joi, 5 ianuarie 2012

A treia scrisoare către Radu


Dragul meu Radu,
aici nu poți zări nici o stea, doar avioanele brăzdând cerul în toate direcțiile cât e ziua de lungă (mai puțin, poate, între miezul nopții și patru-cinci dimineața). Ori de câte ori le privesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi și dureroase, care mă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, la antipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash. Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciune în fața ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin și ce vor mai smulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Țipete casante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simțită odată cu epuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-i îmblânzi ecourile – nu ieșea niciodată mai mult decât o copie încețoșată, o scenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abține, acum că toate astea sunt în urmă și a rămas doar un zaț, să literaturizez ceea ce era atât de personal și de presant încât orice gest care să le transfere în estetic, în artizanal părea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreț.
M-am chestionat deseori în acești zece ani de când scriu poezie de ce o fac – și până unde voi putea întinde coarda. Dacă nu voi ajunge cumva și eu ca unul dintre acei scriitori pentru a căror operă de tinerețe avem cea mai mare admirație, dar care, la un moment dat, s-au blocat, așezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-a consumat forța și inventivitatea (sau acea disperată vitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind, după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniștii rezistenței la scris”. Pentru mine, când nu a fost ispășire (un cuvânt mare, știu, și poate mai încărcat religios decât mi-aș dori), poezia a funcționat ca un instrument de mare precizie împotriva comodității și a renunțării. Am început să scriu pentru că simțeam o urgență ce nu se lăsa negociată sau pusă deoparte și am continuat să o fac dintr-un refuz de a mă îngropa de viu. Nu aș vrea să se înțeleagă că reiau clișeele (atât de folosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poezia care „se naște din suferință” și altele la fel de lipsite de relief), ceea ce ne împărtășim noi are un sens pe care ar fi păcat să-l expediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui John Berger al cărei titlu se potrivește ca o mănușă poeziei tale din ultimul timp, precum și, poate, propriilor mele căutări: Hold Everything Dear. O formulă care vorbește despre supraviețuire și rezistență, și despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar și atunci când viața te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, la Berger, unul politic: drama palestinienilor și, într-un sens mai larg, a celor „umiliți și obidiți). Năzuința asta de a ține aproape ce ți-e mai drag poate da sens, făcându-te să depășești povara singurătății și a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptă asupra ta însuți, se face nu din suferință, ci în pofida ei. Convertindu-se (nu poți să nu simți asta când citești mari poeți chinuiți ca Trakl, Sylvia Plath, Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii și suferinței.
Scrisul nostru trebuie să însemne muncă și perseverență în tot ceea ce scrutăm și iubim. Dorian Branea m-a invitat săptămâna trecută la un lunch în care am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijlocul discuției politicoase și tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fost tranșant și i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină și muncă. Am mai spus eu și alte lucruri directe și, probabil, (din punctul de vedere al englezilor) la limita impoliteții, dar am simțit că el – poet și profesor la Oxford, prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi și lansări i-a fost în Anglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuției formale (care pe mine mă cam irita), aceeași limbă. Asta cred că nu au înțeles mulți oameni din generația noastră (ca și, de altfel, din generațiile care ne-au precedat): pentru a fi original e nevoie de muncă și dedicare, de un efort continuu, îndârjit. Scrisul înseamnă perseverență. Chiar și atunci când nu scrii cu lunile, scrisul își face treaba în tine. Și mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câștigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puțin încurcat la povestea microbistului care i-a scris lui Hagi (câștigând astfel nu știu ce concurs cinic și stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa din trupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreau să rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cu sângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălalt sânge, însă, nu.

*

Îmi scrii despre prietenie cu aceeași pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despre Madi, despre Virgil și despre toți oamenii care ne-au însoțit în devenirea noastră, și e ca și cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de care organizarea mea interioară ar fi mult mai șubredă și mai lipsită de temei.
Trebuie să încep prin a-ți spune că sunt puțin încurcat în fața acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate și fiindcă pentru mine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteni apropiați, dintre aceia cu care comunici și îți împărtășești descoperirile, frământările, mișcările de profunzime, în absența literaturii. Un cinefil înrăit care nu pune mâna pe cărți nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman) care nu citește defel poezie pierde ceva esențial. Gândește-te la un artist multivalent ca Mitoș, pentru care scrisul, muzica și artele vizuale nu pot fi despărțite. Toți prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viața cărora literatura e vie, lucrează și îi menține treji. Cu ei pot vorbi orice, și cred că nu e în asta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezența limpezitoare a cărților citite, împrumutate și dezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cu sobrietate și pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje și poeme care ne stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „inițiații pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintre puținele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegem din cărțile altora și ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care le trăim și încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (după cum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.
Și cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient față de prietenia literară – iar acesta este foarte personal și subiectiv. Aveam acum câțiva ani o lectură la cenaclul Euridice, care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005. Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panța”, prin noiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deși cred că Andrei Terian ne-a făcut cunoștință chiar în toamna aceea. Tu păreai mai retras, eu eram vraiște afectiv și nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am și tras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinși destul de tare de vodcă, în bărulețul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice am citit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicția proprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieșit în oraș (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cum stăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ștrengăresc: „Domnule Komartin, vă rog să scrieți în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am și făcut, i-am arătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cu toate că nu era o odă, ci un poem simplu și melancolic ce plutea prin cețurile sibiene („ploaie, vorbe neînsuflețite”). După ce am citit la Euridice (unde știi bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai mică simpatie, ba dimpotrivă, m-a nedreptățit de fiecare dată), unul dintre primii care au luat cuvântul a fost Sociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut o prietenie literară” (subliniind cel din urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit și că poemele pe care le-am citit nu au valoare, că m-a „înghițit” și pe mine, ca pe atâția alții, poezia lui Mircea Ivănescu. M-am simțit trădat, eu credeam că suntem prieteni, și nu că avem o amiciție bazată pe citit poezii și băut la festivaluri, astea știm amândoi cât valorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentru poezie la Luceafărul, fiindcă eu nu i-aș fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce eu chiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Așa că, de atunci, asta a sunat mereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciții am mai avut, dar s-au terminat mereu urât, cu reproșuri sau cu atacuri murdare și de neînțeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianțe sau apropieri conjuncturale. Cu prietenii poți să nu te vezi cu lunile, iar când îi reîntâlnești, afecțiunea și firul gândurilor se reînnoadă din locul în care le lăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietul Vlașin, ci vin la tine și lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar sau alienant în raporturile dintre voi, și totul continuă cu un și mai mare atașament. Prietenii nu cer nimic la schimb și oferă întotdeauna fără să lase impresia că ar fi făcut-o. Și fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.
Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum este rivalitatea. Între doi scriitori, și poate mai ales între doi poeți tineri, există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumea asta nu te poate înțelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentru tine, și ai renunța la orice pentru ea) și concurență (deși întrecerea asta e în primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecție care te face să-ți dorești să fii mai bun decât ceilalți alături de care înaintezi). Așa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipotești și a fost nevoie de un poet mai vârstnic decât noi, și un mare generos, pentru ca prietenia noastră, care ne știam până atunci doar din reviste, și care împărțeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. Ioan Flora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau niște nămeți uriași, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau după fulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi, și ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cu Bogza, petrecută pe când avea vârsta noastră. Și atunci am înțeles de ce ținea atât de mult Madi la el. Ca și în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceea extraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit de întâmplări și de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu e rău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câteva dintre lucrurile importante pentru noi, măcar niște umbre chinezești ale faptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – și le vom mai trăi. Eu oricum nu aș fi în stare să țin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciuda fascinației pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sau Pessoa, aceste mari cărți ale literaturii universale) că nu e un gest care mi s-ar potrivi. Dacă aș fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aș fi apucat până acum să scriu proză.
Deplângi în scrisoarea ta lipsa de empatie și de „organ” pentru prietenie a unor scriitori și invoci exemplul unui mare ambițios atras de funcții și demnități (al cărui elev zelos, arivistul pârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf și îndesat ce caracter are). În plus, mă ferești de eroarea pe care aș fi fost tentat să o comit afirmând că, prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puțin deschiși către profesarea prieteniei: exemplele salutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu și Valeriu Cristea, atât de afectuoși față de literatura prietenă, dar și față de ființele în carne și oase care o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe Matei Călinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la București) și pe Mircea Ivănescu împreună, dar știu că prietenia lor a ținut mai bine de o jumătate de veac și că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragoste rostesc Raluca și Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul în care vorbesc și astăzi scriitorii din generațiile mai vârstnice, ca Nora, despre Lucian Raicu și Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera și oportunitățile lui  Manolescu și Simion, iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost niște oameni cu un cult al prieteniei și, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură, deopotrivă ca profesiune și ca vocație. Așadar, nu numai poeții pot să trăiască întru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doar citim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).
Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele șase-șapte luni dinainte de dispariția ei, de-a lungul cărora am simțit-o atât de aproape – a fost una dintre marile mele șanse. Tot ce am învățat de la ea despre poezie, despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuți, despre compromisurile care trebuie evitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecați, Mazilescu și Bossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, în mărinimia ei dusă la extrem, și o mare risipitoare. O poetă născută cu morbul autodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-a putut sustrage.
Înainte de Madi, am mai avut norocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec sub tăcere. Ceea ce a făcut pentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani de liceu, nu poate fi măsurat obiectiv (și unde mai pui că nu am aflat decât mai târziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc tot felul de cărți ale unor poeți bizari despre care nu auzisem până atunci (și astăzi știu pe de rost poemele din Întunecatul April de care eram atât de îndrăgostit), și fără Mihaela Cosma, un dascăl în sensul deplin – și poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a vieții mele (când, la 18-19 ani am înțeles că destinul meu este să scriu și să traduc, și nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent și mai șovăielnic, și poate că nu aș fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranță nu aș fi debutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc și astăzi lucruri surprinzătoare. Dacă aș fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Soviany și Cosma (franceza pe care o știu și acum i-o datorez ei), aș fi continuat cu obstinație cursurile acelea care simțeam că îmi risipesc timpul și mă țin în loc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop și antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme, iar Ioan a scris despre ele în Ziarul de duminică (imaginează-ți mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a și un asemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câțiva ani mai târziu. Ani în care am călătorit ca un halucinat, și am ajuns să umblu alături de poetul Ieudului fără ieșire în atâtea drumuri prin țară (de neuitat slam-ul acela moderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ștefan și cu mine ca protagoniști), dar și la Madrid sau la Göteborg, descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar și în mijlocul celui mai mare brouhaha.
Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Știi oare cât m-a bucurat că ai scris (și cât de aplicat și de afectuos ai făcut-o) despre Errata lui George Steiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind și recitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care le așezase acolo Steiner? La fel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu însuflețire despre Existența tragică a lui D.D. Roșca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum, redescoperind că diferența dintre o mare viziune și prostie stă numai la nivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent, pe când prostia e doar senină și agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit în ultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori din țară. Oamenii ăștia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă. Știu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...

*

Aici bate cumplit vântul, am lăsat deschis geamul în bucătărioară și parcă ar lovi cineva de ore bune cu piciorul în ușă. Să-ți mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe care l-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen și Cristina, cu volumele devorate în nopțile dintre 24 și 27 (mai multe antologii de poezie britanică și americană, Bro al lui Sorokin, autobiografia lui Gandhi și alte lucruri de preț), cu traducerile din Bogza, de care sunt mulțumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familiei Hamilton din Lordington, desprins parcă din Rămășițele zilei, și Revelionul împreună cu Adina și Gusti, care au stat la Londra, undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, și în compania cărora am avut niște peripeții pe care le vom ține minte – urmate de o binemeritată recuperare.
Au fost zile încărcate și extenuante, zile în care am umblat ca prin vis. Așa se face că termin scrisoarea asta la aproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine și la ai tăi, și îți urez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase & mai adevărate decât în toți anii care au trecut.


4 ianuarie 2012
Londra

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu