Institutul Blecher 51

Nu-i lumină... (pe dealurile din Sussex)

împreună cu Monooka, singurul om care m-ar fi putut convinge să cânt, când seara se lăsa peste dealurile de lângă Chichester

Ionel Ciupureanu în Cercul Poeților Apăruți

Miercuri seara, de la 19.30, la Institutul Francez din București (Bd. Dacia, nr. 77). O lectură-eveniment.

Iarnă

Nu am iubit niciodată iarna, copil fiind nu m-au atras bătăile cu bulgări, oamenii de zăpadă sau săniușul, eram tot timpul bolnav și așteptam, ca și acum, să se împrimăvăreze, iar viața și soarele, de care mă simțeam deposedat, să învingă lâncezeala, recele zăcământ al tristeții. Dar trebuie să recunosc un lucru: zăpada este egalitară, nivelează totul, fără să facă diferențe – iar asta se vede, în partea noastră de lume, poate mai bine decât oriunde. Pentru mine, zăpada s-a identificat mereu inconștient cu cenușa, mi se pare și astăzi, în momentele când totul e îngropat și amuțit, că limpezimea ei ucigătoare păstrează ceva organic, un rest de viață incinerată. Aceeași cenușă de fiecare dată, acoperind însă mereu alte dureri.

Moartea unui poet

dragilor gytza & lucian,

aceasta nu e neapărat o scrisoare plăcută mie. Dimpotrivă, mă încurcă în gînduri și mai ales în simțire. Așadar mai muri un pohet din arad. Muri pohetul de rîu Mihai și Traianu. Nu altfel decît eu însumi m-am temut că se va întîmpla. Singur în casa de fapt în odaia înghețată, de pe strada transilvaniei, în care nu prea ardea niciodată focul. Aici e o iarnă grea, minus 15 grade noaptea. Făcuse schimb de locuință cu niște vecini de pe calea romanilor unde avea el apartamentul. Nu știu cu ce folos pentru pohetul de rîu. L-au împins, oricum, mai aproape de groapă. În fine. Dupa ce n-a mai fost văzut de nimeni zile bune, vecinii cu pricina l-au căutat la domiciliul cu pricina. Cum ușa era închisă pe dinăuntru, au chemat miliția și procuratura să o spargă. Pohetul dar repausase. Nu se știe însa de cînd. Ce-i drept era proaspăt bărbierit și pomădat cu brumă. Frigul camerei îl congelase bine. Problema mea era că L. își rupsese în aceeași zi și în același loc ca astă vară mîna stîngă, chiar în ziua în care fusese găsit, înghețat bocnă, pohetul. Așa că a trebuit să mă ocup mai întîi de ea pe la urgență. A doua zi am publicat necrologul – n-are rost să insist că pohetul nu mi-a lăsat date biobibliografice actualizate, nici măcar de stare civilă (ex.: cum îl cheamă real, corect, mihai traianu fiind, firește, un pseudonim). Așa că în ziar au apărut două anunțuri diferite: un necrolog al meu, conținînd și informațiile cu data și locul înmormîntării, și un anunț al fiului, transmis prin telefon din nu știu ce oraș pe unde hălăduiește, cu alte date. Cele care s-au dovedit corecte au fost ale mele, dar eu n-am putut să le confirm celor interesați atîta timp cît n-am putut să-l contactez pe fiul defunctului. Iar acestuia nici prin cap nu-i trecea să mă contacteze pe mine. De altfel el era total netulburat de eveniment, mai mult plictisit și încurcat în propriile-i, incertele-i ocupațiuni. La înmormintare au fost cam aceiași ca la gheorghitza: eu, mateo, calin. Li s-au adăugat, în timpul prohodului, gligor sava și ileana schwartz. Părintele tulcan a fost în mare încurcătură la momentul iertăciunilor. Căci de la cine? A găsit în fine o ieșire: de la scriitorii prezenți care i-ar fi fost singura familie. Fiul se uita plictisit la ceas. A, să nu uit. Au fost două coroane de flori: una adusă de vecini și una adusă de mine. Iar coșciugul a fost lăsat în groapa în care apa urcase pînă aproape la 20 de centimetri/ se pare că toți morții din Pomenirea fac baie, pînza freatică este aici, cu atîtea ploi, foarte sus. Brrr! Cimitir marin, vorba colegului poet. Am băut cîte un pahar de palincă trăsnitor de bună, adusă de ileana schwartz și am plecat înfrigurați acasă. Cu cele mai bune gînduri, firește. În sensul: ce bine, ce cald e la noi. Vă îmbrățișez, că mă grăbesc, a venit călin și are de lucru la calculator. Pa! vasile dan.

(text apărut în revista Arca)

  

O selecție din poemele lui Mihai Traianu aici.

Mihai Traianu

Și

Și frunzele de salcâm să nu moară

și trupul tău femeie să nu putrezească în noapte

și florile de mentă să nu se facă scrum

Și iarba să nu crească pe turnurile combinatului

și tramvaiele să nu tulbure maidanele intravilane

și pulpele cerului de durere să nu urle

Și podul municipiului să nu gâtuiască râul

și contabilul să nu înnebunească de crizanteme

și vântul să nu sucombe blazoanele pădurii

Și lespezi să nu acopere sămânța cea bună

și fântâna să nu înseteze pământul și fluturii

și lucerna și cucul și sufletul însinguratului

Să întinzi mâna

Să întinzi mâna să prelungești dar viața

unui prieten umbra lui pe pământ

Să treacă ierni și valuri de iarbă să întinzi

viața lui pe fața zilelor

să bată dar inima lui peste încremenirea

pietrelor de râu și mugurul crud

Să adaugi un răsărit 

peste suflarea lui o creangă înflorită 

o închipuire a ploii chiar să-l îndemni la iubire

adică iubirea pentru o femeie iubirea de patrie

iubirea pentru hai să spunem un ied primăvara

Prelungindu-i dar viața nu printr-un miracol

doar să-i întinzi mâna

când e pe cale de a se pierde

ce greu să spunem a muri

Să îi readuci totul în lumina ochilor în plămâni

în sângele lui și în carnea și oasele lui de om

Viscol

Așteptând minunea zăpezilor

în decembrie înseninatul

Cum trupul tău atât de alb

alb goală subt laserul lumii

ce sex-machine curând salcâmii vor arbora

platoșa aceea ireal de albă

cumpeni îngropate până la sâni în zăpezi

Adânc zorii albi

ne vor biciui nervii pupilele

Ne vom fi iubit dar de moarte

și în anno domini al zăpezilor

părul tău va fi fost cel mai nimicitor viscol

(din volumul Stăpân de pajiști, 1977)

Punct fix pârghie de sprijin pe râu

Dacă în această vară deznădăjduită un semn bun

ar veni dacă ar exista o pârghie de sprijin

pe râu din trunchi de plop singuratec

un punct fix în argile prin vegetația

de un eclectism verde în aceste oculte maidane

de existență umană un paradis

aproape pierdut aleator bântuit de vânt

în liniștea nopții și prundurile înierbate

de o pustiire precum singurătatea firelor de nisip

astfel viața-mi ziceam odată în zorii opaci

când câinele cartierului trecea mut

sub fereastra-mi deschisă târându-se

șchiop într-o senină obnubilare pe caldarâmul

străzii înierbat precum un prund vechi de râu

dacă ar afla dânsul un punct fix în argile

o pârghie de sprijin pe râu din trunchi de plop

singuratec dacă un semn bun ar veni doamne

pe aceste oculte maidane de existență umană

un paradis aproape pierdut aleator bântuit de zei

Atunci fiule vei fi cineva pe râu

trăind în iluminările ierbii verdele dumneaei stenic

ocrotindu-ți calea cea dreaptă în iarbă

atunci fiule vei fi cineva pe râu

crede-mă așadar trezindu-te în zi odată cu iarba

muncind atâtea și atâtea ceasuri la iarbă

ascultând întâile voci în iarbă

respirând prin firul de iarbă

apărând o demnitate în iarbă

crezând într-un ideal de iarbă

iubind o umbră în iarbă

urmând adevărul în iarbă

solidar cu ceilalți de pe râu în prigoana de iarbă

trăind în iluminările ierbii verdele dumneaei stenic

ocrotindu-ți calea cea dreaptă în iarbă

atunci fiule vei fi cineva pe râu

(din volumul Trecerea râului, 1993)

Animalăuntric, de László Krasznahorkai

XIV
Totul e din nou al nostru, din nou al nostru, pentru că ne-am redobândit puterea asupra pământului, și nimic nu rămâne după bătălie, am devorat totul, am ucis totul, am distrus totul, numai pământul sterp, asta e tot ce mai există, nu mai sunt flori, nu a rămas nici măcar un fir de iarbă, nu mai sunt pajiști sau păduri oceane sau mări golfuri sau continente, doar un strat gros, neînsuflețit de cenușă peste tot ce era; nu vor mai fi munți, nu vor mai fi râuri, nimic nu se va mai înălța spre nimic de acum, și nimic nu va mai curge nicăieri, un stup de albine, un vârf de săgeată, un timbru scorojit pe pagina șapte din albumul unui colecționar, un exemplar din codul penal în care e o pagină cu un colț îndoit, nu vei mai găsi nimic din toate astea, nimic, pentru că nici măcar nu mai există orașe, și nu mai sunt străzi, și nu mai sunt turnuri, și nu mai sunt buncăre, și nu mai sunt ghețari și nici tropice, și nu mai e nimic să se topească, și nimic care să se usuce, nu vei mai găsi nici un singur nor pe cer, și nu vei mai găsi nici un soare, nici măcar o stea, pentru că nu vei mai găsi nici un cer acolo sus, pentru că nu mai există un acolo sus, și nu mai există un aici jos, doar crusta stearpă, doar acel contur sterp, un arc, un loc ce există acum doar pentru cei ca noi, pentru că orice parfum și reverberație s-au dus și nici o briză nu va mai sufla nicăieri niciodată, noi am oprit totul și am nimicit totul în ura noastră, pentru că sămânța nu mai poate răsări din materie, pentru că nu mai există nici un fel de voință care ar putea împinge ceva înainte, și nu mai sunt transformări, pentru că nu mai sunt direcții în care lucrurile să o poată lua, nimic, ceea ce făcea ca lumea să se încordeze și să se înalțe pentru totdeauna a fost spulberat pentru totdeauna, vezi, și nimic nu va mai provoca nimic vreodată, nici măcar nu mai e nimic de mâncare, și nici de băut, dar nici măcar foame sau sete nu mai există, și nici cineva căruia să-i fie sete nu mai există, și nimic nu va mai arde vreodată, și din nici o rană nu va mai țâșni sânge, pentru că nu va mai fi nimic să ardă și nimic din care să țâșnească sânge, și deci nu va mai trebui să stingi nimic, și nu va mai trebui să legi nimic, pentru că nici măcar nu mai există răni, și nici un verb nu se va mai auzi în veci, nici o amintire, nici o urmă, nici o judecată și nici o crimă, nici o pedeapsă, ultimul cuvânt a murit cu multă vreme în urmă, ca și toți cei care l-ar fi putut repeta, și asta ne e egal, pentru că noi vrem să nu rămână nici cea mai mica urmă din voi, vrem să vă retrageți, și acum deja nu mai e nici o urmă, scena e goală, și am fost noi cei care au făcut-o, și este bine așa; pentru că doar crusta stearpă a pământului mai rămâne, doar stratul gros, negru, neînsuflețit de cenușă, pe care stăm față în față, încordați, de ambele părți nimic altceva decât forță și mușchi, și nu rămâne decât o singură întrebare: care dintre noi doi va fi rege.

traducere din limba engleză

de Claudiu Komartin

ierusalimul eliberat

gerg a salutat răsăritul de pe balcon, cu brațele coborâte,

cu fularul înfășurat bine la gât,

cu răsuflarea înnodată pe sârmă,

cu tălpile legănându-se în aerul călduț mirosind a alge și
descompunere.

deasupra golfului, păsări și fum, dirijabile încărcate cu întuneric.

odată cu ultima șuviță de aer, cu șuieratul de la sfârșit,

lângă port un sicriu începu să tremure

din toate încheieturile.

Fereastra din Belgrave

Tahar Ben Jelloun

A apărut la Editura Art, cu o întârziere de care mă fac vinovat, romanul Această orbitoare absență a luminii, o carte puternică și chinuitoare despre martiriu și rezistență a cărei acțiune se petrece într-o cumplită temniță marocană, iar supliciile protagonistului le vor aminti cititorilor de încercările prin care au trecut în închisorile comuniste atâția vinovați fără vină din România secolului trecut.