OCD / o confesiune

"încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă implacabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit protejat
pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate medicamentele drogurile sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om"

Astăzi e ziua

Pe scurt, lucrurile au stat aşa:
niciodată noi doi nu am fost egali –
ne-am iubit pe rând,
ne-am devotat prea devreme
sau prea târziu, întotdeauna în contratimp,
ne-am chinuit unul pe altul ca nişte şcolari sârguincioşi
ce vor să afle totul înainte de vreme.

Astăzi e ziua când mâinile mele se transformă
într-un coş de răchită.
Prin copaci s-au aprins lampioanele, sau poate
un stol de păsări arde tăcut
pe crengile reci.

Mâine voi experimenta o muzică nouă, singuratică,
tandră,
pe ea voi dansa cu amintirea ta o noapte întreagă,
şi inima va pulsa iar, va tresălta
invadată de atâta lumină
şi inima mea va rupe grilajele
întâmpinând zorii.

O vietate cu ţepi

am uitat toată poezia şi mi-a fost bine
am ignorat chemările pocitaniei şi mi-a fost bine
toată vara am umblat pe străzile devastate
cu o obsesie greu de rostit
şi cu amintirea acelui copil ce incendia pui de arici
la marginea luminişului în care
am umblat goi şi desculţi
ştiind că dragostea e o vietate cu ţepi
ce nu va mai ajunge
niciodată
acasă

Georg Trakl în româneşte

"Stârnind uimire prin apariţia lui atât de precoce, Ştefan Baciu rămâne încă o mare speranţă a liricei noastre tinere. El vine în mişcarea literară nu numai cu remarcabila siguranţă a unui vers nou, dar şi cu cultură poetică deosebită între cei de-o seamă cu el. Familiarizat cu lirica germană dela clasici până la contimporani, Ştefan Baciu, când şi-a propus să traducă, s’a oprit asupra lui Georg Trakl, poetul austriac, dispărut atât de timpuriu în vălmăşagul războiului. Sunt foarte frumos tălmăcite cele 25 de poeme, strânse laolaltă, cu o prefaţă de d. Octav Şuluţiu.
Nu împărtăşesc entuziasmul pentru poezia lui Trakl. Poate fiindcă n’am afinităţi cu spiritul bolnăvicios în general. De altfel, în lirica germană contimporană, Trakl nu e mare lucru. Poet minor, de respiraţie scurtă şi abia suspinată, crepuscular şi dezolant de monoton, producţia lui, foarte redusă, e o litanie a destrămăriiâ şi a vremelniciei, pe care a cântat-o incomparabil mai frumos un Hugo von Hofmannsthal.
D. Octav Şuluţiu îi doreşte, inutil, o influenţă asupra poeziei româneşti. Dar tonalitatea aceasta de amurgire iremediabilă o are la noi un G. Bacovia, mai conturată şi independentă de Trakl. O are în altă măsură şi într’un fel foarte românesc Virgil Carianopol, care e un liric substanţial al tristeţii. Iar dacă e să căutăm o influenţă directă, ea s’a produs anterior traducerilor de faţă în miorlăielile evreului, care îşi zice Camil Baltazar.
Chiar din acest caz special de imitaţie se poate vedea că sentimentalismul de morbidezza, caracteristic lui Georg Trakl, care îl tărăgănează în tot ce-a scris ca pe o tuse exasperantă în foşnetul foilor de toamnă, nu are nimic în comun cu duioşia sau cu melancolia românească. D. Octav Şuluţiu se înşeală: Georg Trakl n’are nici firea şi nici puterea să stârnească vreun curent în lirica noastră tânără. Sergiu Essenin, cu al cărui caz l-ar vrea analog, e cu totul altceva. Rusul acesta năbădăios, iubeţ şi beţiv, e un mare poet şi rusticismul lui rafinat, modelat de capriciile celei mai libere şi mai ingenioase imaginaţii, poate ispiti şi contamina pe unii dintre tinerii noştri versificatori cu o experienţă de viaţă similară.
Tălmăcirile lui Ştefan Baciu, cu tot preţul lor literar, nu vor avea o altă însemnătate decât pe aceea informativă."


Nichifor Crainic, în “Gândirea”, anul XVII – Nr. 8 / oct. 1938

Două poeme de Eugenijus Ališanka

Eugenijus Alişanka (n. 1960) este unul dintre cei mai importanţi poeţi lituanieni de după destrămarea URSS. A debutat în 1991 cu Echinox, după care a mai publicat două volume de eseuri şi patru de poezie, dintre care Întoarcerea lui Dyonisos (2001). Poet, eseist şi traducător, Alişanka este coordonatorul antologiei Six Lithuanian Poets (Arc, 2008), care a atras atenţia asupra poeziei lituaniene din ultimele două decenii.


din istoria cafenelei


prietenii mei au îmbătrânit
după ce bea două pahare homer
spune mereu aceeaşi poveste
despre serviciul militar pe vremea sovieticilor
în flota mării negre
transportul unui cargo radioactiv
aproape că a provocat un război dar totul
s-a terminat cu bine şi continuă
să se repete la nesfârşit cherchez la femme
dante e un tip tare
nu face diferenţa între morţi şi cei care
n-au murit încă
se uită rând pe rând la fiecare dintre cei de la masă
îi injură pe toţi pe ruseşte
nici eu nu-s mai breaz
l-am îmbrăţişat pe alzheimer şi explic
cum e cu oasele şi cenuşa lui dumnezeu
îmbătându-mă tot mai tare
apoi dansez cu elena
vreun odiseu începe o bătaie
ne retragem din iadul ăsta unul câte unul
credeam că suntem prieteni
uniţi la nevoie şi totuşi poeţi
fiecare cu propria viziune asupra vieţii de apoi



perfect bărbătesc


ei put a balegă
când îşi piaptănă părul în vânt
şi vin după caravanele negustorilor

ei put a urină a pelerini ai nopţii
a fructe stricate
a fum ieşit din inima taurilor măcelăriţi
put a culcuş de paie şi a lapte covăsit

ei put a usturoi după o noapte
de amor a apă stătută ei jefuiesc
visele mănâncă animalele moarte jefuiesc
singuri sau în grup vegetarieni sau carnivori

ei put ca orezul dulceag
al primelor poeme de dragoste
urmate de cele despre moarte put
a viaţă în faţa căreia mirosul este neputincios


traducere din limba engleză:
Claudiu Komartin

Constanţa, aprilie 2010

foto: Alina Pachiţanu

27 de ani. Unde sunt

Cea mai frumoasă zi

Poate să vină dragostea sau iarna atomică –
acum îmi e totuna.
Ştii bine că Prinţii Canceroşi au învelit în zdrenţe luna.
Cu braţul zgâriat ca o oglindă bătrână,
cu fruntea plecată,
cu picioare de pluş,
cu inima căzută-ntr-o rână,
mă îndrept către zi fără spaimă
şi fără speranţă. Pâş, pâş
prin camere pline de mirosul ei amărui (şi amintirea, o,
amintirea cafelei într-o dimineaţă ploioasă şi calmă).
Şi eu rămas aici, cu mâna înţepenită pe clanţă.

Jimi, desigur