Din „Zona nouă”, nr. 2 / 2014

În curând va ieşi din tipar revista sibiană „Zona nouă”, al doilea număr din 2014, ce va fi lansat în weekendul următor, la ARTmania. Svetlana Cârstean este invitatul numărului, precum şi tinerii poeţi bistriţeni din Subnord (Raluca Boantă, Ana Clujan, Ilinca Mare, Pavel Tomuţa, Alexandra Turcu), alături de ei, tot cu poezie, Dan Dediu, traduceri din Matthew Bowness, Sarah Kirsch, Katja Perat şi Tara Skurtu, comentarii critice (dintre acestea, postez cele două pagini ale mele, rubrica intitulată „Clinică”, în care am scris despre Sorin Mărculescu, Emanuel Guralivu şi Raluca Blezniuc).

 

Lectura din James Joyce's

video: Victor Potra

Timpul, nr. 184 / iulie 2014

A apărut numărul din iulie al revistei ieşene „Timpul”, un proiect publicistic tot mai concentrat şi mai profesionist. Multe de citit în rubricile Actualitate, Polis, Literatură, Interviu, Agora, iar pe partea de comentariu de carte în focus este O. Nimigean (cu antologia sa recentă, Nu-ţi garantează nimeni nimic, Casa de Editură Max Blecher, 2014), despre care scriu Andrei C. Şerban, Nelu Şerbu, Chris Tănăsescu, Dragoş Varga, Daniel Coman şi V. Pojoga (pag. 6-7); la pag. 8 găsiţi articolul meu despre the înd, al treilea volum de poezie al lui Gabriel H. Decuble, prin care îmi inaugurez rubrica. „Timpul” poate fi citită online.

Vineri, 25 iulie, cu Perţa, Grosu şi Neacşu la James JoyceS

Vineri seara, de la ora 19, voi citi împreună cu Cosmin Perţa, Mugur Grosu şi Tiberiu Neacşu în James JoyceS Pub & Restaurant (Piaţa Valter Mărăcineanu 1-3, Bucureşti, lângă parcul Cişmigiu). E o provocare, dat fiind că vara totul e cam amorţit prin Bucureşti, nu-mi aduc aminte să mai fi avut în ultimii ani o lectură la sfârşit de iulie. Va fi relaxat, se vor face auzite sintetizatorul lui Mugur Grosu, versurile noastre, proza lui Perţa, vă aştept ca şi când.

Patriotic

la Bistriţa

înfig acest chiştoc în nisipul patriei

şi spun fii binecuvântat nisip al patriei

primeşte această ofrandă săracă de nicotină şi fum

în oraşul imnului naţional ca o pasăre-n laţ în

oraşul imnului naţional ca un

tânăr încrezător ca un cercetaş pregătit

să ia în piept viaţa

binecuvântat fii gărduleţ înclinat în dosul căruia se

lăfăie patria muştelor

binecuvântate braţe ale poporului muncitor

fără voi măreţia nu ar umple atâtea burţi

cofetărese bondoace ce se visează balerine

patiseri vânjoşi frizeri
care practică în secret chirurgia pe creier

tirişti chiromanţi

acum vă înţeleg

nici un îndemn pieziş nu le va frânge elanul

zidarilor şi calfelor care asudă în soarele aprig

ştiind că toate ne

sunt sortite deopotrivă

şi fiecare trebuie să-şi cinstească patria şi strămoşii

aşa că cei ce zidesc să fie sârguincioşi şi să măsoare bine

poeţii să scrie drept despre ceea ce simt

tâmplarii să facă ce fac tâmplarii

şi când mă voi scula pre mulţi etc. etc.

Festivalul „Poezia e la Bistriţa”

Mâine, joi 17 iulie, începe la Bistriţa cea de-a şasea ediţie a festivalului de poezie şi muzică de cameră. Vor fi patru zile de lecturi şi concerte ale unor scriitori şi muzicieni din România, Rep. Moldova, Norvegia, Ungaria, Statele Unite, Germania şi Elveţia; programul aici. Sunt bucuros că vineri, de la ora 17, voi fi în cafeneaua Plan B, împreună cu Miriam Toma, Delia Andrieş şi Sorin Despot, unde ne vom juca de-a performance-ul aproape o oră şi jumătate. Iar duminică după-amiază, către finalul festivalului, va avea loc, de la ora 13.30, în acelaşi Plan B, a 90-a ediţie a Institutului Blecher, la care vor citi Adela Greceanu (proză) şi Alexandra Turcu (poezie).

„Copilul marilor reîntoarceri”

E din ce în ce mai greu să vorbeşti despre cărţile de poezie nedreptăţite sau ignorate ale debutanţilor când ţi se confirmă an de an lipsa de interes şi indispoziţia cronicarilor în faţa unor volume ce propun viziuni înnoitoare în poezia românească cea mai nouă. Despre complicatele mecanisme ale premiilor literare nici nu are rost să mai vorbim – 2013, spre exemplu, a fost în mod clar anul lui Ştefan Baghiu, care a eclipsat cu Spre Sud, la Lăceni celelalte debuturi notabile din ultima vreme. Cine i-a citit pe Ion Buzu (3 ml de konfidor), Florentin Popa (Trips, heroes & love songs) sau Raluca Blezniuc (imnul cioZvârtei) ştiu că această observaţie nu e deloc exagerată – la fel ca Livia Ştefan, Radu Niţescu şi Alex Văsieş cu un an înainte, Buzu, Popa şi Blezniuc meritau mai multă atenţie din partea criticii şi a juriilor, dar, din varii pricini, nu au avut parte de ea. Despre imnul cioZvârtei mi se pare că s-a scris cel mai puţin, volumul apărut la editura Vinea fiind trecut cu vederea consecvent în cronici & bilanţuri, deşi cred că Raluca Blezniuc este, cu acest volum publicat la 22 de ani, una dintre vocile clare, puternice şi personalizate ale momentului. Despre „simplitatea” şi „naturaleţea” discursului ei scrie şi Ioan Es. Pop pe ultima copertă, dar cred că adevăratele calităţi ale acestei poezii sunt de căutat în ironia şi autoironia cu care poeta îşi tratează temele, precum şi în uşurinţa sa de a crea scenarii (sau, uneori, scenografii) ce debordează de imaginaţie şi în care se mai aprind câteodată artificiile jocului (experimentului) de limbaj. Aproape întotdeauna, pendularea între tonul coroziv şi dezinhibat şi tandreţurile crude, între biografism şi imagism, între liric şi narativ este montată convingător, imnul cioZvârtei conducându-şi cititorul, cu ocoluri şi reveniri, prin mica sa lume de ciudăţenii & picanterii: „capăt de drum / un cuib / simplul gând al schimbării / Bastion, / ajungem o sursă de perturbare / a celor mai frumoase trăiri / nimeni nu acceptă experienţa celuilalt // cel mai iubit? // cel mai înţelept? // ne adunăm toţi în aceeaşi farfurie / de porţelan // e un timp de ucis Arici şi / de luptat împotriva unor prejudecăţi / scrise din propria invazie / e inutil să tremuri // miros de castane prăjite / aleea / aşadar viaţa poate fi / sub teoria iluziilor a lui g. liiceanu” („copilul marilor reîntoarceri”).

„Câmpul de pace” al lui Sorin Mărculescu

La 45 de ani de la publicarea primei sale cărţi de poezie, Sorin Mărculescu, traducător celebrat al lui Cervantes, Calderon de la Barca, Baltasar Gracian şi T.S. Eliot în româneşte, publică cea de-a şasea piesă a unui proiect poetic singular în literatura română recentă. Partea din toate (Carte singură, VI) (Cartea Românească, 2013) vine, după cum o indică şi subtitlul, în continuarea celor cinci volume de poezie anterioare (publicate în 1968, 1973, 1982, 1985, respectiv 2000), alcătuind împreună cu acestea un text masiv, totalizator, de altă factură decât, să spunem, cele opt cărţi de Imne (publicate între 1973 şi 1988) ale lui Ioan Alexandru. În cele aproximativ 500 de pagini ale Cărţii singure se găsesc integral explorările poetice şi spirituale ale unuia dintre cei mai cultivaţi şi mai neabătuţi autori contemporani – consecvenţa formulei mărculesciene este, în vremuri de încâlceală, renunţare şi abjurări estetice, proba unei personalităţi care se înscrie prin acest edificiu (clădit, după modelul Cărţii mallarméene, în aproape o jumătate de secol) într-o serie de poeţi statornici şi nezgomotoşi iviţi după 1968, nu întâmplător şi traducători exemplari (şi dacă i-am menţiona aici numai pe Mircea Ivănescu sau pe Şerban Foarţă, şi tot ar fi de ajuns). Deşi priviţi de establishment cu indiferenţă ani buni – dacă nu decenii – după momentul debutului, ei au schimbat durabil chipul poeziei româneşti din ultima parte a secolului trecut. A fost nevoie, ce-i drept, de timp şi de răbdare – de care cel mai adesea poeţii nu dispun – pentru ca aceste discursuri marginale, puternic infuzate cultural, să fie luate în serios într-o literatură îndatorată pentru o vreme deschiderii timide începute după „obsedantul deceniu” de către Nichita Stănescu şi poeţii primului val şaizecist – după cum a mai fost nevoie şi de apariţia unor noi generaţii de poeţi, critici şi (nu în ultimul rând) cititori care să confirme viabilitatea unor poetici lipsite de strălucirea şi de luxurianţa metaforică a neomodernismului canonizat în anii ’60-’70. Cele două balade şi şaizeci şi două de imnuri din cel mai recent volum semnat Sorin Mărculescu completează astfel profilul unui poet reflexiv şi ritualizant care scrie de pe treptele înalte ale unui edificiu în care cultura se împleteşte cu sacrul, iar solemnitatea rostirii, meditaţia asupra trecerii vremii, asupra rosturilor lumii şi ale credinţei, sunt livrate, chiar şi atunci când dau impresia recurenţei şi a monotoniei discursive, pe un ton grav şi profund, lipsit în general de exaltările goale sau de gestica obosită (şi adesea obositoare) a poeţilor-predicatori.

Un maratonist: Emanuel Guralivu

Au dreptate, dacă i-am înţeles bine, puţinii comentatori care au scris aplicat şi empatic despre Un boxer cu pumnii fragili (Charmides, 2013): Emanuel Guralivu nu este, cum s-ar putea crede la o lectură lejeră, în primul rând un poet sârguincios, ci un bun tehnician, un obsedat de expresie, de acurateţe şi coerenţă semantică; poezia lui e senzorială cu măsură, părând în egală măsură expansivă şi încordată, sobră, dar şi voluntar-sentimentală – cu ecouri din câţiva clasici ai poeziei italiene din Novecento –, elegiacă, ambiţioasă, devotată trecutului şi memoriei. Carte a unui maratonist, a unui autor încăpăţânat, de felul lui Ungaretti sau Neruda, Un boxer cu pumnii fragili legitimează o poetică mai degrabă excentrică în poezia de azi. Găsesc reconfortantă independenţa lui Guralivu faţă de formulele la modă – o schiţă de portret pe care i-aş face-o ar începe cu observaţia că ne aflăm în prezenţa unui poet hiperconştient, de un modernism capricios şi combativ care-i stă bine.

Câteva poeme, cu o prezentare de Radu Vancu aici. 

„Poesis internaţional” 13 la Craiova. „Celulele scrisului”

Vineri, 11 iulie, de la ora 18.30, la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. O întâlnire moderată de Nicolae Coande.

Pomul cu bani

de Matthew Sweeney

Fii atent, există un pom cu bani.
Ştiu că nu mă crezi,
nici eu n-am crezut când mi-a zis Bill
că fratele lu' Joe, tovarăş cu el,
îl udă-n fiecare zi.
Nu e vorba doar despre apă – mai e şi sudoare
şi sânge amestecat; nu într-atât
încât să-ţi dai seama, spune fratele lu' Joe,
şi omul chiar tre' să ştie, fiindcă
el se ocupă de amestecul ăsta.
Mai e unu' care lucrează cu el,
încă un grădinar de bani,
ei doi se urăsc,
se pândesc unul pe altul ca nişte câini –
face parte din jobul lor.

Pomul se află într-o curte
înconjurată de ziduri golaşe
cu deschizături prin care intră doar ţeava puştii,
şi un tavan din perspex
care poate fi tras.

Unde e curtea asta?
Fratele lu' Joe nu ştie.
În fiecare dimineaţă trebuie să meargă
pe un acoperiş din oraş
unde aterizează un elicopter.
E legat la ochi –
nimeni nu vorbeşte. Apoi îl duc
pe fratele lui Joe undeva
în oraş, nu poate să spună unde.
Mai bine să nu se ştie.

De ce e un singur copac? –
Asta aş vrea să ştiu.
Ai zice că-s interesaţi să aibă
plantaţii întregi.
Fratele lui Joe râde.
El le vede feţele celor care vin
zi de zi la amiază
să strângă frunzele căzute.
Nu le-ar împărţi cu nimeni.

Dacă tot nu mă crezi
vino încoace – o să mergem amândoi
la Bill, iar de-acolo la Joe,
şi apoi la fratele lui,
poţi să-l întrebi chiar tu.


traducere de Cl.K.

Discuţia secretă (sau „noi şi-ai noştri" loveşte din nou)

Fiind vremuri (din ce în ce mai) grele pentru cei care se ocupă cu scrisul, unii s-au adaptat. În ultimii zece ani am văzut multe lucruri urâte, compromisuri şi renunţări, ani urâţi din punct de vedere al marginalizării sociale şi al unei vieţi trăite la limită (sau sub ea) de mai toţi prietenii mei scriitori. Auzisem, printre altele, că la Arad Lazurca scrie cărţile semnate de Gheorghe Falcă, ceea ce mi s-a părut un lucru demn de laudă, avem prea puţini ghost writers, iar un băiat deşteptuţ şi mobil (inclusiv moral) ca Cătălin nu putea rata ocazia să se bage în povestea asta politică locală. Mai apoi, pentru serviciile lui, primarele i-a făcut cadou şi un festival. În sfârşit, mi-am spus, ştiu că-şi doreau de mult să pună pe picioare ceva de felul ăsta, au trecut vreo 10 ani de când Lazurca, Leac, Măduţa scoteau revista Celebrul animal, care a mişcat ceva în momentul ăla (revistă scoasă pe o finanţare venită tot pe barba descurcăreţului de Cătălin, mezinul mai celebrului Marius Lazurca...).
Fireşte, Lazurca a gândit şi organizat "Discuţia secretă" (simpatic titlu de festival) după vechiul, verificatul principiu românesc al lui "noi şi-ai noştri". Toate se legau acolo, era logic şi previzibil că dacă erau invitaţi Sociu şi Chiva şi Schiop, trebuiau să fie şi Duţescu şi Miticov, şi fraţii Moldovan, şi, desigur, Dosa şi Coşa, apoi Irina Bruma şi Cosmina Moroşan (vă las să ghiciţi de ce), arădenii, fireşte (mai puţin Khasis, lucru care m-a întristat - tocmai el nu, care a dat o carte de poezie zguduitoare?), iar ca să nu pară o trebuşoară 2000-istă, i-au chemat şi pe Mircea Cărtărescu (dă bine să-l ai pe no.1 lângă tine) şi pe Radu Andriescu (unul dintre cei foarte buni care vin pe filieră americană şi nu se află în prim-plan, deci aveau acoperire şi pe segmentul anti-mainstream...). Mi-am zis imediat că e bine că se-ntâmplă asemenea întâlniri - o dată fiindcă e un model de reuşită pe care-l vezi la lucru: dacă ai idei de organizat evenimente, întâlniri, proiecte şi vrei să coagulezi lucrurile în micuţa şi paupera lume literară, trebuie să te lipeşti de un boss politic, să-i scrii cărţi, să-i faci campanii, şi atunci vei primi câte ceva să-ţi faci de cap, politicianul care te ţine pe lângă el îţi aruncă din când în când vreo câteva zeci de mii de lei să te distrezi cu copiii de vârsta ta; a doua observaţie, şi mai deprimantă decât prima: scriitorii generaţiei mele sunt, în covârşitoarea lor majoritate, obsedaţi să fie cool (şi asta la 10-12 ani de la debut), să apară în poze de grup mişto cu prietenii literari, nimic din afară (din ceea ce nu le seamănă ca ideologie sau practică literară) nu există, canonul.ro nu a fost un accident, ci un simptom. În definitiv, de vreme ce au făcut un site mizerabil în care să-şi bată joc de scriitori (inclusiv de unii morţi) care nu scriu ca ei şi nu le sunt (nu le-au fost) prieteni pe reţelele de socializare (deci gratulările reciproce, laudele, bătutul pe burtă sunt excluse), de ce să mă mir că Sociu se dovedeşte la fel de jegos în comentariile lui para-literare ca Eugen Barbu, iar "condeiul" de pamfletar al lui Chiva împrumută din accentele lui Horia Tabacu sau ale acelui Alcibiade din România Mare a anilor '90? De ce să mă mir că fac un festival la care îi cheamă pe cei din gaşcă şi anexele lor, adică fix ăia de-i periază cu entuziasm pe facebook (aşa cum o făceau acum câţiva ani pe clubliterar.com) pe Sociu, Chiva şi Schiop? De ce să chemi un Ionel Ciupureanu, un Coande, un Acosmei, un Nicu Avram, o Svetlana Cârstean, o Teodora Coman, pe Răzvan Petrescu, Petru Cimpoeşu, Marin Mălaicu-Hondrari sau Augustin Cupşa, când o/îl poţi aduce pe Hit Grrl? :))))
Felicitări, Lazurca, ţine-o tot aşa. Fii tu danmirceacipariul Aradului...

Chill Pill. Video complet

Înregistrarea concertului-lectură/performance sau cum vreţi să-i mai spuneţi, din 20 iunie 2014. Iar cu asta luăm o pauză de la proiectul Chill Pill, care m-a ţinut în priză în prima jumătate a anului. Mulţumiri pentru Bandesnaci, Miriam Toma, Delia Andrieş, Alina Daniela Nicu şi Sorin Despot fiindcă au făcut posibile aceste întâlniri şi lui Victor Potra că a avut răbdare cu noi şi nu s-a oprit din filmat.

Brazilia 2014. Un comentariu fără coji de seminţe

La Copa do Mundo până şi spectatorii sunt profesionişti. Privirile sunt întoarse în partea cealaltă ori de câte ori ceva iese din modelul prestabilit, camerele nu au voie să filmeze când vreun ţăcănit simpatic & entuziast intră pe teren. Cu excepţia paradelor câtorva portari (Ochoa şi Howard au fost nepreţuiţi) care acum sunt deja acasă sau către casă, cel mai spectaculos lucru până-n sferturi e muşcătura lui Suarez. După grupe, unde Spania, Italia, Anglia şi Portugalia şi-au frânt gâturile cu nişte jucători obosiţi şi previzibili, nicio surpriză în optimi. Şi parcă nici în sferturi nu se-anunţă. Câteva echipe care, oricât de urâţel şi de subţire ar juca, par programate să joace-n două semifinale simetrice (Brazilia-Germania & Argentina-Olanda). Poate doar James Rodriguez să mai salveze ceva... Dar Industria e unsă impecabil, stadioanele state of the art, din junglă până-n deşert şi din Australia până spre Cercul Polar, sunt toate cam la fel, fotbalul globalizat începe să miroasă a McDonald's şi bere (detestabila bere) la 330 ml.