Istoriei puţin îi pasă de cei care au suferit în tăcere, dintr-un exces de umanitate speculat de obicei ca slăbiciune şi taxat eficient de oportunişti. Aşa s-a ajuns, după 1990, la situaţiile în care victimelor, numeroşilor Winston Smith schilodiţi de societatea totalitară, să le râdă în nas tocmai aceia dispuşi, cu treizeci de ani în urmă, să îmbrăţişeze politicile de adaptare la rău, la minciună şi compromis, cei care au tras foloase directe şi tangibile de pe urma perpetuării aberaţiei. Pe de o parte, avem compasiune pentru cel care, într-un fel sau altul, a fost supravegheat, umilit, pedepsit pe nedrept de un sistem care excela în ultima sa fază doar în întreţinerea ororii morale, a duplicităţii şi a sentimentului unei impurităţi fundamentale, de care nimeni nu scapă neatins. De partea cealaltă ne face cu ochiul cinicul, manipulatorul, spionul dublu, bietul nostru Sascha Anderson.
De cele mai multe ori, mergând pe firul poveştii, în cazurile cele mai flagrante de delaţiune, scabrosul şi fascinantul ajung să se împletească, pentru că, orice s-ar spune, să desenezi pentru Securitate harta locuinţei unui om care are încredere în tine şi te găzduieşte fără precauţii este o situaţie de roman desprinsă din Graham Greene. Şi aşa, încetul cu încetul, totul ajunge să se încleieze şi să se afunde până în obscen şi carnavalesc, dar, indiferent ce vom spune, interesul nostru de ordin psihologic e aţâţat de istoria, motivaţiile, schismele interioare, diversele strategii de subversiune ale celui dovedit turnător. O ştim din toate cărţile bune: mai mult decât victima suferă trădătorul, tartorul, cel care a dat un exemplu dezolant, canalia. Canalia are întâietate în orice proces de judecată şi reabilitare, problema morală pe care o pune în discuţie cazul său este mai complexă decât a părţii vătămate, iar în lipsa căinţei, amnezia e întotdeauna folositoare, îi face pe delatori angelici, îi înţelepţeşte.
Totul s-a spălat, într-un sfert de secol, cu apa căcănie din care toată lumea trebuie să bea în Românistan. Neavând o conştiinţă care să-i tortureze, figuri publice precum Constantin Bălăceanu-Stolnici sau Dan Berindei se pot încarna, la vârsta senectuţii, în altceva decât sunt în mod fundamental: ei apar ca nişte oameni de o civilitate ireproşabilă, sfătoși, împăcaţi cu lumea şi conştienţi că totul e failibil. Ca ultime figuri supravieţuitoare ale burgheziei interbelice, par muceziţi, rămaşi din timpul lor afară, dar ca delatori ai prietenilor, colegilor şi rudelor lor, sunt scânteietori, îi asculţi altfel, mai ales atunci când ştii, când ţi se reconfirmă că au o splendidă memorie selectivă. E de înţeles că, în calitate de vicepreşedinte al Academiei Române, ca profesor şi istoric reputat, domnul Berindei nu-şi permite luxul discreţiei. Ce să mai spui când descoperi în România literară din 2014 tonul revanşard şi autojustificator al lui Dumitru Popescu, Dumnezeul-culturnic după a cărui influenţă scriitorimea din nenorocita epocă ceauşistă umbla cu limba scoasă? Pupat toţi Piaţa endependenţi. Pare că a fost o farsă jucată prost, douăzeci şi cinci de ani de vorbe-n vânt.
Pentru cei ce au suferit, e o confirmare că au suferit – şi vor mai suferi – degeaba.
Fain textul și din păcate foarte adevărat...
RăspundețiȘtergere