Despre dragoste și seriale tv

După mai multe săptămâni de-a lungul cărora ne-am uitat împreună la serialul nostru, sezon după sezon, amuzați, înduioșați sau năuciți de surpriză, am înțeles de ce îmi place atât de mult (da, plăcerile vinovate, excitația claxoanelor, toate lucrurile pe care ni le putem spune într-un dialect doar al nostru) să privesc același ecran cunoscut, seară de seară, numai cu tine, am înțeles că nu mai e nici o graniță, că noi suntem deodată în toate universurile posibile și că din atâtea variante ale noastre, cu siguranță una fumează acum într-un fotoliu de răchită, alta învață să meargă pe bicicletă, alta se iubește cu varianta ta din acea lume, chiar în momentul ăsta, când eu încerc să-ți scriu cu tot corpul, în loc să te iau în brațe și să te mușc tare de buza de jos (știu, va fi timp și pentru asta) – și suntem amândoi acum, cu tot ce am fost și cu tot ce am fi putut fi, drumurile care se bifurcă în mijlocul pădurii, alegerea care schimbă tot: succesiunile devenirii, momentele ratate, micile miracole matinale și atingerile stângace pe întuneric modificându-ne subtil traiectoriile, o ceșcuță cu un ceai puternic parfumat răsturnată pe canapea, mult invocata bătaie din aripi a unui fluture despre care se spune că ar fi stârnit furtuni de nisip în cealaltă parte a lumii, lumea văzută din laboratorul unui savant excentric, știința dezlegată de înțelesurile ei, când, ca într-un poem pe care nu ți-l poți aminti, din lucruri mai rămâne doar un contur și cineva încearcă să vadă dincolo de alcătuire, unde moleculele pot fi galaxii (iar acolo alții care se nasc, se iluzionează o vreme și apoi mor) – și dragostea care ne-a adus aici parcă ar ține totul la un loc să nu se destrame ............................................