Poezia e forma de rezistență a unui koala față în față cu buldozerele trimise de Corporație.
joi, 5 decembrie 2013
Despre FILB 6 & locul poeziei
A-nceput, oficial marți (la Cărturești, cu un dialog între două cupluri de autori: Zeruya Shalev – Eyal Megged și Cecilia Ștefănescu – Florin Iaru, moderat de Adela Greceanu & Matei Martin), practic azi, cu lecturile de la Clubul Țăranului, a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București, festival independent care iată că rezistă și fără fonduri de la consilii județene sau primării voioase și grabnic spălătoare de ban public, adunând scriitori excepționali ai literaturii universale de azi și un public numeros, inimos și vioi.
Nu are rost să mai spun că este singurul festival internațional de literatură din București, că sunt seri cu lecturi și discuții de calitate (la fel ca oamenii din public – în majoritatea lor scriitori, jurnaliști culturali și blogări, mai pe scurt: comunitatea cititorilor profesioniști), singurul meu regret (subiectiv, firește) fiind că poezia pare nu chiar exclusă, dar reprezentată într-o foarte mică măsură.
Oricât aș încerca să le caut cusururi, niciunul dintre autorii care au citit astă-seară nu a fost sub așteptări. Cei patru, moderați grațios, într-o engleză tare simpatică, de Marius Chivu, au fost: Sarah Dunant, cu romanul său istoric despre familia Borgia, dar și cu inteligența și discursurile sale inspiraționale – de-am avea în România mai mulți astfel de profesori pasionați, de ghiduri vocaționale în carne și oase pentru cei care visează să facă literatură! –; Zeruya Shalev, cunoscută publicului de la noi datorită celor patru romane traduse în românește până acum; scriitoarea maghiară Andrea Tompa, originară din Cluj – și ea plecată, la fel ca Bartis și Dragoman, în Ungaria, la începutul anilor '90 –, cu discursul ei realist, autoironic în cheie minoră, o lecție pentru direcția autoficțională atât de anemic reprezentată în literatura română; și Eyal Megged – pentru mine, descoperirea serii, cu stilul său grav, nervos, fără lungimi inutile, fără zorzoane sau rictusuri, și totuși atât de mișcător și de uman în fragmentul citit din romanul Sfârșitul corpului, pe care sper să ajung să-l citesc cap-coadă nu peste multă vreme. Mă bucur că l-am ascultat, din puținul auzit mi s-a părut un scriitor ce atinge nivelul de excelență pe care îl întâlnesc la scriitorii mari, aceia de care rămâi atașat cu zecile de ani.
Îmi pare rău, deși următoarele două seri (și o după-amiază, vineri, la MLR) par incitante, că organizatorii FILB au uitat ce (credeam că) au început anul trecut, și anume includerea decisă a poeziei în festival (hai să nu fiu suspectat de mania persecuției: prezența ei e, de data aceasta, mai ștearsă, pare încă o dată acceptată cumva din obligație).
După experiența de la Iași, unde organizatorii (ei înșiși prozatori, niște prozatori foarte actuali, în sensul strict comercial și mediatic al cuvântului) unui festival făcut din bani publici (fără număr) nu au inclus și o seară de poezie în program, încep să mă obișnuiesc (iar obișnuința asta, vă spun drept, îmi stă-n gât) cu împingerea acestui gen excentric și atât de puțin aderent, acum, la publicul contemporan, în corzi, sau chiar înafara ariei de interes general (atâta cât mai este de "general" interesul pentru literatură al contemporanilor noștri). La Iași ne-am descurcat cum am putut (mai puțin eu, cât Corina Bernic și Aleksandar Stoicovici, cu aportul lui Paul Gorban – ei au fost tot timpul acolo, în epicentrul organizării), improvizând cu un buget de vreo mie de euro o lectură cu aproape 30 de poeți din toate părțile țării, pe care au venit să-i asculte sute de oameni, mai ales tineri – iar asta s-a făcut în câteva zile, hai săptămâni (dacă mă gândesc la toate diligențele oficiale obligatorii dinaintea începerii marelui festival).
Îmi pare rău, așadar, că FILB (cu resursele sale insignifiante în comparație cu bugetul pus la dispoziție de vătafii liberali de la Iași) merge într-o logică asemănătoare atunci când vine vorba de poezie. Desigur, zilele acestea va citi unul dintre cei mai buni poeți debutați în ultimii cinci ani (Andrei Dosa e deja o certitudine, și un poet care n-a contribuit încă la inundarea pieței cu încă un roman pasabil sau cu cârlig la public), restul invitaților fiind, în cel mai bun caz – și cel mai bun caz e întotdeauna Dan Sociu –, poeți convertiți la proză (e drept, Eyal Megged, despre care am scris mai sus, a început cu poezie, dar nu în calitate de poet se află la București).
O fi ăsta spiritul vremii. Sau poate că scriu asta păstrând încă gustul amar de după FILIT, unde am moderat o lectură-maraton de trei ore în care au citit câțiva scriitori de primă mărime de azi (dacă i-aș menționa doar pe Nimigean, Acosmei, Manasia, Coman și Leac, și tot ar fi de ajuns), înțelegând eu mai târziu că evenimentul fusese adăugat pe de lângă festivalul propriu-zis, poeților excelenți veniți din toată țara acordându-li-se din partea gazdelor (în special a lui Dan Lungu, ce seamănă tot mai mult cu un boier moldav de pe vremea lui Cuza, un boiernaș studios și perfect orientat în cele lumești) atenția care li se acordă în general musafirilor nepoftiți. Să mai spun că, după șase săptămâni, nu am fost plătiți pentru prestația noastră de-acolo? Nu mai spun.
Însă tot la Iași, Ernest Wichner (poet și practician acționist, manager cultural, organizator de un profesionalism dincolo de orice dubiu, directorul Literaturhaus Berlin) mi-a confirmat un lucru: niciun festival care se respectă din Europa nu ignoră poezia, nu o face uitată cu vederea. N-o bagă sub preș. Nu doar fiindcă includerea poeziei aduce o anumită galonare, un prestigiu pe care nu ți-l aduce, la nivelul acesta de reprezentare culturală "înaltă", niciun alt fel de performare (sau performanță) literară, nici pentru că poezia e cu mult mai veche și mai determinantă în istoria culturii vestice decât romanul (și nu din punct de vedere documentar, cât, dacă vreți, psihoistoric), ci pentru că, prin felul în care îi schimbă pe oamenii pe care îi atinge, prin forma ei conținută, poezia contează enorm în transformarea benignă a limbajului. Adică, vorba celor vechi, în viața lumii. E o greșeală enormă să crezi că poezia nu mai există sau că nu mai contează (pentru cine ar trebui să conteze? pentru Nelson Mondialu? pentru bietul Gigi Becali? iată o discuție pe care ar merita s-o purtăm) fiindcă volumele poeților contemporani nu se vând, sau fiindcă la lecturile lor prin bărulețe și cafenele obscure nu vin mai mult de o mână de oameni (și totuși, ce strălucire imposibil de mimat sau de deturnat în ochii acelor oameni), ori pentru că un critic cu ochelari de cal își dă cu părerea c-ar fi răposat (iar asta numai fiindcă el nu mai pune mâna pe-o carte decât dacă-l legi de scaun și-i bagi lampa în ochi?)...
Let's not go round the bush, sunt deja catalogat ca un poet demodat, nu mai am oricum ce pierde: dacă are vreun sens și contează la ceva, poezia nu are legătură nici cu vânzările (fiindcă e fundamental anticomercială, adică nu funcționează în acest sistem de gândire economică în care totul se negustorește, se tranzacționează pe bani), nici cu zgomotul de fond al actualității, al concretului cotidian care începe acum și se termină tot acum. Credeți-mă, știu ce spun: sunt activ în lumea literară românească de 10 ani, și de mai bine de 3 ani editez cărțile de poezie ale altora. Nu o să mă plâng, Doamne ferește. Eu am ales drumul ăsta, sau el m-a ales pe mine – nu mai are nicio importanță.
Luați-o așa: poezia este Fantomas fără o tonă de machiaj și fără capă, e Batman în cârje, e în același timp transcriere și modulare a ritmurilor noastre de profunzime, pe care nu ni le poate lua nimeni, nu ni le poate cumpăra niciun latifundiar de pe lumea asta, și nimeni și nimic nu le poate face să tacă. Știu câți bani dă lumea în care trăim (și în care, veți spune, se trăiește dintotdeauna – însă Hesiod sau Lucrețius n-au trebuit să-i suporte pe Ronald McDonald și Lady Gaga) pe acel sunet – de-abia întrezărit, ezitant, secretos și fragil chiar și când e guraliv și obscen, obsedat de sine și totuși gata oricând să-și arunce cu acid în față – al unicei noastre vieți interioare.
Continui să cred că poezia (nu poetul, nu insul acesta zăpăcit și vulgar, smerit, bețiv, autist, narcisist și fermecător, sau urât cu spume și spurcat la gură, autodistructiv sau cum o mai fi el) ar merita mai multă considerație: ceea ce răzbate din ea e proba civilizației spirituale a unei epoci. Și culmea e că o parte din această probă, o jumătate din această mărturie despre sensurile unei vremi (sau despre patternurile de evoluție potențială a spiritului) o face felul în care poezia e ascultată / citită / primită în locurile în care ea ar putea să pătrundă.
Știu, vorbesc despre lucruri imposibil de măsurat în statisticile institutelor de sondare a opiniei publice (parcă așa se spune, nu?), dar o lume culturală "cu ștaif", chiar și una aflată într-un declin accentuat de receptare, atenție sau respect din partea societății în interiorul căreia funcționează, nu poate arunca poezia peste bord fiindcă micuța corabie editorial-managerial-publicistică se scufundă. Asta fac zănaticii sau panicații sau lașii sau cei care care nu au înțeles ce spun cărțile mari & adevărate.
Ce spun aceste cărți, care ne sunt, mai mult decât oricând în istorie, la îndemână? Poate că încearcă să ne învețe, printre altele, că o societate – o lume – care își trăiește atât de intens transformările și crizele de creștere, o lume care transpiră atâta artă și poezie, o face pentru că e slăbită și are, vorba unui poet, nevoie de anticorpi. Poezia de azi (de ieri, dintotdeauna) exprimă, poate, nevoia unui vast conglomerat de oameni (care ar prefera să dormiteze, și se simt al naibii de fericiți așa, în burta Leviathanului) de a se apăra.
Alcătuire imperfectă și plină de nepotriviri, cum e și lumea aceasta, poezia încearcă (uneori împotriva dorinței mele de a mă îngropa din timpul vieții-n permafrost) să mă păstreze liber și viu, să-mi apere fărâma de demnitate în fața barbarilor. Chiar n-am învățat nimic din lecția lui Hlebnikov, din suferințele lui Attila Jozsef, din exasperarea acelui tânăr și mândru avangardist care oripila elitele?
M-am cam întins. Mergeți la FILB, citiți ce vă face bine, nu ignorați poezia, pace!
Ego Venit. Am citit. Am citit despre asumarea riscurilor ascunse deopotrivă în nesmintita speranţă şi în cursivul glisaj evaluatoriu intreprinse de curiozitatea unui scriitor (nicicum) demodat, asupra/deasupra unui nou demo dat (incursiv) gamerilor literari ca "flavour taste test" despre succesivul miriadism vădit de (re)creaţionismul anticorpilor literari. Am citit pornind de la pregnanta senzaţie de amărăciune măiastru ascunsă de Koomaa în umbra posesivei efervescenţe komartiniene, am citit pentru a ajunge înapoi la certitudinea că avem nevoie nec plus ultra de riscuri creatoare şi eşecuri creaţioniste. Cum ar putea fi altfel? Altfel, am avea "Teoria sine praxis sicut rota sine axis ... Sine die" (sic!). Iar asta, asta ar însemna a nu-ţi asuma onestitea sinelui literar, a nu accepta trecerea prin tribulaţiile dubitative comune ziditorilor de vorbă-vers, asta ar însemna refuzul imersiei în haosul propriei creaţii ca'ntr-o divinaţie a angelologiei literare cu mijloacele demonologiei critice, asta ar însemna (pentru unii chiar înseamnă) a nu căuta, a nu-ţi asuma, a nu accepta "Le Diable au corps" doar pentru că e cel produs de André Robert de Nerciat şi nu cel scris de Raymond Radiguet. Am citit aşadar o dare de seamă seren-clară şi amuzat-contrară sub care (încă) tresaltă speranţa, ca o pretutindenară dare de seamă asupra (re)umanizării mephistophelianismului auctorial dincoace şi dincolo de expresie, am citit de fapt una despre una dintre virgulele noastre comune, despre virgula din mijlocul unui discurs nefinalizat, discursul nemântuitei nevoi demiurgice - Creaţia ca permanentă traumă-infecţie - visată şi încurajată spre vădirea Sinelui, în acest nesfârşit, trecut, prezent şi viitor, dual-full-gaming al cuvântului scris-rostit a "(Re)Genesis". Ego Dixit.
RăspundețiȘtergeresenzația de eșec, poate - mai degrabă că am fost înșelat, sau că-i genul ăla de glumă proastă pe care n-o înțelegi. știi? toți râd ca boii, se lovesc peste burtă, numai tu nu știi de ce; și după aia afli că toți râd fals (sau pe fals), nimeni nu știe de ce se râde, dar na, dacă tot "se merge pe asta". amăreală, da. poate și o mică senzație de istovire prematură. mai cinic puțin, poate. deși aș prefera să spun, să cred că mai stoic. acum, aici, așa. da. acum umplu sacul, acum îl golesc. țin minte asta din marcus aurelius din bpt de vreo 14 ani. poate ușor descumpănit. învins niciodată, nu și în asta.
RăspundețiȘtergereimpresionant... manifest, credo...nu are sens nici-o etichetare, cumva contrară spiritului său... mă bucur mult pentru tine că nu te dezminţi, Claudiu, orice s-ar întâmpla
RăspundețiȘtergeresa scrii ca si cum ai musca dintr-o masa. poate fi bine, dar poate fi si rau.
RăspundețiȘtergeredepinde cât de putredă e masa, cât de rezistentă dantura...
RăspundețiȘtergereIar când nu mai ai dinţi ... deslegi sacul, goleşti sacul, scoţi ultimul item ... şi reumpli sacul cu speranţe ... post festum. Caz în care ... itemul păstrat inocent ani şi lucşi de răbdare ... e cla securea rectitudini reci a gândirii bunicilor noştri. Mă bucur că ai scris textul cesta koomaa. Relevă (secvenţial) mai mult decât s-ar aştepta mulţi preopinenţi. Poate mai mult decât ne-am fi aşteptat şi noi, cei ai xironului.
RăspundețiȘtergereadd:
RăspundețiȘtergere[ clar + rectitudinii ]
(mea minima culpa - "speûde bradéōs" enantiosin)
la seara de poezie, ca la nici un alt eveniment FILIT, s-a stat pe toate scaunele, s-a stat pe margini pe jos, s-a stat în picioare în spate. și poezia a fost iar cenușăreasa, cît pe ce să nu fie inclusă în program.. a fost o noapte foarte foarte faină
RăspundețiȘtergere