Leonid Dimov (1926-1987)

Leonid Dimov în tinerețe

Până nu demult, l-am receptat destul de dificil pe Leonid Dimov, pe care îl asociam unei tradiții vetuste a poeziei românești din secolul trecut. Mă înșelam. Alături de Mircea Ivănescu (împreună cu care a scris o carte superbă și spectaculoasă – asta și datorită strălucitului grafician și ilustrator Florin Pucă –, Amintiri, din 1973) și Virgil Mazilescu, Dimov trebuie citit astăzi ca unul dintre marii poeți postbelici care au depășit, prin volumele lor, neomodernismul oțios practicat de grosul generației 60. Anul 1968 rămâne o bornă importantă nu doar în istoria Europei, ci și în necăjita istorie a literaturii române în comunism, anunțând un „dezgheț” ce avea să dureze, din păcate, doar câțiva ani – este anul în care M. Ivănescu și V. Mazilescu debutează cu volume purtând titlul simplu Versuri (amândouă la Editura pentru Literatură), iar Dimov confirmă prin 7 poeme și Pe malul Styxului extraordinarul său debut din 1966 (când publicase un volum intitulat, de asemenea, Versuri). În cei 15 ani care au urmat, oniricul Leonid Dimov a publicat cărți și antologii (printre care Carte de vise, Eleusis, A.B.C., Tinerețe fără bătrânețe, Spectacol, Veșnica reîntoarcere) care au impus un timbru și un univers poetic proprii, pe care de-abia după 1990 critica literară le-a putut reconsidera pe deplin, astfel că Mircea Cărtărescu sau Ion Bogdan Lefter îl plasează pe Dimov în centrul canonului postbelic (ca să nu mai vorbim că peste Levantul cărtărescian plutește tot timpul duhul inconfundabil al lui Dimov). În 2012 a apărut, în sfârșit, la Editura Paralela 45, cel de-al treilea volum de Opere dimoviene, pe care am reușit să-l obțin cu mari eforturi, oarecum „pe sub mână”, după ce a trebuit să-i scriu chiar directorului editurii, căci cartea nu figura nici măcar pe site-ul Paralelei (deși primele două volume au apărut cu oarecare fast în 2010, acesta pare să fi fost publicat à bout de souffle, mai mult dintr-o datorie neplăcută...).

Alături de cele trei volume care cuprind Opera poetică a lui Leonid Dimov, cu prefețe semnate de I.B. Lefter, e de căutat și de ascultat 7 poeme rostite la radio (Editura Casa Radio, 2011), dacă nu pentru cărticica pe care o cuprinde, măcar pentru discul cu înregistrările în care Dimov este fermecător prin muzicalitatea, umorul aluziv, ostentația și fantezia fastuoasă prezente în fiecare cuvânt pe care îl rostește.

  

Filmul ediției 68 a Institutului Blecher

video: Victor Potra

Blogul unuia nebun după poezie

Un blog de poet, care scrie și despre cărțile și poezia altora (și o face tot mai bine), pe care vă invit să-l descoperiți: http://yigruzeltil.blogspot.ro/.

Fotografii de La Scena

16.12.2012, La Scena, foto by Anca Sandu

Iar mâine, vineri 21, de sfârșitul lumii (începând cu ora 20.00), ultimul performance al anului cu Chris Tanasescu, în Club A, într-un eveniment organizat de Slam Poetry Bucharest cu implicarea Casei de Editură Max Blecher. Evenimentul va avea în centru, desigur, Nomadosofia margentiană.

Apusul criticii universitare

A cam trecut vremea predicțiilor și a tentativelor de a imagina un viitor posibil al criticii literare. Sunt ani buni de când lucrurile s-au tranșat destul de clar și la noi. Problema nu e tocmai nouă și fără îndoială ea nu poate fi separată de un declin general al literaturii ca idee-forte, ca bun universal, clar structurat și ordonat, masiv, coerent, perfect suficient sieși. Să afirmi că literatura nu mai ocupă în lumea contemporană locul pe care îl deținea în urmă cu câteva decenii e un truism. Oricine din zona literelor (și, într-un sens mai larg, a umanioarelor) îți va spune ritos că astăzi se citește mai puțin, superficial și în absența vechilor reflexe critice care au reprezentat în ultimele secole fundamentul pe care s-a structurat „marea literatură” a modernității occidentale. Am trecut de faza îngrijorărilor, a naivității mâhnite, a frazelor apocaliptice. Nu, literatura nu a răposat, doar că și-a schimbat principalele repere și coordonate, fiind forțată să se reformuleze păstrându-și în același timp autonomia și încercând să-și conserve memoria intactă. Ergo, critica și istoria literară au devenit niște discipline puse în fața unei alegeri decisive: să se adapteze sau să-și păstreze orgolioase prestigiul cultural și să funcționeze exclusiv pe o piață a valorilor simbolice, să se retragă în universități și conclave academizante ajungând, din punctul de vedere al receptării și al însemnătății publice, un lucru la fel de străin profanilor ca studiile cele mai recente din matematică, fizică, biologie, economie sau medicină. Pe acestea le citesc (și le înțeleg) câteva zeci de oameni, profesioniști în cel mai înalt grad, profesori în marile universități ale lumii. Revistele și publicațiile lor au o circulație nu restrânsă, ci de-a dreptul închisă în cercurile elitiste ale unei bresle sau discipline științifice. În Evul Mediu, salvarea unui mare număr de manuscrise inestimabile, dar și salvarea individuală a unor indivizi care trăiau în cultul și în respectul unor valori respinse de obscurantismul și violența epocii lor, a venit din refugierea în abații, mănăstiri și în primele universități ale Europei. O mișcare similară s-a produs în ultimele decade în Occidentul capitalist. La noi, asta se vede doar de câțiva ani, însă viteza cu care s-au produs aceste schimbări a fost mult mai mare decât în cazul țărilor vestice, fiindcă am încercat să ne adaptăm (și, de bine, de rău, să ne resincronizăm), târâș-grăbiș, la o lume care s-a structurat cu totul diferit și a ars altfel etapele acestei „slăbiri” atât de des invocate în discursul postmodern și postapocaliptic.

Ce ar putea însemna, așadar, „adaptarea” discursului critic în zilele noastre? Tentativa unui poet – oricât de prezent sau de branșat la ceea ce se întâmplă în imediata sa proximitate literară – de a da un răspuns la această întrebare are toate șansele să rămână doar o bombăneală iritată sau o garnitură de sfaturi înaripate. Așa încât mă voi rezuma la câteva observații de ordin practic.

În primul rând, ceea ce m-a frapat de la început la majoritatea criticilor români este dificultatea majoră a acestora de a rămâne conectați la mișcările artistice – și conceptuale – importante ale actualității, la muzica, la artele vizuale, la cinematografia care se fac astăzi la noi și aiurea. Să citești în paginile de critică ale autorilor care scriu despre cărțile nou apărute ipoteze și speculații, apropieri sau paralele cu filmul, cu muzica sau cu discursurile artistice determinante ale acestor ani este un real eveniment. Să întâlnești în cronicile serioase și seci, cu o armătură teoretică rămasă aproape întotdeauna la Călinescu, Lovinescu și, poate, la criticii francezi din anii '60, o cât de mică referință la autori străini contemporani e un lucru, să o recunoaștem, din ce în ce mai rar. Criticul-fanion al generației de după 2000 mărturisea fără nici o jenă, cu câțiva ani în urmă, că nu cunoaște nici o limbă străină și că are atât de multă literatură română de citit pentru a-și scrie cele cinci cronici săptămânale, încât nu i se poate cere să fi auzit de Sorokin, Houellebecq, Brett Easton Ellis, Cunningham, Bolaño sau Palahniuk... Ce să mai vorbim despre poezie, unde reperele criticilor noștri au rămas la Marile Nume din preajma celui de-al doilea război mondial și, cei mai avansați, la Generația Beat și la câțiva poeți care au primit Premiul Nobel acum patruzeci de ani. Și nu vorbesc despre veteranii profesiei, unde găsești aproape întotdeauna o totală incompatibilitate cu discursurile dominante de după 1990 – Nicolae Manolescu nu mai are legătură de două decenii cu literatura contemporană –, ci chiar despre criticii generației mele. Cred că, înainte de a arunca anatema pe cititorii neatenți și dezinteresați sau pe scriitorii care nu își stabilesc mize destul de „înalte”, care să concureze direct cu Dostoievski și Joyce, criticul român ar trebui să fie ceva mai puțin îngăduitor cu propria sa ignoranță.

În al doilea rând, ultimii ani au adus în mediul academic schimbări majore de organizare și de repoziționare culturală. Cum cei mai mulți dintre criticii literari activi erau și sunt universitari, prinși în imensul aparat birocratic al învățământului european „omogenizat”, ei au devenit dependenți de un sistem care i-a împins să devină, la o altă scară și cu orgolii superioare, niște paper-pushers care lucrează aproape exclusiv pentru burse și stagii doctorale și post-doctorale, întocmesc proiecte și planuri cu target precis, scriu încordați lucrări ultraspecializate pe subiecte la fel de aride ca deșertul Gobi. Latura pecuniară a întregii povești a fost rezolvată – e oricând preferabil traiul liniștit pe care organismele U.E. îl propun, în toate domeniile, celor dispuși să devină parte a mecanismului funcționăresc decât viața necăjită a criticului care citește și scrie pasionat despre cărțile contemporanilor săi, fără să fie răsplătit pentru asta, oricât de bine ar face-o. S-a creat o falie între literatura vie și universitarii care îi fac cu mâna de la ferestrele universităților și ale Academiei. Ce mai scrie Andrei Terian? Cu ce se mai ocupă Adrian Lăcătuș sau Bogdan Crețu? Cu lucruri importante, fără îndoială, care nu mai au însă prea mare legătură cu foșgăiala revistelor și a editurilor care publică autori români de azi, cu noile apariții, cu cărțile excelente ale prezentului (ignorate aproape cu desăvârșire dacă nu faci parte dintr-un grup apropiat sau măcar util cronicarului).

Dar despre onestitatea unora dintre cei care încă mai fac cronică literară nici nu vreau să încep să vorbesc. Indivizi interesați, în slujba câte unei edituri sau chiar a unui autor cu greutate, niște oameni care nu mai citesc nimic cu plăcere și din articolele cărora nu te alegi cu nimic. Uitați-vă la cei câțiva critici 80-iști pe care îi admiram în urmă cu ceva vreme: pentru un sejur în străinătate sau o ciorbă într-un restaurant mai spălățel, sunt în stare să facă din niște antitalente totale autori de primă mână. Prefețe, postfețe, republicate apoi în reviste, pe internet (metoda brevetată de Cristea-Enache), toate trase la indigo, texte interminabile care nu spun nimic și nu pot oferi un ghidaj, o serie de repere pentru un cititor rătăcit între atâtea nume și titluri. Și atunci, de ce continuă toată farsa? Pentru măgulirea vanității unor scriitori al căror public poate încăpea într-un maxi taxi?

Nu, mulțumesc. 

(articol apărut în revista Steaua, nr. 9-10/2012)

Dublă lansare și performance, mâine, în La Scena

Duminică seară, de la ora 20, în Club La Scena lansăm cu show & efecte speciale două cărți publicate recent la Casa de Editură Max Blecher, pentru care am și pornit o colecție nouă, "Washoe" (mulțumim, Vlad Pojoga). Nomadosofia bilingvă a lui Chris Tanasescu și a întregii sale caravane de glasuri și siluete vizibile sau invizibile (Margento, desigur) vine în fața publicului alături de dramadoll-ul Iuliei Militaru, Ancăi Bucur și Florentinei Budar, o carte irezistibilă. Va fi performance, vom auzi tot felul de sunete bizare ieșite din instrumente și gâtlejuri, vom avea proiecții și multă poezie. Haideți cu noi!

Interviu transfinit. O carte superbă cu M. Ivănescu

Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde

la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram,

ediția a II-a, colecția Plantații,

Casa de Editură Max Blecher, 2012

„Mircea Ivănescu este, prin excelenţă, un om al surprizelor. Îl vezi visând și nu știi dacă el nu gândește de fapt lucid asupra unei probleme existenţiale, stai de vorbă cu el cât se poate de omenește și numai deodată constaţi că spiritul îi zboară spre cine știe ce tărâmuri absconse, promite că va veni nesmintit la o întâlnire și el între timp se întâlnește cu fatalitatea (...), îl lauzi și el te suspectează de politeţe exagerată, îl cauţi la redacţia revistei Transilvania și ţi se spune: «și noi îl căutăm», nu‑l cauţi și, providenţial, te întâlnești cu el în faţa librăriei Humanitas sau la un colţ de stradă pe unde nu te‑ai gândit că ar putea să umble. (...) E, într‑un fel, asemeni misticilor acelora care văd lumină în suferinţă și mântuire în autoflagelare, și cu toate acestea nimeni nu e mai asemeni unui om oarecare decât el și nimeni nu știe disimula mai perfect geniul sub înfăţișarea de Cenușotcă. Nu poţi să nu‑l iubești chiar și atunci când se supără (pe nedrept) pe tine. Simţi că dacă n-ar exista, lumea ar fi mai săracă cu câteva carate.”

Vasile Avram

„Fără insistenţa masivă pe biografic a lui Gabriel Liiceanu, lipsit de tranşanţa lui iritantă şi seducătoare, concentrând cu răbdare chinezească întrebările înspre unicul punct aleph al literaturii, Vasile Avram a reuşit să-i provoace lui Mircea Ivănescu răspunsuri la fel de decisive privitoare la literatură pe cât sunt cele provocate de Gabriel Liiceanu în raport cu viaţa poetului. Dialoguri esenţiale cu un poet esenţial, Măştile lui M.I. şi Interviul transfinitalcătuiesc un diptic extraordinar în care voletul dintâi priveşte mai ales biografia, iar cel de-al doilea mai ales literatura. Împreună, ele alcătuiesc Convorbirile cu Eckermannii ale lui Mircea Ivănescu. Cea mai impresionantă confesiune a unui mare poet din întreaga noastră literatură.”

Radu Vancu

„Interviu transfinit este prima carte de dialoguri (prima în ordine strict cronologică) în care Mircea Ivănescu, unul dintre cei mai subtili și mai influenți poeți români ai ultimei jumătăți de secol, își dezvăluie biografia și marile repere ale creșterii și formării sale, însoțit – și, adesea, pus în alertă intelectuală – de Vasile Avram. Cei doi prieteni par în destule momente ale periplului lor (alcătuind un neașteptat Bildungsroman secvențial) cu totul rupți de orice context istoric, de orice intruziune a exteriorului, așa încât ne putem imagina dialogul lor (în care acuitatea și curiozitatea ușor pedantă a lui V. Avram întâlnesc memoria aproape infailibilă și rafinamentele stenice ale lui M. Ivănescu) ca pe un joc de mah-jong cu doi parteneri, unul interogativ-provocator, iar celălalt retractil și autopersiflant, învăluindu-și răspunsurile în faldurile digresiunii, printre care cititorul va întrezări chipul lui M.I. ca reflectat în undele calme ale unei reverii nesfârșite.”

Claudiu Komartin

Vasile Avram (1940-2002) a absolvit Facultatea de Filologie la Cluj. Publicist și redactor al revistei Transilvania, doctor în filologie cu lucrarea Mit și religie în tradiția românească, Vasile Avram este autorul mai multor volume de poezie și proză, o parte dintre ele apărute postum (Cărțile eptimahice; Călătoria de sâmbătă. Poezii; Elegiile Orhideei. Poem transcendental; Fiul apocrif; Spirala, roman reeditat postum cu titlul Legat la ochi)

Despre dragoste și seriale tv

După mai multe săptămâni de-a lungul cărora ne-am uitat împreună la serialul nostru, sezon după sezon, amuzați, înduioșați sau năuciți de surpriză, am înțeles de ce îmi place atât de mult (da, plăcerile vinovate, excitația claxoanelor, toate lucrurile pe care ni le putem spune într-un dialect doar al nostru) să privesc același ecran cunoscut, seară de seară, numai cu tine, am înțeles că nu mai e nici o graniță, că noi suntem deodată în toate universurile posibile și că din atâtea variante ale noastre, cu siguranță una fumează acum într-un fotoliu de răchită, alta învață să meargă pe bicicletă, alta se iubește cu varianta ta din acea lume, chiar în momentul ăsta, când eu încerc să-ți scriu cu tot corpul, în loc să te iau în brațe și să te mușc tare de buza de jos (știu, va fi timp și pentru asta) – și suntem amândoi acum, cu tot ce am fost și cu tot ce am fi putut fi, drumurile care se bifurcă în mijlocul pădurii, alegerea care schimbă tot: succesiunile devenirii, momentele ratate, micile miracole matinale și atingerile stângace pe întuneric modificându-ne subtil traiectoriile, o ceșcuță cu un ceai puternic parfumat răsturnată pe canapea, mult invocata bătaie din aripi a unui fluture despre care se spune că ar fi stârnit furtuni de nisip în cealaltă parte a lumii, lumea văzută din laboratorul unui savant excentric, știința dezlegată de înțelesurile ei, când, ca într-un poem pe care nu ți-l poți aminti, din lucruri mai rămâne doar un contur și cineva încearcă să vadă dincolo de alcătuire, unde moleculele pot fi galaxii (iar acolo alții care se nasc, se iluzionează o vreme și apoi mor) – și dragostea care ne-a adus aici parcă ar ține totul la un loc să nu se destrame ............................................

FILB 5

Festivalul Internațional de Literatură București, ajuns la ediția a cincea, e astăzi în ultima sa zi, ziua poeților. Invitați sunt George Szirtes, Kei Miller, Daniel Boyacioglu și Mircea Dinescu. Ei vor citi de la ora 18, la MȚR. Cred că merită mers acolo.

Lumina de avarie

Grupul "Lumina de avarie" a pornit la drum în 2007, și-a făcut blog în 2008, a avut o lectură de zile mari la Institutul Blecher în 2011, de acolo a ieșit unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor ani, semnat de Andrei Dósa, iar în toamna lui 2012 a publicat la Tracus Arte prima antologie colectivă, coordonată de Daniel Puia-Dumitrescu, la lansarea căreia voi vorbi și eu, alături de Alexandru Mușina și Andrei Bodiu (mâine, de la 5, la Okian). Fiți cu ochii pe ei, presimt că în cel mult o jumătate de an doi dintre cei mai buni poeți tineri, Vlad Drăgoi și Sabina Comșa, vor publica volume pe care n-o să le putem lăsa din mână.

Gellu Naum, Fox Hunt

On my limping horse I was going to the fox-hunt

I knew one an elegant one with a veil across her face

she was wearing her own fur over her shoulders

she was a yellow reddish wraith

running between the start & the end across a pale green meadow

back then when nature was much in evidence

I was going to her lair; was shouting from outside

“here is my limping horse with pale green hair          

he entered in through your window & is lounging on your bed

I can hear him laughing from outside if I catch him I’ll kill him

right in front of you I’ll kill him

I can hear him neighing & you are pampering him & giving him cinnamon

& he will dirty your bed with his black horse shit                  

I know you’re a good girl bring him out so I can kill him

afterwards we’ll go out on the town, it’ll be on me              

know that I am your friend from childhood know that we stayed together

                                  for a long time in a room in the woods

from there we could see deep into the fabric of nature

into a space emptied of syntax

know that I loved you & had tears in my eyes

that I wore a veil so no-one would notice”

I was standing in front of the lair shouting in from outside

“know that I am your friend from childhood

let me introduce myself, I am lieutenant Varlam

Agathodaimon in the market buying salt & bread

know that I came with my shotgun to hunt you

& my limping horse got inside your lair through the window

have him come out just for a moment so I can kill him

& then come out with me on the town, treat’s on me”

then I opened the door & went in the lair                                  

it was damp there & cold & dark, with no fire

& the species continued to proliferate           

                                                           (October 1986, room 3 003) 

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin