Antologicul Eugen Cioclea

(text apărut în două numere consecutive ale revistei ieșene „Timpul“, nr. 192 / martie 2015 și nr. 193 / aprilie 2015)

Eugen Cioclea, Antologic (Editura Cartier, 2014)

Nu e tocmai simplu să scrii, în spațiul inevitabil limitat al unei rubrici de ziar, despre un poet pe care, de când l-ai descoperit, îl citești și recitești cu entuziasm, și găsești de fiecare dată lucruri proaspete pe care, ca cititor împătimit, le poți lua de partea ta, iar ca poet te pot inflama înspre jubilație și exerciții de admirație reală. O recomandare sau un elogiu reținut pot fi făcute, admit, în puține cuvinte, dar atunci când decizi să scrii despre un autor în care găsești la tot pasul poeme excelente (într-o operă altfel destul de restrânsă), disciplina impusă de constrângerile tipografice te poate împiedica să atingi toate fațetele unei personalități viguroase și abrupte ca a lui Eugen Cioclea (1948-2013).

S-a scris foarte puțin de partea aceasta a Prutului despre poetul basarabean dispărut în urmă cu mai puțin de doi ani. Am considerat-o și o consider o injustiție care se cere reparată, așa că am făcut-o cum m-am priceput, începând din 2010, când i-am făcut un portret, însoțit de o selecție restrânsă de texte, în revista „Poesis internațional” (nr. 2 / 2010). De asemenea, o ultimă selecție antumă, aproape intruvabilă, din păcate, intitulată Ofsaid (2011), a fost obiectul unei antologări în Cele mai frumoase poeme din 2011 (carte apărută la Editura Tracus Arte în 2012, pe care am realizat-o împreună cu Radu Vancu) ce l-a mai adus cât de cât în atenția cititorilor din România, dar și a colegilor săi de aici, mulți dintre aceștia cunoscând mai degrabă aura de legendă care înconjura personalitatea lui Cioclea decât volumele sale de versuri. Altfel, nu știu ca poezia lui Cioclea să fi fost luată în seamă în niciuna dintre antologiile importante de poezie românească apărute după 1990 în România, o dovadă în plus că opera sa „nu a trecut granița” în felul în care au făcut-o în ultimele decenii discursurile altor poeți din Republica Moldova care au fost receptați și integrați firesc în istoria literaturii noastre recente.

Un gest admirabil de recunoaștere și reconfirmare valorică a uneia dintre vocile cele mai originale din poezia românească a ultimelor trei decenii este apariția volumului Antologic (Editura Cartier, Chișinău, 2014), îngrijită de un alt scriitor de primă linie al literaturii române din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun. Cartea, apărută în condiții excelente în colecția „Cartier Popular” (în același an cu Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu), conține o sută și ceva de poeme din volumele Numitorul comun (1988), Alte dimensiuni (1991), Dați totul la o parte ca să văd (2001) – despre care Nichita Danilov a scris cu ani în urmă un text memorabil –, precum și câteva texte foarte condensate, scrise parcă à bout de souffle, rămase inedite.

„Eugen Cioclea e o revelație” scria despre poetul basarabean Alexandru Mușina, adăugând, cu obișnuitul său spirit polemic: „Este un poet evident superior lui Mircea Dinescu”. Lăsând la o parte orice încadrare generaționistă – se poate considera, pe bună dreptate, că Cioclea este un 80-ist care a influențat două promoții succesive de poeți moldoveni, de la aceea a Irinei Nechit și a lui Dumitru Crudu până la cea a tinerilor din grupul „Noii barbari”, debutați în ultimii ani –, pe când Dinescu nu cred că are vreun „urmaș” în poezia ultimului sfert de secol, remarca lui Mușina nu are în vedere doar apartenența la aceeași generație biologică a celor doi (Dinescu născut în 1950, Cioclea în 1948), ci mai cu seamă o suită de caracteristici sesizabile în volumele a doi poeți între care e totuși dificil să faci o paralelă întru totul obiectivă.

În comparație cu Mircea Dinescu (s-ar putea scrie, mă gândesc la asta de ceva vreme, un studiu de „Vieți paralele” despre acești doi poeți cu destine atât de diferite), Cioclea pare astăzi, ce-i drept, mai nou, mai inventiv și mai îndrăzneț din punct de vedere formal. Sigur că și pe Dinescu, și pe Cioclea, îi leagă un ton corosiv, un ritm de trasor al rostirii poetice și angajamentul socio-politic, cu firești contraste de nuanțe și intensități. Primul a scris ceea ce rămâne mai valoros din opera sa în România comunistă dintre 1971 și 1989 (adică între Invocație nimănui și Moartea citește ziarul), celălalt a debutat în Moldova sovietică, în 1988, publicând ulterior încă două volume și trei antologii în regim de samizdat, aproape fără niciun fel de circulație. Comparația dintre Dinescu și Cioclea ține până la un punct, și se poate lega de nervul etic și de meșteșugul bine strunit al amândurora, de o rădăcină comună eseniană și de spiritul protestatar care le traversează poezia. Amândoi stăpânesc ritmul și rima, deși, dacă Dinescu apare ca un virtuoz al formelor fixe, dar nu convinge întotdeauna în versul alb, Cioclea strălucește mai cu seamă când combină modalitățile ritmice și armonice cu versul liber. În plus, ceea ce pare, cu timpul, mai estompat la Dinescu, la Eugen Cioclea pare foarte viguros și actual, iar ceea ce rămâne, la o lectură atentă, mai valoros din poezia de dragoste, să spunem, a lui Mircea Dinescu, nu se va împrieteni prea ușor cu tandrețurile scrâșnite și grația caustică din cărțile poetului basarabean. Cam acestea sunt, la o primă vedere, limitele comparației, asupra căreia voi reveni.

Am scris, cu aproape cinci ani în urmă, o frază care, spre surprinderea mea, a rezumat sentimentul pe care îl au mulți dintre cei care cunosc și admiră poezia lui Eugen Cioclea. Îmi displace să mă autocitez, însă, întrucât aceste cuvinte, scrise înainte de dispariția poetului, au fost de atunci reproduse în mai multe locuri, și preluate inclusiv în antologia de la Editura Cartier, cred că sunt la fel de actuale și de adevărate: „Fără Eugen Cioclea, literatura română este un pian cu câteva clape lipsă.“

Apariția, în epoca glasnostului – de fapt, chiar în anul în care în RSS Moldovenească se naște Mișcarea Democratică din Moldova –, a primei cărți semnate de Cioclea, Numitorul comun, este o dată importantă pentru literatura română din ultima parte a secolului XX. Un poet a cărui legendă precedase publicarea sa în volum, și ale cărui poeme circulau deja de ceva vreme, atrăgând în 1986 criticile Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, nu avea cum să nu provoace și fascineze. Mai ales că personalitatea sa bătăioasă și nealiniată exprima spiritul timpului, fără să facă apologia naționalismului sau să continue poezia sentimentală și tradiționalistă a predecesorilor. „Să intri în poezie ca un gladiator, / sfidând cu un surâs adolescent tribuna“, acesta este spiritul poeziei lui Eugen Cioclea, poet ironic, cu certe trăsături de postmodern (deși unul căruia e clar că nu-i pasă de o asemenea situare „ideologică“, mult mai presantă, în anii ’80, de partea aceasta a Prutului), pe care îl vedem din start desprins întru totul de scoriile discursurilor poetice vetuste care domină până la el poezia românească din Basarabia. Nici vorbă la Cioclea de elanurile lui Grigore Vieru sau Leonida Lari, de sonoritățile atât de fidele (până la anularea, în unele cazuri, a oricărei identități proprii) pe de o parte lui Eminescu, pe de alta – în diferite grade – lui Lucian Blaga sau Octavian Goga.

Cioclea se autodefinește direct, cu nerv și atitudine, dar lipsit de pathos, emfază și de alte forme de infantilism liric, pentru că „El crede că, dacă orice lucru și faptă / poartă un nume, / lor trebuie să li se spună pe nume, / or, poezia / nu e o stare de leșin, / nu e un stres. // El nu are când aștepta inspirația, / fiindcă aceasta / degrabă cărăbănindu-se / ca să se deie în scrânciob / în grădina din spatele unei clinici / de psihiatrie, / fericită mereu ca un purice, / îi trimite bezele cu sacul / sau doze enorme de / barbiturice.“ („La persoana a treia“)

Tăietura versului e mereu neașteptată, arhitectura poemului nu respectă reguli prestabilite, limbajul e colocvial și spumos („Eu nu scriu versuri. / Eu așa vorbesc.“), iar rostirea poetică, tocmai fiindcă e presantă și neaderentă la compromisuri sau jumătăți de măsură, va fi, prin urmare, directă și contondentă, ca în admirabilul poem polemic „Cina irodică“: „Am stat și eu la masa lor. / Cu o condiție. Să tac. / Vorbeau pe rând, vorbeau în cor – / eu trebuia să mă prefac. // Eu trebuia să le zâmbesc. / Cât sunt de sus, cât sunt de mari! / Cel ce m-a dus, era firesc, / mă îndemna să pap homari. // Eu înghițeam ceva urât / mirositor, / ceva vomat. / Dădeam pahare «tari» pe gât, / să scap de jeg, să fac curat. // (...) Am stat și eu la masa lor, / numai că n-am prea stat domol. / – Ce vreți să fac, le-am zis, / să mor?/ Duhneau a morgă, / a / formol.“

Nu numai că Cioclea nu acceptă niciun fel de constrângere, dar rămâne întotdeauna, în această latură a operei sale (comparația cu poeziile protestatare ale lui Mircea Dinescu a fost deja făcută), corosiv și lucid, iar versurile sale sunt croșee aplicate oricărei concesii stilistice și existențiale, cât și gregarității și retoricii demodate a „insulei de repaos“ sau a „metaforelor albastre“: „Mă adresez generației mele, / cât și celor ce n-au apucat deocamdată / să prindă la seu: / din clipa aceasta (nu mai puțin importantă / ca pasul lui Armstrong pe lună), / toți cu șanse egale de a hrăni cu colivă / clanul de vrăbii al istoriei literare, / departe de-a fi puritani, / măcar pentru poemele despre mamă și patrie, / vom refuza legăturica / cu bani.“ Așa sună sfârșitul „Apel“-ului lui Eugen Cioclea, poemul  care începe cu un alt vers-emblemă (care ar putea sta foarte bine ca epitaf la căpătâiul acestui poet care a refuzat permanent evaziunile și „strategiile literare“ în favoarea directeții și a notației cinic-melancolice): „Sunt cel mai trist poet din Europa.“

Poet complex, stăpânind întotdeauna cu subtilitate și imaginație rima, dar mai ales procedeele ritmice, capabil de șarje satirice și de atitudini caustice, așa arată Eugen Cioclea în Antologic. Nimic evaziv nu încape în textele acestui autor pregătit oricând de răzmeriță, tranșant până și-n poemele erotice – „afectivitate rănită“ și „fâșii de angoasă“ sunt două expresii ale lui Al. Cistelecan care suprind excelent oscilațiile acestui atrabilar atașant, una dintre cele mai puternice, dar și mai puțin cunoscute voci din poezia românească recentă: „Vin acasă. / Mă întorc în provincie. / Mai sentimental decât toată literatura / sovietică moldovenească, / de parcă aș fi fost toată viața pantof, / care, deși având limbă, / abia acum s-a hotărât / să vorbească.“

Șobolăneala scriitorilor români

Râzi ca nebunu' și nici nu-ți dai seama când începe să-ți curgă sânge din urechi.

Toate aceste cadavre și vitrinele lor sclipitoare

Nicolae Manolescu - decedat 1996 (0,71%)
Alex Ștefănescu - mort la naștere
Gabriel Chifu - mort cărând premiul
Daniel Cristea-Enache - mort pe mileuașul bunicii
Mircea Mihăieș - mort revoltat cu funcții
Gabriel Coșoveanu - mort împănat
Horia Gârbea - decedat inestetic (cca. 1992)
Varujan Vosganian - mort cu miru-n frunte
Călin Vlasie - decedat capitalist
Răzvan Voncu - mort de pupincurism

și alții și alții și alții...........

Noaptea albă a galeriilor, ediția a 9-a

Afișul m-a dat gata, site-ul e și mai și, dar găsiți acolo tot ce e de știut.

Serbian Experience

Foarte curând, la editura belgrădeană Treći Trg.
Un volum în traducerea Liubincăi Perinaț Stancov.

Vernisaj Camila Guerreiro

Din imaginile pe care le-am văzut, din conceptul Camilei Guerreiro – care se consideră mai degrabă poetă decât fotograf, de aici și titlul vernisajului, Feed my poetry –, precum și din interviul dat acum câteva zile, proiectul artistei braziliene mi se pare foarte promițător și mă face curios. Mâine, la Neo Galateca (de la parterul BCU).

Librăria Open Art. Casa Scriitorului

O veste bună, după închiderea librăriei de pe bd. Dacia și mutarea Muzeului Literaturii Române la Casa Scânteii (care a condus la dispariția a două spații clasice pentru scriitorii ultimilor 15-20 de ani, taverna "La Muzeu" și Rotonda Muzeului, unde au avut loc multe lecturi, lansări & expoziții): se deschide librăria Open Art. Adresa: str. Pitar Moş, nr. 12 (intrarea de pe str. Arthur Verona). Sper ca locul acesta (a cărui deschidere va avea loc luni, de la ora 18) să devină acea librărie independentă (printre altele, aici se vor găsi și cărțile Casei de Editură Max Blecher), de nu chiar un centru cultural viabil (și popular) care să umple golul lăsat de pierderea Casei Monteoru și a clădirii MLR.

Un poem de Adriana Carrasco

(nu l-am privit în ochi / auzeam boala răsuflând în oasele lui)

am râs ca o nebună când mi-au spus

în urma testului lor de doi bani

că aş fi genială

la fel cum alţii asemenea lor decretaseră

cu cinşpe ani în urmă că-s

retardată –

doar o chestiune de nuanţe, presupun

ca şi cum unui pui de vultur slab şi fricos

căruia nu i s-au deschis la timp aripile când a

fost aruncat din cuib,

mai târziu, după ani de cădere în gol,

se deschid şi survolează

oraşul-deşert fără să-i pese

de prada pe care-ar putea cu uşurinţă
s-o înhaţe

ca pe ceva ce i se cuvine

fără vinovăţii sau considerente morale

am râs ca o nebună şi ei nu înțelegeau

de ce, n-ar fi-nţeles nici hohotul

sau icnetele convenţionale când

cancerosul a ejaculat în mine ştiind

că e pentru ultima oară –

în mine, lesbiana* dășteaptă pe care

n-a putut s-o convingă nimeni că

suntem aici pentru altceva decât

pentru a

muri.

*o anomalie, „ajunsă la țărm pe scânduri străine”

trad.: Cl.K.

Discuția secretă

Poezia în 2014. Ovidiu Nimigean

O. Nimigean, nanabozo

(Cartea Românească, 2014)

Contrariant și ambivalent, titlul celui mai recent volum al lui O. Nimigean, nanabozo (Cartea Românească, 2014) – apărut aproape simultan cu antologia nu-ți garantează nimeni nimic, ce cuprinde integral primele sale cinci cărți de poezie –, dă și o posibilă cheie de interpretare a ultimei isprăvi nimigeniene: din Enciclopedia Canadei aflăm că, pentru triburile aborigene, nanabozo reprezenta o divinitate duală, un trickster pus pe șotii (figurat adesea ca un iepure mare și hâtru), dar și un însuflețitor, creatorul și ordonatorul ciclurilor vieții. Așadar, clovnul și demiurgul într-o singură reprezentare. Nu m-a mirat foarte tare această sugestie pe care o dă Nimigean în titlul cărții: mi se pare că, cel puțin în poezia sa (cele două romane, Mortido și, în special, Rădăcina de bucsau, cu autenticitatea lor „atroce“, sunt printre cele mai complexe și mai bine scrise cărți de proză românească de după 2000), a existat întotdeauna o competiție între tricksterul și meseriașul (din punct de vedere tehnic & formal) provocator care se dovedește în multe rânduri O.N., pe de o parte, și poetul grav, combativ, care pare mereu injectat cu un spirit polemic și recalcitrant, pe de alta. Cine i-a citit publicistica, știe că Nimigean e, pe lângă un excelent prozator și unul dintre cei câțiva poeți debutați în anii '90 ale căror cărți rezistă până azi, și un polemist aprig, cu nerv și cu aplombul unuia care s-ar bate cu lumea-ntreagă pentru adevăr & justețe.
Vâna morală, chiar și când devine umoral și de necombătut, este unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult la un scriitor capabil să transfere această calitate (sau acest viciu al conștiinței, după cum ar spune cei cu predispoziții cinice) în tot ceea ce scrie. Așadar, Nimigean fiind un irascibil, unul dintre acei „grands nerveux“ din familia lui Baudelaire, a lui Jünger sau Gombrowicz, stăpânește foarte bine și diatriba, și cufundarea în scriitura deodată viscerală și vizionară, în ceea ce Mihaela Ursa numea în prefața la nu-ți garantează nimeni nimic „convingerea că poezia se generează prin luptă“. Cu alte cuvinte, în opinia mea, Nimigean e unul dintre rarii poeți români ce reușesc să împace cultura cu natura (poetică), scriitura corporală și sangvinitatea „zonelor interioare“ cu programul estetic migălos-rafinat sau, mai bine zis, cu organul critic în continuă ebuliție al unui erudit.  

Al șaselea volum al lui O. Nimigean marchează o nouă etapă din evoluția acestui poet în care se amalgamau până acum o conștiință foarte exactă, având tentația permanentă – și, firește, orgolioasă – a tehnicilor și procedeelor discursive stăpânite de un meșteșugar cum rar mai întâlnești în poezia românească de ultimă oră, cu un biografist care macerează (și în textul căruia ard la foc mocnit) pulsiunile care generează forța și prospețimea nealterată a acestei poezii (chiar așa, tratată de unii ca excesiv livrescă, de nu chiar culturală într-un sens pe care un comentator cu 30 de ani mai tânăr, cum este Ștefan Baghiu, o conotează negativ, refuzând să iasă din această percepție strâmtă).

„Cerebralitatea interpretantă“ despre care vorbea M. Ursa se vede cel mai clar în ultima parte din nanabozo, lungul poem fragmentar „Studio cu vedere spre poienița druidică“, deși în prima parte a cărții Nimigean pare mai dispus ca oricând pentru confesivitatea în cheie melancolică, uploadând în poezia sa de ultimă oră o mai mare disponibilitate pentru observația lucrurilor mărunte, a gesturilor și a mișcărilor indicibile. Poeme cu o anumită moleșeală contemplativă, care cheamă ecouri din Robert Frost („lungi călătorii simultane“, „vivaldi“, „aura efemeridelor“, „anotimpuri sau unele dubii în legătură cu efectele dezastruoase ale încălzirii globale“) întâlnesc texte bemolizate ce par desprinse din perioada Rădăcinei de bucsau („șezlong I“, „șezlong II“, „protezele auditive beltone philips“), dar și neașteptate poeme de dragoste și așteptare („forțele de descurajare“, „gz“ și câteva „sms story“ reduse doar la consoane, în spiritul unei comunicări directe, aparent lipsite de orice poeticitate).
Probabil că cea mai provocatoare secțiune a cărții lui Nimigean e deja menționata parte a treia, „Studio cu vedere spre poienița druidică“, lung text programatic în care Nimigean instituie un spațiu de observație a lumii înconjurătoare. În acest poem, atât fantezia (care proiectează tot felul de imagini originale, ba cu totul insolite, chemând ecouri dintr-un fel de hiperrealism tehnologizat, ba cât se poate de realiste, de „mundane”), cât și puterea lui Nimigean de a interpreta realul lucrează la turație maximă. Intens și extrem de angajat – cum ni-l înfățișau și texte mai vechi din această zonă (precum cele din Nicolina Blues), în care îmbină notele de jurnal și poemul în proză –, el explorează câteva direcții care altora le-ar putea părea greu de așezat laolaltă, apărându-ne în ipostaza de ins decis să problematizeze până la ultima suflare („Îți vor sparge ochii. Îți vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spații ficționale?”). Astfel, subiectul poetic se obligă să înregistreze și să interpreteze simultan tot ceea ce vine dinspre lume, tocmai pentru a înțelege și descâlci un ghem de tensiuni care se constituie în surse ale depresiei, lehamitei și descumpănirii: „Și, pentru totdeauna, în cea mai ascunsă cămară, în beznă, ca o vită înjunghiată, plânsul”.

Cert e că O. Nimigean rămâne un poet polivalent, capabil oricând să ofere surprize cititorilor care n-au lenevit prea tare, pe care chiar nu-l poți băga, din comoditate, cum mai fac unii, în niciun sertar sau nomenclator restrictiv.

forțele de descurajare

dacă-ai vedea locul
casa cu pereții tot mai crăpați
cu țiglele acoperișului tot mai măcinate
cu trotuarul fisurat și năpădit de buruieni
cu grădina plină de bălării
cu via sălbăticită
cu wc-ul proptit cu un trunchi aproape putred
dacă ai auzi răgetul merilor
când li se rup crengile de bătrânețe
și zumzăitul viespilor
pe fructele în descompunere de sub copaci
dacă te-ai încurca
în iarba-ncâlcită de pe coastă
sau ai privi
împreună cu mine
zidul care se lasă
și ți-ai da seama
că brațele-mi atârnă moi
precum celor care-au zărit năluca
nu cred că mi-ai scrie așa cum îmi scrii:
„nici nu mai știu ce simt
când îmi imaginez mâinile tale pe pielea mea
buzele tale pe inimă“



anotimpuri
sau unele dubii în legătură cu efectele dezastruoase ale încălzirii globale


deci în martie
când am ajuns precipitat la țară
crengile erau negre
abia ieșite din iarnă

a urmat o poveste cu spitale și letargii

le-am văzut scoțând muguri
înverzind dând în floare
crescându-și fructele mici

le-am văzut ca pentru ultima oară

acum în septembrie zăresc pe fereastră
mărul încărcat de mere roșii
părul cu pere verzi, mari cât pumnul

cel puțin din acest punct de vedere
totul pare a fi în ordine



nu știu cum să-ți explic


o rugăciune
ar fi de mare ajutor
numai că nu-i atât de simplu
să spui o rugăciune

adică e simplu
vii cu niște tatăl nostru
cauți prin diverse broșuri
(găsești peste tot
e plin la poartă la mitropolie)
dar eu mă refer la altceva
la o șoaptă ininteligibilă
sau mai bine
la aburul plămânilor smulși
aruncați între urzici pe taluz
sau la cheagurile acestea de sânge
rămase ca un mușchi pe scoarța stejarului
sau la pumnii strânși
care se desfac încet
și se-apropie

nu știu cum să-ți explic

Și eu care crezusem că-i prea târziu pentru „cobalt”

Ce te poate uimi și bucura într-o dimineață senină de primăvară, citind într-o revistă din afara cercului nostru de poeți fanatici, pirați și copoi ai literaturii, la aproape doi ani de la publicarea unui volum de poezii.

Poezia în 2014. Domnica Drumea

Domnica Drumea, vocea

(Editura Charmides, 2014)

Într-un interviu luat de Svetlana Cârstean cu 14 ani în urmă (și publicat în paginile revistei „Observator cultural”), Mariana Marin spunea: „Am părăsit poemele construite, de respirație largă. Cineva vorbea despre o «bizară simplitate», comentând ceea ce scriu acum. E și nu e simplitate. E un fel de construcție pe spații mai mici, dar e elaborată la sânge și fără să aibă nimic rudimentar.”
M-am gândit la aceste rânduri ale lui Madi citind cartea de anul trecut a Domnicăi Drumea, vocea (Charmides, 2014). Nu am fost un fan al cărții cu care a debutat, în 2003, Domnica. Crize era, cred, o carte mult prea „fracturistă”, cu versuri răscolite, directe, nemediate, trecute parcă dinadins prin toată panoplia de traume, cruzimi față de sine, disperări și „mizerabilisme” – de fapt, răbufniri ale unei sensibilități maladive – ale acelui moment (literar și existențial, deopotrivă).
A doua sa carte, not for sale (2009) mi-a părut mult mai puțin vorbăreață, cu poeme condensate și tăieturi trasate cu precizie, și a impus un discurs care nu mai avea nimic din inflamările teribiliste și din graba din primul volum de a spune totul pe nerăsuflate. Dispăruseră impreciziile și influențele cam prea la vedere ale direcției dominante de la începutul anilor 2000, poetica fracturistă își găsise deja, în discursul ei, un drum propriu.
Însă odată cu vocea, poezia sa pare a fi ajuns într-un punct de maximă concentrare, simplu și necontrafăcut, cu elipse și lucruri nespuse până la capăt, în versuri care produc o intensă senzație de adevăr, de fervoare încapsulată; „intactă / ca o cutie neagră”, vocea din acest volum nu te poate lăsa indiferent, senzațiile de sufocare, panica, deznădejdea și contorsionarea ființei „prin subteranele sufocate de oameni”, vertijul trăirii la limită își găsesc locul într-o plachetă pe care o citești cu senzația de gol în stomac pe care ți-o poate da numai poezia cea mai autentică, care se exprimă printr-o confesivitate minimală, exfoliată de tot ce ar putea fi poză poetică sau încadrare în mode sau convenții literare.

După această cărticică tăioasă și puternică tocmai prin simplitate și prin descoperirea acelor lucruri care te pot ține în picioare în mijlocul torentului, vocea Domnicăi Drumea sună mai bine decât oricând, impunând o prezență singulară în poezia noastră de acum.


Puritate

ziua din care nu vreau să mă ridic
ca dintr-un coșciug de gheață

o să mor cu inima uscată și bătrână
ca a tuturor oamenilor

citesc despre puritate
ea e singura care poate lua orice formă
și tot ea o poate distruge
la fel cum creierul meu
distruge apatic
orice comandă spre mâna
pregătită să mângâie


***

ambiția mea e eșecul

înaintez printre victoriile celorlalți
ca printr-o colonie de meduze

nimic care să mă orbească
și să mă distrugă

programată să bifez doar răspunsurile greșite
întorc spatele
milei și adepților ei

îmi fixez o țintă anonimă
în mișcare

tot mai crudă
și mai deviantă

folosește-mi corpul
suflă aer cald peste mine


***

trăiesc din mila guvernului

inconștientă și frustrată
ca o pasăre de curte

dependentă de stimulente
fizice și mentale

cât de mult suport
o lumină intermitentă

frumusețea placidă a unui peisaj industrial

obsedată de autocontrol
și siguranță
mă transform ireversibil

o să vină cineva și-o să mă dreseze
o să mă învețe să scap mâncarea pe jos

Poezia în 2014. Paul Vinicius

(versiunea integrală a articolului, purtând titlul „Din aventurile poetului”, a apărut în revista „Timpul”, nr. 192 / martie 2015)

Paul Vinicius, Nopți la maximum, dimineți voalate

(Editura agol, 2014)

Doi ani să mai fi așteptat, și Paul Vinicius ar fi debutat la vârsta la care a făcut-o, cu șapte decenii mai înainte, Arghezi. Chiar și așa, cu prima sa carte, Drumul până la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate (1998), publicată la 45 de ani, Vinicius și-a făcut o intrare pe care titlurile ulterioare au confirmat-o fără rest. În timpul scurs până la recenta Nopți la maximum, dimineți voalate (Editura agol, 2014), poezia lui s-a impus fără să înregistreze mari rupturi sau oscilații contrariante. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un poet a cărui „gheară”, chiar și când nu-i decât gheruță sau unghie tocită din neputință și melancolie, se vede în orice poem pe care îl scrie. Există o arhitectură și un suflu al poemului, ce poartă marca Paul Vinicius, cu toate disimulările și strategiile de camuflaj ale unei sensibilități lezate, care oscilează pe „frontiera” dintre indolență – un fel de stare de apatie a unei feline mari – și ultragiere.

Avem, așadar, de-a face cu un poet generos, un boem de extracție mazilesciano-bukowskiană; remarc, în acest context, „lucruri de care ne atârnă viața” și poemul în proză „apoi n-am mai vorbit chiar nimic”, din familia poemelor cu alcoolici ale lui Ion Mureșan și Ioan Es. Pop. Superbia de declasat face casă bună cu dispoziția sa fluctuantă, căci actantul din aceste poeme e când încercănat și arțăgos, când într-o admirabilă ebuliție, capabil de șarje ironice și autoironice, de răfuieli cu lumea, dar și de tandrețuri și jocuri erotice, ca în „recunosc: nu suntem decât niște obsedați sexual căzuți în depresii filatelico-ploioase” și, mai ales, „o noapte mai puțin pentru poezie”.

Nu pot încheia acest articol fără să recunosc un lucru: am fost mișcat și îi rămân recunoscător, ca cititor de poezie, dar și ca fiu (fiu de militar, dacă asta are vreo importanță), poetului care a scris „monologul alb” care încheie Nopți la maximum, dimineți voalate.

monolog alb

ultima dată când l-am văzut

era pe un pat

numerotat

al acelui spital.

îi crescuse barba

(în lipsa lui)

întrucât el

n-aș fi putut spune

că mai trăia.

priveam hipnotizat toate acele mașinării conectate

care îl trăiau

în locul lui

nehotărându-mă

cui

să-i vorbesc.

nu i-am putut adresa mai mult de o frază

și aceea poticnită

confuză

sterilă

precum o ușă care ți se deschide brusc

și grabnic

ți se închide

în nas

(ca o sclipire fugară

a unei inimi decolorate).

și numai după ce i-am văzut lacrima

înviindu-i paloarea

am știut că m-a auzit

că pricepuse

cine îi vorbea.

și numai după ce ea

lacrima

ți s-a uscat

am știut că știi că ți-a vorbit deșertul tătarilor

și dezolarea ta

și armata ta nedisciplinată și rebelă

domnule colonel

eu

progenitura ta

tată

Weekend plin în București

Vineri și sâmbătă, între orele 18 și 20, expoziție de poezie în sala mică a Clubului Control. Vor fi expuse versurile a 25 de poeți de azi: Adelina Pascale, Alex Văsieş, Alexandra Negru, Anastasia Gavrilovici, Dósa Andrei, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Cosmina Ștefania Oniciuc, Costel Onofraş, Cristina Alexandrescu, Dan Dediu, Dmitri Miticov, Ecaterina Bargan, Horia Șerban, Ilinca Mare, Laurențiu Ion, Ligia Pârvulescu, Marius Aldea, Marius Surleac, Mădălina Nica, Radu Nițescu, Valeriu A. Cuc, Valeriu Andrișcă, Victor Țvetov, Vlad Viski.
Ilustrații & afiș: Maria Băcilă & Alma Linek.
Un eveniment organizat de SUBCAPITOL.

De vineri până duminică, la Hanul Gabroveni, a cărui reabilitare s-a încheiat în sfârșit, și care poate deveni unul dintre locurile cele mai importante pe harta culturală a orașului. Curatorul evenimentului este Svetlana Cârstean, iar în cele trei zile vor participa scriitorii: Ioana Pârvulescu, Răzvan Petrescu (vineri, de la ora 19, moderați de Florina Pârjol), Adrian Schiop, Mihai Duțescu (sâmbătă, de la ora 18, moderați de Paul Cernat), Gabriela Adameșteanu și Simona Sora (tot sâmbătă, de la ora 20, moderatoare: Andreea Răsuceanu).
Duminică seara, de la ora 18, o lectură de poezie moderată de Svetlana Cârstean, în cadrul căreia vor citi Adela Greceanu, Florin Iaru, Octavian Soviany, Bogdan-Alexandru Stănescu, Miruna Vlada și Elena Vlădăreanu.

Înregistrarea ediției 103 a Institutului Blecher

au participat: Valeriu A. Cuc, Raul Coldea, Ovio Olaru, Goran Čolakhodžić, Cosmin Perța, Răzvan Țupa; filmare de Ana Toma