Într-una din zilele astea, îți voi scrie un mail simplu
despre o bicicletă
veche, un zâmbet, o carte, despre
o căzătură și despre
plâns, iar apoi despre somn
și uitare
și-un nuc.
Nucul a văzut tot, dar
a promis că nu-i va spune mamei.
Fetiță de siliciu și
wolfram,
fetiță cu leduri în loc
de ochi,
animalul micuț pe care
îl strângi în brațe nu
mai zvâcnește,
nu
mai
respiră.
Poți să-i dai drumul
acum.
De unde ştii tu toate lucrurile astea despre mine?
RăspundețiȘtergereIartă-mă, dar este prima reacţie de cititor, de aceea nici nu am pus-o între ghilimele. În ciuda faptului explicit şi cu atât mai mult implicit că poezia are o adresă precisă şi delicată.
Dar nu cu totul alta decât eu. De unde ştii tu despre căzătura mea cu o bicicletă veche? Despre spaima unui cuplu de bătrâni cumsecade care cunoscându-mi familia m-au purtat pe braţe la ei în curte (după ce exclamaseră :”E moartă Fata!”), m-au aşezat sub umbra nucului, m-au stropit cu apă, m-au bandajat la o rană pe care o port şi acum ca cicatrice, ca şi Ulise, deasupra genunchiului? De unde ştii că după ce mi-am revenit, îi rugam plângând să nu le spună mamei şi bunicilor (tata era plecat pentru un timp) de întâmplare? Finalmente, de unde ştii că iubitul meu cel mai iubitor mi se adresa aşa, cu Fetiţă? Toate astea mi-au venit să te întreb – da, ele au venit aşa, pur şi simplu, ca eu să te întreb pe tine - poetule de minunat poem.
Aici se află misterul, fascinaţia, magnetismul (că tot îţi plac ţie elemenetele de la cobalt până la siliciu şi zinc, „toate stările tale”) poeziei pe care nu ştiu câţi dintre criticii profesionişti (ai mei sau ai tăi) îl pot simţi dacă nu au la bază intuiţia. Dar să nu deviem.
Adică în faptul... elementar că cititorul anonim tresare sub puternica impresie că îi este adresată lui. Acum o mie de ani sau acum câteva ore.
Nice.:)
RăspundețiȘtergereModerna emotie :) !
RăspundețiȘtergereAlex. Flo.?
RăspundețiȘtergerecine întreabă?
RăspundețiȘtergere