(postfaţa antologiei Cele mai frumoase poeme din 2010
, în curs de apariţie la Editura Tracus Arte)Un an în care, dintre sutele de cărţi apărute – de la editurile cele mai importante până la cele mai obscure –, poţi alege patruzeci de titluri bune şi foarte bune, este cu siguranţă un an bun pentru poezie. În ciuda scepticilor care continuă să creadă că, în comparaţie cu literatura română dinainte de 1989, romanul şi poezia contemporane nu mai impun valori, cărţile publicate în 2010 au arătat că există autori din toate generaţiile capabili să intre în competiţie nu doar cu marile nume afirmate înainte de 1989, ci şi cu literatura europeană a momentului. O dovedesc nu doar lecturile bine primite ale scriitorilor români în străinătate, ci şi editarea, în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Spania, Germania sau Suedia (şi la edituri de renume) a câtorva dintre cei mai valoroşi poeţi români ai momentului.
Obişnuiţi cu rezistenţa pasivă a poeziei contemporane, publicată, ca mai peste tot în Europa de azi, în tiraje aproape confidenţiale şi pentru un public restrâns şi cunoscător (de nu chiar, în destule cazuri, sectar), am putut observa că, în ciuda unei critici care îi face în general deservicii printr-un discurs învechit sau pur şi simplu tern şi inadecvat, poezia românească a început să se reîndrepte spre acel public pe care îl mai poate mobiliza. Evenimentele organizate în jurul cărţilor valoroase şi discuţiile pe marginea acestora, apariţia câtorva noi edituri cu un program bine definit de publicare a poeziei actuale, circulaţia textelor pe Internet, tot mai intensă în ultimii ani, sunt dovezi clare că lucrurile se mişcă. Nici unui observator care nu ignoră cu bună ştiinţă energia şi soliditatea celor mai influente discursuri poetice ale momentului nu cred că îi va veni uşor să vorbească despre poezie ca despre un gen extinct sau osificat. E adevărat însă că situaţia dificilă în care se află orice editor de poezie a condus la o nivelare a tirajelor şi a promovării volumelor, dincolo de amintitele cercuri închise ale „breslei”. În condiţiile în care volumul unui poet foarte valoros apare în acelaşi tiraj precum cel al unui diletant şi nu se „mişcă” decât pe filierele ştiute ale lumii literare, e realmente greu să mai poţi distinge între atât de multe nume şi titluri.
Scopul unei antologii care adună cele mai bune lucruri din poezia apărută de-a lungul unui an e în primul rând să ofere cititorilor câteva repere după care şi-ar putea organiza propriile căutări. Nu am nici o îndoială că o astfel de antologie va face posibilă descoperirea unor poeţi extrem de originali şi de puternici, dar aproape anonimi, precum Ionel Ciupureanu sau Petru M. Haş. După cum sunt sigur că citirea atentă a unei asemenea cărţi îl poate pune pe un tânăr care încearcă să fie „la zi” cu poeticile contemporane în situaţia de a opta pentru formulele şi orientările care i se potrivesc cel mai bine. Afinităţile cu un poet sau cu altul, explorarea unor teritorii de exprimare novatoare, o imagine mai închegată şi mai clară a direcţiilor din poezia momentului pot însemna foarte mult pentru cineva rămas cu lecturile, prin forţa împrejurărilor, la marile faime ale anilor ’60-’70.
Nu în ultimul rând, aceasta este o carte în care primează nu atât numele, cât textele vii. Cititorii vor fi surprinşi să descopere prospeţimea nealterată nici după aproape trei decenii a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, orientalismul graţios al lui Viorel Mureşan, biografismul deziluzionat al lui Ioan Moldovan, suflul whitmanian al lui Dumitru Păcuraru sau tensiunea şi „adevărul” tumefiant al unor confesivi precum Ion Zubaşcu sau Nicolae Avram. Ei nu au fost şi nu sunt în centrul canonului contemporan, dar arată în momentele lor de vârf ca nişte poeţi de primă mână, comparabili cu mult mai cunoscuţii lor contemporani, ajunşi la deplina maturitate, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Traian T. Coşovei sau Liviu Ioan Stoiciu. Sper ca antologia
Cele mai frumoase poeme din 2010 să pună în discuţie schimbările petrecute în ultima vreme în receptarea poeziei pentru a depăşi, cum ar fi şi firesc, inflexibilitatea şi autoritarismul paradigmelor oficializate de critica ultimelor decenii. De exemplu, discursul 80-ismului canonic se vede zdruncinat pe câteva dintre principalele sale linii de forţă de marginalii generaţiei, dar mai ales de vocile substanţiale care s-au afirmat în ultimul deceniu. Teodor Dună, care a publicat până la 29 de ani trei cărţi primite cu entuziasm, venind pe filiera vizionară pe care Ion Mureşan şi-a întărit (confirmând pe deplin prin
cartea Alcool) autoritatea, apare ca un poet pe deplin format. Prezenţa sa în această carte, alături de Doina Ioanid, Rita Chirian, Gabriel Daliş, Dumitru Bădiţa, V. Leac şi de ceilalţi poeţi încă tineri care au confirmat după debuturi promiţătoare, ar trebui să ofere un motiv în plus de a privi cu mai mare încredere posibilităţile actuale ale poeziei româneşti – dar şi direcţiile în care se va îndrepta pe viitor. Este şi cazul celor şapte debutanţi, ale căror poeme nu îţi dau impresia că ar urma partituri asemănătoare. Valentina Chiriţă (alias val chimic), Sorin Despot, Adrian Diniş, Mihai Duţescu, Naomi Ionică, Bogdan Lipcanu şi Iulia Militaru sunt, încă de la prima carte, atât de diferiţi şi de clar individualizaţi, că par întru totul „nealiniaţi” şi indiferenţi la módele care, se ştie, nu ţin mai mult de şase luni. Iar pentru aceasta cred că nici unul dintre ei nu se află încă pe un drum închis.
Pentru mulţi, 2010 va fi fost un an al revenirilor mult aşteptate.
cartea Alcool a lui Ion Mureşan, anunţată de ani buni de reputatul critic Al. Cistelecan, a fost de la apariţie în centrul atenţiei şi s-a bucurat deja de numeroase cronici şi ovaţii la scenă deschisă. Mircea Cărtărescu a revenit cu
Nimic, în care se regăsesc poemele scrise între 1988 şi 1992, pe care Alex Goldiş l-a definit ca pe un „produs al unui scriitor care a reuşit să-şi stăpânească exemplar criza de creaţie transformând-o într-o temă credibilă”. Nu în ultimul rând, Mircea Dinescu, poate cea mai populară figură publică dintre poeţii de azi, a publicat
Femeile din secolul trecut, în regie proprie, cu grafica ameţitoare a lui Dan Erceanu, o carte care le va aminti fanilor săi, e drept că doar undeva în fundal, de cărţile mai vechi ale lui Dinescu, de la
Proprietarul de poduri la
Moartea citeşte ziarul.
Prezenţa în
Cele mai frumoase poeme din 2010 a câtorva poeţi basarabeni de top ai anilor ‘90, Emilian Galaicu-Păun şi Irina Nechit, alături de tânăra Aurelia Borzin, ilustrează câteva coordonate principale ale poeziei contemporane din Republica Moldova, până nu demult acuzată in corpore de încremenire în poetici vetuste. Nu doar că aceşti poeţi se sincronizează perfect cu cei mai buni autori de dincoace de Prut, dar discursurile lor aduc acel vitalism (completat, la Galaicu-Păun, de erudiţie şi tehnicitate) propriu tuturor artiştilor basarabeni afirmaţi în România ultimilor 20 de ani.
Nu au fost ignorate în selecţia făcută împreună cu Radu Vancu volume mai puţin vizibile sau lipsite de şansă, care însă ilustrează tendinţe (sau orientări viabile) ale poeziei contemporane. Cred că nu puteau lipsi din această antologie Florin Dumitrescu (o revenire, şi aceasta, a unui poet şi textier de mare talent), cartea postumă a lui Augustin Frăţilă, poet şi cantautor de la dispariţia căruia s-a împlinit un an, topologiile lui Chris Tanasescu, un foarte original performer, actualmente bursier Fulbright în Statele Unite, sau ultima ispravă a lui Nicolae Tzone, cunoscutul editor ce nu-şi va înăbuşi niciodată pasiunea pentru suprarealism şi avangarde.
Ultima secţiune a cărţii cuprinde poemele publicate anul trecut în reviste de către zece dintre cei mai admiraţi poeţi contemporani. Textele lor şi-au găsit firesc locul în această panoramă care va deveni, cu puţin noroc, punctul de pornire al unei tradiţii. Singurul meu regret este că Radu Vancu, unul dintre poeţii atât de rari care iubesc cu adevărat poezia celorlalţi, s-a exclus din această antologie pe care am regizat-o împreună, deşi
Sebastian în vis şi
Amintiri pentru tatăl meu, publicate în 2010, sunt printre cele mai ataşante cărţi pe care le-am citit în aceşti ani.
Aceasta este imaginea noastră, inevitabil subiectivă şi incompletă, asupra poeziei româneşti de astăzi. Sper ca cititorii ce se vor întâlni cu
Cele mai frumoase poeme din 2010 să facă împreună cu noi această călătorie din care am putea ieşi puţin mai bogaţi.
