Antologicul Eugen Cioclea

(text apărut în două numere consecutive ale revistei ieșene „Timpul“, nr. 192 / martie 2015 și nr. 193 / aprilie 2015)

Eugen Cioclea, Antologic (Editura Cartier, 2014)

Nu e tocmai simplu să scrii, în spațiul inevitabil limitat al unei rubrici de ziar, despre un poet pe care, de când l-ai descoperit, îl citești și recitești cu entuziasm, și găsești de fiecare dată lucruri proaspete pe care, ca cititor împătimit, le poți lua de partea ta, iar ca poet te pot inflama înspre jubilație și exerciții de admirație reală. O recomandare sau un elogiu reținut pot fi făcute, admit, în puține cuvinte, dar atunci când decizi să scrii despre un autor în care găsești la tot pasul poeme excelente (într-o operă altfel destul de restrânsă), disciplina impusă de constrângerile tipografice te poate împiedica să atingi toate fațetele unei personalități viguroase și abrupte ca a lui Eugen Cioclea (1948-2013).

S-a scris foarte puțin de partea aceasta a Prutului despre poetul basarabean dispărut în urmă cu mai puțin de doi ani. Am considerat-o și o consider o injustiție care se cere reparată, așa că am făcut-o cum m-am priceput, începând din 2010, când i-am făcut un portret, însoțit de o selecție restrânsă de texte, în revista „Poesis internațional” (nr. 2 / 2010). De asemenea, o ultimă selecție antumă, aproape intruvabilă, din păcate, intitulată Ofsaid (2011), a fost obiectul unei antologări în Cele mai frumoase poeme din 2011 (carte apărută la Editura Tracus Arte în 2012, pe care am realizat-o împreună cu Radu Vancu) ce l-a mai adus cât de cât în atenția cititorilor din România, dar și a colegilor săi de aici, mulți dintre aceștia cunoscând mai degrabă aura de legendă care înconjura personalitatea lui Cioclea decât volumele sale de versuri. Altfel, nu știu ca poezia lui Cioclea să fi fost luată în seamă în niciuna dintre antologiile importante de poezie românească apărute după 1990 în România, o dovadă în plus că opera sa „nu a trecut granița” în felul în care au făcut-o în ultimele decenii discursurile altor poeți din Republica Moldova care au fost receptați și integrați firesc în istoria literaturii noastre recente.

Un gest admirabil de recunoaștere și reconfirmare valorică a uneia dintre vocile cele mai originale din poezia românească a ultimelor trei decenii este apariția volumului Antologic (Editura Cartier, Chișinău, 2014), îngrijită de un alt scriitor de primă linie al literaturii române din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun. Cartea, apărută în condiții excelente în colecția „Cartier Popular” (în același an cu Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu), conține o sută și ceva de poeme din volumele Numitorul comun (1988), Alte dimensiuni (1991), Dați totul la o parte ca să văd (2001) – despre care Nichita Danilov a scris cu ani în urmă un text memorabil –, precum și câteva texte foarte condensate, scrise parcă à bout de souffle, rămase inedite.

„Eugen Cioclea e o revelație” scria despre poetul basarabean Alexandru Mușina, adăugând, cu obișnuitul său spirit polemic: „Este un poet evident superior lui Mircea Dinescu”. Lăsând la o parte orice încadrare generaționistă – se poate considera, pe bună dreptate, că Cioclea este un 80-ist care a influențat două promoții succesive de poeți moldoveni, de la aceea a Irinei Nechit și a lui Dumitru Crudu până la cea a tinerilor din grupul „Noii barbari”, debutați în ultimii ani –, pe când Dinescu nu cred că are vreun „urmaș” în poezia ultimului sfert de secol, remarca lui Mușina nu are în vedere doar apartenența la aceeași generație biologică a celor doi (Dinescu născut în 1950, Cioclea în 1948), ci mai cu seamă o suită de caracteristici sesizabile în volumele a doi poeți între care e totuși dificil să faci o paralelă întru totul obiectivă.

În comparație cu Mircea Dinescu (s-ar putea scrie, mă gândesc la asta de ceva vreme, un studiu de „Vieți paralele” despre acești doi poeți cu destine atât de diferite), Cioclea pare astăzi, ce-i drept, mai nou, mai inventiv și mai îndrăzneț din punct de vedere formal. Sigur că și pe Dinescu, și pe Cioclea, îi leagă un ton corosiv, un ritm de trasor al rostirii poetice și angajamentul socio-politic, cu firești contraste de nuanțe și intensități. Primul a scris ceea ce rămâne mai valoros din opera sa în România comunistă dintre 1971 și 1989 (adică între Invocație nimănui și Moartea citește ziarul), celălalt a debutat în Moldova sovietică, în 1988, publicând ulterior încă două volume și trei antologii în regim de samizdat, aproape fără niciun fel de circulație. Comparația dintre Dinescu și Cioclea ține până la un punct, și se poate lega de nervul etic și de meșteșugul bine strunit al amândurora, de o rădăcină comună eseniană și de spiritul protestatar care le traversează poezia. Amândoi stăpânesc ritmul și rima, deși, dacă Dinescu apare ca un virtuoz al formelor fixe, dar nu convinge întotdeauna în versul alb, Cioclea strălucește mai cu seamă când combină modalitățile ritmice și armonice cu versul liber. În plus, ceea ce pare, cu timpul, mai estompat la Dinescu, la Eugen Cioclea pare foarte viguros și actual, iar ceea ce rămâne, la o lectură atentă, mai valoros din poezia de dragoste, să spunem, a lui Mircea Dinescu, nu se va împrieteni prea ușor cu tandrețurile scrâșnite și grația caustică din cărțile poetului basarabean. Cam acestea sunt, la o primă vedere, limitele comparației, asupra căreia voi reveni.

Am scris, cu aproape cinci ani în urmă, o frază care, spre surprinderea mea, a rezumat sentimentul pe care îl au mulți dintre cei care cunosc și admiră poezia lui Eugen Cioclea. Îmi displace să mă autocitez, însă, întrucât aceste cuvinte, scrise înainte de dispariția poetului, au fost de atunci reproduse în mai multe locuri, și preluate inclusiv în antologia de la Editura Cartier, cred că sunt la fel de actuale și de adevărate: „Fără Eugen Cioclea, literatura română este un pian cu câteva clape lipsă.“

Apariția, în epoca glasnostului – de fapt, chiar în anul în care în RSS Moldovenească se naște Mișcarea Democratică din Moldova –, a primei cărți semnate de Cioclea, Numitorul comun, este o dată importantă pentru literatura română din ultima parte a secolului XX. Un poet a cărui legendă precedase publicarea sa în volum, și ale cărui poeme circulau deja de ceva vreme, atrăgând în 1986 criticile Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, nu avea cum să nu provoace și fascineze. Mai ales că personalitatea sa bătăioasă și nealiniată exprima spiritul timpului, fără să facă apologia naționalismului sau să continue poezia sentimentală și tradiționalistă a predecesorilor. „Să intri în poezie ca un gladiator, / sfidând cu un surâs adolescent tribuna“, acesta este spiritul poeziei lui Eugen Cioclea, poet ironic, cu certe trăsături de postmodern (deși unul căruia e clar că nu-i pasă de o asemenea situare „ideologică“, mult mai presantă, în anii ’80, de partea aceasta a Prutului), pe care îl vedem din start desprins întru totul de scoriile discursurilor poetice vetuste care domină până la el poezia românească din Basarabia. Nici vorbă la Cioclea de elanurile lui Grigore Vieru sau Leonida Lari, de sonoritățile atât de fidele (până la anularea, în unele cazuri, a oricărei identități proprii) pe de o parte lui Eminescu, pe de alta – în diferite grade – lui Lucian Blaga sau Octavian Goga.

Cioclea se autodefinește direct, cu nerv și atitudine, dar lipsit de pathos, emfază și de alte forme de infantilism liric, pentru că „El crede că, dacă orice lucru și faptă / poartă un nume, / lor trebuie să li se spună pe nume, / or, poezia / nu e o stare de leșin, / nu e un stres. // El nu are când aștepta inspirația, / fiindcă aceasta / degrabă cărăbănindu-se / ca să se deie în scrânciob / în grădina din spatele unei clinici / de psihiatrie, / fericită mereu ca un purice, / îi trimite bezele cu sacul / sau doze enorme de / barbiturice.“ („La persoana a treia“)

Tăietura versului e mereu neașteptată, arhitectura poemului nu respectă reguli prestabilite, limbajul e colocvial și spumos („Eu nu scriu versuri. / Eu așa vorbesc.“), iar rostirea poetică, tocmai fiindcă e presantă și neaderentă la compromisuri sau jumătăți de măsură, va fi, prin urmare, directă și contondentă, ca în admirabilul poem polemic „Cina irodică“: „Am stat și eu la masa lor. / Cu o condiție. Să tac. / Vorbeau pe rând, vorbeau în cor – / eu trebuia să mă prefac. // Eu trebuia să le zâmbesc. / Cât sunt de sus, cât sunt de mari! / Cel ce m-a dus, era firesc, / mă îndemna să pap homari. // Eu înghițeam ceva urât / mirositor, / ceva vomat. / Dădeam pahare «tari» pe gât, / să scap de jeg, să fac curat. // (...) Am stat și eu la masa lor, / numai că n-am prea stat domol. / – Ce vreți să fac, le-am zis, / să mor?/ Duhneau a morgă, / a / formol.“

Nu numai că Cioclea nu acceptă niciun fel de constrângere, dar rămâne întotdeauna, în această latură a operei sale (comparația cu poeziile protestatare ale lui Mircea Dinescu a fost deja făcută), corosiv și lucid, iar versurile sale sunt croșee aplicate oricărei concesii stilistice și existențiale, cât și gregarității și retoricii demodate a „insulei de repaos“ sau a „metaforelor albastre“: „Mă adresez generației mele, / cât și celor ce n-au apucat deocamdată / să prindă la seu: / din clipa aceasta (nu mai puțin importantă / ca pasul lui Armstrong pe lună), / toți cu șanse egale de a hrăni cu colivă / clanul de vrăbii al istoriei literare, / departe de-a fi puritani, / măcar pentru poemele despre mamă și patrie, / vom refuza legăturica / cu bani.“ Așa sună sfârșitul „Apel“-ului lui Eugen Cioclea, poemul  care începe cu un alt vers-emblemă (care ar putea sta foarte bine ca epitaf la căpătâiul acestui poet care a refuzat permanent evaziunile și „strategiile literare“ în favoarea directeții și a notației cinic-melancolice): „Sunt cel mai trist poet din Europa.“

Poet complex, stăpânind întotdeauna cu subtilitate și imaginație rima, dar mai ales procedeele ritmice, capabil de șarje satirice și de atitudini caustice, așa arată Eugen Cioclea în Antologic. Nimic evaziv nu încape în textele acestui autor pregătit oricând de răzmeriță, tranșant până și-n poemele erotice – „afectivitate rănită“ și „fâșii de angoasă“ sunt două expresii ale lui Al. Cistelecan care suprind excelent oscilațiile acestui atrabilar atașant, una dintre cele mai puternice, dar și mai puțin cunoscute voci din poezia românească recentă: „Vin acasă. / Mă întorc în provincie. / Mai sentimental decât toată literatura / sovietică moldovenească, / de parcă aș fi fost toată viața pantof, / care, deși având limbă, / abia acum s-a hotărât / să vorbească.“