Mai bine mai târziu decât niciodată

Răsuflu ceva mai ușurat, acum că și domnul Mircea Martin dă o explicație necesară și suficientă, acuzând un viciu de procedură (care știm bine că numai viciu de procedură n-a fost, ci o fraudă comisă cu bună știință de către președintele de facto al juriului Premiului Național de Poezie și al Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu).

A fost greu, a trebuit să facem o scrisoare deschisă, să insistăm (de la un punct încolo, pentru încăpățânarea lor trebuie să le mulțumim în special lui Radu Vancu și lui Florin Iaru, deși atitudine au luat și Alex Goldiș în Cultura, Bogdan Crețu în Ziarul de Iași, Paul Cernat și Ovidiu Șimonca în Observator cultural), să ne luăm înjurături și șuturi de la tot felul de binevoitori, dar adevărul a ieșit la iveală.

Lămurirea dată de profesorii Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu (într-o scrisoare colectivă) și acest al doilea răspuns al domnului Mircea Martin arată, în ceasul al treisprezecelea, corectitudinea și, să spunem, probitatea lor intelectuală.

De aici încolo, singur Nicolae Manolescu are de făcut o declarație publică, nu o banală notă nesemnată în România literară, care e, de altfel, infirmată de ceea ce scrie domnul Mircea Martin. Citez, pentru exactitate, din cel de-al doilea răspuns al domniei sale: „Problema este însă că, mai departe, Manolescu mi-a cerut încă un nume, cu argumentul că procesul de votare se simplifică astfel. (...) Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc (...).“

Așadar, după ce patru dintre cei șapte membri ai juriului au limpezit în sfârșit lucrurile, și au confirmat suspiciunile enunțate apăsat în Cațavencii de către Florin Iaru, domnul Manolescu nu mai poate ignora ceea ce am aflat, în ciuda declarațiilor sale arogante, de voievod căruia îi e permis orice, prin care ne trimitea să ne vedem de ale noastre și se arăta scandalizat de faptul că noi suntem indignați...

Tăcerea lui Nicolae Manolescu este tăcerea unui om în care nu se mai poate avea încredere, care a fost dat de gol și care, chiar așa, prins cu mâța-n sac, nu catadicsește să dea o explicație utilă. Tardivă, dar utilă. Nu o notă anonimă în revista pe care o conduce taman premiatul Gabriel Chifu.

E vremea să ne fie dat, dinspre Paris (unde ai noștri tineri...), un răspuns.

Ca să ne fie clar o dată pentru totdeauna cu cine avem de-a face.


P.S. După ce i-am citit editorialul din ultimul număr al României literare, sunt lămurit în legătură cu N. Manolescu. Marele liberal a ajuns un tătuc autosuficient gata să le dea peste bot tuturor celor care nu-s de acord cu el, chiar și când e evident pentru toată lumea că a comis o fraudă și că trebuie să răspundă pentru ea.
Prin editorialul ăsta plin de spume în care suntem toți ori nătărăi, ori nerecunoscători, ori, de-a dreptul, niște neica-nimeni care n-au niciun drept să-l contrazică (fiindcă nimeni, dar absolut nimeni, nu are „operă” care să fi fost certificată de El Însuși, și de-aia n-avem voie să deschidem gura), N. Manolescu nu a făcut decât să ne demonstreze că nu l-am judecat greșit.
Câte zile mai are, o să trăiască înconjurat de yes-meni și de neveste și o să-l pupe toți pe toate fețele ca pe moaște și se vor bucura când le va mai arunca o ciozvârtă din vârful moviliței pe care stă cocoțat.
Ca Ceaușescu înainte de finiș.
Doar că N. Manolescu, isteț și prevăzător cum îl știm, s-a împușcat singur la bătrânețe.