luni, 30 august 2010

OCD / o confesiune

"încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă implacabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit protejat
pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate medicamentele drogurile sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om"

4 comentarii:

  1. Chiar există undeva, în realitatea obiectivă a uni oraş,"Rue de trois freres"? La Paris? La Bruxelles? Aş face tot posibilul să trec o dată pe-acolo.
    Altfel...simţim...simţim şi noi încă de pe acum ce greu se desparte sufletul de trup.
    Ca şi moartea "Când, arzătoare, viaţa ne-o credem în toi", o iubirea mare, "peste măsură" ne răscoleşete din adâncurile fiinţei tocmai când credeam că am lichidat.
    Din fericire, toate sunt trecătoare, chiar de-ar mai fi încă naturală vârsta patriarhilor, irizată de strălucirile adevărurilor şlefuite în straturile lor subconştiente.
    Şi rămân, da, "vinovăţiile şi durerea, regretele, tremurul", "ciobul strălucitor...diamantul negru", esenţa nemuritoare a sufletului despre care vorbeşte intuitiv şi unicat textul tău în echilibru.
    Şi de-asta poetul, "numai poetul"
    ...

    RăspundețiȘtergere
  2. da, există Rue des trois freres - în Mortmartre, chiar în Montmartre, de unde rămân cu nişte amintiri prin care îmi dau seama că tot ce ştiu despre poezie doare

    RăspundețiȘtergere
  3. Dar...
    "să stăpânim durerea
    care pe om supune"

    RăspundețiȘtergere
  4. vaaai, team gasit! hihi...a trecut ceva timp de la studentfestu ala...o placere sa te citesc!

    P.S: uite ce s-a ales de poezia mea cu vaca propusa atunci la adunarea de la ceai despre care mi-ai aruncat tu un pont atunci cum ca ar avea oaresce potential, hihi.

    http://in-deep-shit.blogspot.com/2009/09/melancolie-bovina.html

    RăspundețiȘtergere