Mare Nostrum

(editorialul numărului 3 din "Poesis Internaţional")


Când am formulat, în urmă cu şase luni, proiectul revistei „Poesis Internaţional”, ştiam că reuşita sa depinde în primul rând de puterea noastră de a strânge laolaltă acei autori pe care sărăcia de idei şi de principii a unui sistem publicistic ce se conduce aproape exclusiv pe relaţii de servitute nu i-a îndepărtat de la mizele cu adevărat importante ale scrisului. Disperarea cu care scriitorul român se agaţă de edificiul său de iluzii în plină destrămare, blocajele şi laşităţile sale fac imposibil nu doar dialogul cu alte spaţii şi literaturi contemporane, dar şi recuperarea valorilor care pot să edifice.
Trist e că scriitorul român mediu nu doar că nu arată aproape nicio curiozitate pentru diversitatea vocilor dintr-o lume ce comunică mai mult ca oricând, dar are şi o memorie ciuruită, cărţi şi autori pe care ne-am putea clădi identitatea fiind date uitării într-un ritm uluitor. Ce am mai putea cere, în aceste condiţii, unui public de care ne plângem tot timpul că nu mai are nicio disponibilitate pentru literatura contemporană? Prin programul său, „Poesis Internaţional” pune în circulaţie textele poeţilor contemporani de vârf din cât mai multe literaturi (cel mai adesea, traducerile fiind însoţite de textele în original, înlănţuirea de limbi şi sonorităţi atât de diferite devenind un eveniment poetic în sine). Dar am înţeles, de asemenea, că putem contribui la descoperirea sau redescoperirea scriitorilor români valoroşi de ieri şi de azi şi la aşezarea lor într-un context ce poate să dea iarăşi un sens căutărilor noastre. De aceea, ancheta numărului 3 se îndreaptă spre marile antologii de poezie dintre 1968 şi 1999. Despre şase dintre acestea scriu poeţi contemporani cu un simţ critic şi cu un ataşament admirabile, urmând ca în numărul următor să vedem cum sunt recitite antologiile lui Petre Stoica, Mircea Ivănescu, Ştefan Aug. Doinaş sau Alexandru Muşina.
Sigur că poezia predomină în P.I., dar calitatea textelor critice, a eseurilor şi a prozei (de la Max Blecher la George Vasilievici) pe care le publicăm număr de număr ne asigură că nu suntem doar încă o revistă de poezie. Sigur că limba română îşi ia partea leului, dar, dacă în numărul 2 aveam texte în nouă limbi, numărul 3 găzduieşte scriitori din aproape 15 ţări. Dialogul cu literatura sârbă contemporană continuă, după Jovan Zivlak şi Radmila Lazić publicăm acum poemele lui Dragan Jovanović Danilov în traducerea regretatului Ioan Radin. Încet, încet, ne apropiem de poezia bulgară contemporană (Kristin Dimitrova şi Ivan Hristov fiind scriitori de care vom auzi tot mai mult) şi de cea polonă (prin traducerile lui Vasile Moga din Dariusz Sośnicki). Iar tălmăcirea poemelor lui Agyeya (un fel de Blaga al Indiei) şi a celor în ebraică ale lui Alex Epstein sunt, din punctul meu de vedere, un eveniment nu doar caligrafic.
Invitata numărului 3, Zsuzsa Rakovzsky, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori maghiari de astăzi, versurile sale, precum şi cele ale lui András Petőcz, Attila F. Balázs sau ale importantului poet interbelic Jenő Dsida (tradus din nou în româneşte, după mai bine de 35 de ani) ne pot oferi o imagine a vitalităţii poetice a maghiarilor. Tânărul Andrei Dósa, unul dintre cei mai buni tineri poeţi de la noi, demonstrează că poate fi un poet bilingv de mare forţă, care ar putea ajunge la amplitudinea lui Sándor Kányádi sau Vasko Popa.
Redescoperirea lui Max Blecher, pe care establishmentul literar l-a marginalizat atâtea zeci de ani, se face acum şi printr-o traducere (pe care i-o datorăm poetului Jan Mysjkin) ce îl aduce în faţa cititorilor olandezi ca pe un mare prozator interbelic, comparat cu Bruno Schulz sau Kafka. Rodica Draghincescu, cea mai bună poetă a „generaţiei 90”, devenită, pe urmele lui Eugen Ionescu, scriitoare de limba franceză, revine cu un grupaj vibrant şi limpid. Iar textele lui Cristian Popescu în limba engleză, însoţite de eseul minuţios al lui Radu Vancu, l-ar putea aşeza pe acest mare poet încă nereeditat acolo unde îi este locul.
Am lăsat la urmă poeţii români cu care se deschide, după invitatul străin, numărul 3. Cât de actuală – şi de rezonantă social şi politic – este poezia lui Ion Gheorghe, poetul şaizecist ignorat astăzi cu desăvârşire, veţi descoperi citind poemul „Tot mai des visez pământul”, scris acum 45 de ani. Iar portretul lui Ion Mircea, care rămâne un poet de primă linie al poeziei de după 1968 ar putea anticipa marele premiu „Mihai Eminescu”, pe care îl merită cu prisosinţă.
La final, trebuie să povestesc o întâmplare pentru care cred fără rezerve în ceea ce am început prin „Poesis Internaţional”. Anul trecut, într-un restaurant din Salonic, se adunaseră scriitori din şapte sau opt ţări, iar prietenul meu, poetul Gökçenur Çelebioğlu, se tot minuna, citind meniul, că denumirile peştilor sunt aceleaşi în greceşte ca-n limba turcă. Auzindu-l, chelnerul i-a şoptit surâzând: „Fiule, e aceeaşi mare”.
Sper să putem descoperi împreună sensul acestor cuvinte.