Octavian Soviany, forme fixe

O carte care o fi ajuns la 10 oameni este Dicţionarul de rime al lui Octavian Soviany, publicat de Editura Vinea în toamna trecută. Nu spun că zece cititori devotaţi ar fi, în astfel de vremuri, puţini pentru un poet de modă veche (Soviany şi-a asumat această postură de ceva vreme, cu binecunoscutu-i aer de maudit şi decadent sadea), însă cred că unui volum antologic aşa de bine gândit şi croit ar fi trebuit să i se dea mai multe şanse. Desigur că o simplă menţionare pe blog nu va face o diferenţă semnificativă, vreau să atrag însă atenţia asupra pericolului real (simţit tot mai des pe pielea lor de o sumedenie de poeţi, mai buni sau mai puţin buni, mai îndrăgostiţi de sine sau mai discreţi) ca volumele de poezie pe care le publicăm să fie îngropate de îndată ce un editor plictisit scoate de sub prese un tiraj ridicol de 30-50 de exemplare cu care îţi poate lua ochii la un târg de carte, o lansare făcută în grabă etc. Spun asta cu amărăciune (o amărăciune care nu o egalează, bănuiesc, pe a lui O.S.), pentru că un volum ca Dicţionarul de rime conţine nu doar câteva piese de mare virtuozitate ale lui Soviany (de la Ucenicia bătrânului alchimist, debutul său din 1983, până la cicluri mai recente, precum Sărbătorile neputinţei, şi traducerile magistrale din Cartea răstălmăcirilor, în care poetul transpune în limba română poeme de Villon, Charles d'Orleans, du Bellay, Malherbe, Nerval, Gautier, Baudelaire, Verlaine, Laforgue şi alţii), ci şi un fel foarte ataşant de a te raporta la poezia clasică. În textele lui Soviany găseşti ecouri, uneori fugare, alteori foarte pregnante, din Emil Botta şi din Radu Stanca, din Dimov şi poate, mai rar, din Minulescu, care te fac să apreciezi altfel o filieră ce pare la prima vedere vetustă şi fără legătură cu principalele preocupări (căutări) formale ale poeţilor din ultimele decenii. Astfel, nu doar pentru poezia sa mai de tinereţe (dinainte, să spunem, de Scrisori din Arcadia) ar merita Soviany citit sau recitit, ci şi pentru traduceri, pentru că acest scriitor polivalent îmi pare acum – alături de Şerban Foarţă – unul dintre ultimii poeţi români capabili să facă asemenea tururi de forţă prin mode şi tehnici poetice, să reviziteze poeţi fundamentali, să-i descoasă, să se joace cu variante şi tipare metrice, Soviany venind astfel într-o tradiţie formidabilă, ce pare să se fi epuizat în ultimul sfert de secol (printre ceilalţi grei aparţinând acestei superligi se numără, în literatura recentă, Leonid Dimov şi Romulus Vulpescu, poeţi şi traducători cu care Soviany păstrează destule semnalmente comune). Şi prin Dicţionarul de rime, carte lipsită de noroc, editată modest şi ale cărei coperte arată ca un ambalaj urât la ciorapi flauşaţi de acum 30 de ani, Octavian Soviany e în prima linie a poeziei româneşti în formă fixă, atât de slab reprezentată în ziua de azi încât s-ar putea să dispară de tot (nu-i uit nici pe Emil Brumaru, nici pe Şerban Foarţă, nici chiar pe O. Nimigean, şi totuşi mi se pare prea puţin pentru o literatură doldora de poeţi).