Mă bucur că pot scrie tot mai des despre volume cu numărul 2 ale unor poeţi pe care i-am văzut debutând, alături de care am văzut poezia făcându-şi treaba, am mai căzut, ne-am ridicat, şters de praf (şi pulbere) etc. Andrei Doboş e unul dintre cei de care m-a despărţit întotdeauna ceva subtil şi greu de numit. Deşi ne-am recunoscut în câteva ocazii afinităţile de ordin magnetic, cum frumos s-ar exprima LIS. Dar asta nu are prea mare importanţă. O să vă spun doar că Doboş e din Apuseni, că a trecut prin Echinox, că-i cu un an fără o zi mai mic decât mine şi că am crezut mereu că va deveni un înţelept pe muntele lui. Deocamdată, după un debut în care n-a dat tot ce putea (Mănăştur story, 2007), Doboş revine cu Inevitabil (CDPL, 2011) pe care am primit-o (cred că mai ales pentru poemele din partea a doua – grupajele x şi Jurnal) ca pe un pumn în plex. Un poet în al cărui viitor cred tot mai mult.
Am vorbit mult în anii ăştia despre poezia americană şi despre reperele ultimelor şase sau şapte decenii. Aproape toţi prietenii mei (adică aproape toate discursurile prietene din poezia românească de la optzecişti încoace) sunt ataşaţi de câte un mare poet american sau de una dintre direcţiile cele mai influente de după WWII. Discuţii, dezbateri pe la mese, chibiţări cât cuprinde (gen "Bukowski e mai mare decât Ginsberg" sau "Sylvia Plath mătură pe jos cu Anne Sexton"), dar foarte puţine studii (l-aş menţiona aici ca pe unul dintre cei care cunosc şi scriu cel mai bine şi mai organizat despre poezia americană actuală pe Chris Tanasescu), dezarmant de puţine volume de autor (sigur, câte un Ginsberg, Bukowski - nu are rost să spun cât de dezamăgitoare mi se pare în româneşte Dragostea e un câine venit din iad fără cele mai puternice poeme ale lui Hank), dar nu O'Hara, nu Lowell - bine că Radu Vancu l-a tradus pe Berryman şi vom publica nu peste mult timp în colecţia Orfeu Cântece vis -, nici o antologie făcută ca lumea. A apărut acum câţiva ani o selecţie subţire (Locul nimănui, la Cartea Românească, pe care, dacă o citeai, chiar ţi se putea părea că s-au stricat la cap americanii). Vreau să cred că o să ne adunăm (în afară de ceea ce încercăm deja să facem prin Poesis internaţional, cu sprijinul câtorva prieteni şi traducători dedicaţi) şi vom face o treabă mai organizată, pentru a putea avea o panoramă sau o antologie serioasă (şi ca selecţie, şi ca prezentări şi studii critice şi, mai ales, cu traducătorii cei mai buni) din care să ne putem da seama cât de importantă a fost pentru literatura lumii poezia americană recentă (hai să zicem, de dragul împărţirilor categoriale, de după 1945). Nu de alta, dar ar însemna că noi nu putem construi mai nimic dacă poeţi şi traducători experimentaţi ca Tanasescu, Rareş Moldovan, Domnica Drumea, Sociu, Vancu şi atâţia alţii nu pot să scoată nimic comparabil cu ceea ce a realizat acum douăzeci şi cinci de ani M. Ivănescu prin antologia de la Univers... Până una, alta, ca să nu întind foarte mult vorba şi să le răspund mai concentrat (cu o listă, de-a dreptul) celor care m-au întrebat de-a lungul timpului ce poeţi americani îmi plac, iată pe cine ar cuprinde antologia mea ideală din autori deja clasici (circa 1945-2000):
