri în bulgară decât invers).
Mi-am dorit de mai bine de cinci ani să-l prezint cititorilor de poezie de la noi pe Ivan Hristov, poet, critic, cercetător și muzician, de care mă leagă o prietenie începută prin toamna anului 2009 și continuată de atunci prin diverse întâlniri și proiecte comune. Așa încât, la târgul de carte Gaudeamus de la sfârșitul lunii noiembrie, Casa de Editură Max Blecher va publica o antologie semnată Ivan Hristov (ce conține volumele sale Bdin și Poeme americane), tradusă de mine împreună cu Lora Nenkovska. Apariția va fi susținută de Traduki, fiind primul proiect pe care-l facem cu sprijinul acestei organizații foarte serioase și importante pentru spațiul german și cel sud-est european. Până atunci, încă un poem al lui Ivan, din care am mai tradus cu ani în urmă, texte de-ale sale fiind publicate în revista constănțeană Tomis (pe la sfârșitul lui 2009) și în Poesis internațional (nr. 3 / decembrie 2010).

Snickers

L-am întâlnit pe Snickers
la ușa din față a unei
case din Minnesota.
(De fapt,
pe toți câinii din America
îi cheamă Snickers
așa că o să fie greu
să ți-l imaginezi,
dar nu ăsta e cel mai
important lucru acum.)
Încălzit de lumina slabă a
soarelui iernatic
mi-a adus
o minge micuță de cauciuc.
Am aruncat mingea
iar Snickers a fugit după ea
aducându-mi-o.
Și tot așa, din nou și din nou...
Am aruncat-o mai departe...
Deodată am băgat de seamă
că undeva-n depărtare
s-a oprit
și n-a mai vrut să vină cu mingea.
Douglas mi-a explicat
că acolo era un gard electric
care să-l ferească pe Snickers
de autostradă.
L-am simțit atât de aproape
pe prietenul meu
prizonier în închisoarea lui invizibilă.

Mici poeme în proză, de Ch. Baudelaire

În pregătire la Casa de Editură Max Blecher, al doilea volum de opere baudelairiene. După ce anul trecut am publicat ediția integrală a Florilor răului, anul acesta vor apărea Micile poeme în proză, în traducerea aceluiași Octavian Soviany.

Despre tot felul de lucruri, cu Cosmin Dragomir

La două săptămâni distanță, a apărut și a doua parte a dialogului cu Cosmin Dragomir, pe site-ul urbology.ro

„4 A.M. Cantosuri domestice” la Cluj și la Bistrița

Recentul volum de poezie al lui Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015), va fi lansat mâine la Cluj (librăria Book Corner, de la ora 18), împreună cu nr. 1 (15) / 2015 al revistei „Poesis internațional”, și joi la Bistrița (Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, de la ora 18), împreună cu Opere I. Poezii (1908-1920) de Ezra Pound (traducere în limba română de M. Ivănescu și Radu Vancu).

Luca Pițu (1947-2015)

Greu să citesc asta de dimineață, când am deschis ziarul. S-a stins unul dintre cei mai jucăuși, mai nuanțați și mai tenace eseiști români, Luca Pițu.

Marché de la Poésie 2015

Am umblat prin Saint-Sulpice, de unde rămăsesem cu multe amintiri de acum 6 ani, când am avut o lectură pe scena târgului de poezie, ajuns, acum, la ediția a 33-a. Soare, cărți frumoase și scumpe, cărți ciudate și elitiste, cărți imposibile ca producție și preț, cărți ilizibile, deși simpatice, cărți agreabile, cărți inventive degeaba, reviste de poezie pentru nimeni, soare, soare, poeți francezi cu sacouri și eșarfe la gât, de parcă doar prin asta ar putea fi recunoscuți sau reținuți ca poeți, doamne de o anumită vârstă cu un farmec fanat, cititori ațipiți, un fel de bunădispoziție strâmbă, un fel de demnitate șleampătă, de oameni conștienți de bizareria preocupării lor, discuții politicoase și goale, ceva ca o trâmbiță de carton prin care cineva încearcă să dărâme un ziduleț, cărți de poezie, da, cărți admirabile scoase în câteva exemplare, de care nici nu te puteai atinge, editori care îți zâmbeau îmbietor, poate-poate vor mai avea un cumpărător, soare, o tradiție seculară păstrată-n perfuzii, un nărav curios care produce când te aștepți mai puțin cele mai violente flori care pot crește din carne. Ovidiu a spus-o cel mai bine când ne retrăgeam amețiți, sastisiți de atâta producție poetică autosuficientă, dar, mai ales, cât se poate de flască: spectaculos și dezolant.

O istorie a traducerilor în limba franceză

Un proiect absolut impresionant și monumental; mi-aș dori să văd apărând în România ceva similar în timpul vieții mele. Deocamdată au fost publicate primele două volume din cele patru proiectate: Histoire des traductions en langue française, xix^e siècle (1815-1914) și Histoire des traductions en langue française, xvii^e et xviii^e siècles (1610-1815), în 2012, respectiv 2014.

Câteva lucruri spuse pentru Poet in the City

De când fusăi eu la Londra și Oxford, în septembrie 2013. Am găsit acum înregistrarea asta, în care mi se pare că vorbesc  f o a r t e   l e n t.

Un dialog despre poezie, marketing și cimitire

M-a tras de limbă Cosmin Dragomir, la câteva beri în pub, și asta e ce-a ieșit (prima parte, din câte-nțeleg):

„Elevilor încă li se spune că scriitorii sunt persoane moarte“

Electronul liber

În numărul 1/2015 al revistei marocane Electron libre, un dosar cu șase poeți români, pregătit de ceva vreme de către Linda Maria Baros, traducătoarea în franceză a textelor (care face și o prezentare comprehensivă a contextului cultural est-european/ românesc), împreună cu poetul și traducătorul marocan Jalal el-Hakmaoui. O revistă care arată convingător și prezintă poeți din toată lumea sub mottoul-îndemn Poezia schimbă lumea.

Legături

Cu puțin înainte să termin Judecătorul și călăul său, splendidă novelă cu pretext policier a lui Dürrenmatt, mă gândeam, cufundat în atmosfera de mister și penumbră a poveștii, în răsturnările ironice și năstrușniciile atașante ale lui F.D., la o discuție avută cu Sergiu de curând, forfecasem atunci o întreagă literatură îndrăgostită de romanul polițist fără să fie doar atât. Și acum m-am întrebat dacă Bolaño, nebun și el după un anumit fel de detectivistică în literatura pe care a scris-o, l-a citit și cât de bine-l știa pe Dürrenmatt. După ce m-am ridicat de la terasă, am intrat în librăria de după colț, mare, bogată și luminoasă, aparținând editurii Actes Sud, iar acolo am dat de traducerea în franceză a volumului Al treilea Reich, care are în deschidere un citat din Dürrenmatt... uite ce frumos se leagă (și se dezleagă) lucrurile în literatură.

Friedrich Dürrenmatt (1921-1990)

„Orașul zăcea acolo, o scoică albă, absorbind lumina pe care o înghițeau străzile, pentru ca noaptea s-o verse înapoi în mii de luminițe, un monstru ce năștea mereu alți oameni, îi dezintegra și îi băga în mormânt.” (din Judecătorul și călăul său, în românește de Ioana Cristina Pop)