Viorel Mureşan despre Anotimp

Articolul poetului Viorel Mureşan despre Un anotimp în Berceni în "Poesis" (nr. 228-230/ ianuarie-martie 2010): "Un anotimp în noul infern", din care spicuiesc:

«(...) Există în poemul "Un anotimp în Berceni" un vers-nucleu, care în trei rânduri coagluează materia poetică în jurul său: "încearcă să-ţi aminteşti". Ştim din eseurile lui Camil Petrescu că amintirile fac parte din fluxul conştiinţei, iar literatura generată de ele e una a autenticităţii şi a experienţei nemijlocite. Această calitate o are şi scrisul lui Claudiu Komartin, care devine, de la un capăt la altul, o experienţă existenţială intimă, unde impresia de unitate derivă din recurenţa anumitor obsesii, ca şi din vehemenţa stilului. Poemele sunt tablouri de o autenticitate halucinantă, cartea în întregul ei, sprijinită pe realismul fantasic, e o succesiune de universuri terifiante. (...)
"Poemele cu tătuca" impun un personaj tangent cu Daddy al Sylviei Plath, dar cu apucături şi suflet ruseşti. Afabulaţia ce leagă între ele textele din această suită are în compoziţie complexele şi spaimele mărturisite, ca la poeta americană, împreună cu ritmul profund al ideilor din care se ţese întotdeauna o persona memorabilă. Tătuca lui Komartin e omul dinaintea morţii, încărcat de tot răul istoriei din care vine, un mesager eschatologic, menit să bulverseze ordinea firească, să semene frica: "În unele seri de iarnă, în gospodăria bunicilor din Chircani / tătuca se repede cu ură-ntre porci / zguduit de tuse / iar cuvintele-i duhnesc a dializă / şi a alcool." (p.14). Josnicia fizică şi morală a personajului îl obligă pe poet să identifice fără urmă de echivoc urâtul cu gospodăria bunicilor din Chircani, poate replică infernală la viziunile melancolic-idilice de la Pillat (...). Un asemenea topos nu poate fi străbătut decât în bocanci, iar butucănoasa încălţăminte însoţind un purtător aidoma, se încarcă în textele lui Komartin de un semantism multiplu, pe o scală ce merge de la o simbolistică funerară, la metafora destinului. În toate urmele antropologice, viaţa e un drum, iar omul, fiinţă călătoare, homo viator: "În bocancii ăştia ai traversat mlaştini şi dune, / iar acum îi ţii lângă pat ca să nu uiţi prin ce ai trecut / şi visezi că într-o dimineaţă te vei scula, / îi vei încălţa şi vei fi din nou slobod. (...)". Capitolul e populat şi cu chipuri feminine, oarecum incapabile de viaţă interioră, desprinse parcă din baudelairenele pagini osândite: "S-a terminat aşteptarea: bătrâna Luisia, / de la doi, care umbla mereu beată, a ieşit / împleticindu-se pe scară, cu părul vâlvoi / şi, ronţăind o ultimă coajă de pâine amară, / a căzut în mijlocul holului, lată." (p.20). Gustul pentru grotesc al poetului face din tătuca un personaj antidostoievskian, unul care nu mai are deschisă nicio uşă spre mântuire: "Ce nevoie ai tu de umilinţă, te-ntrebi, tu care / ai fost întotdeauna aşa de brutal, de puternic ? / L-ai dat afară pe popă în ziua în care l-am chemat / cu gândul că vrei să-ţi găseşti împăcarea / şi l-ai scuipat în obraz." (p.23).
Ciclul median, "Black Butterfly", e unul în care mai percepem urme de imagism. Un oarecare program în acest sens nu lipseşte, de vreme ce poetul notează: "pe retină-mi ard zilnic imagini cât pentru o viaţă de om" (p.33). "Un dans matinal" (pp. 34-35) e primul poem ceva mai senin din carte. În prima parte, versuri fără ornamente stilistice omagiază lucruri şi gesturi fireşti, în lumina dimineţii, nimic contorsionat, nimic care să surprindă, totul însă comunicând cu o ascunsă putere simbolică: "Deşteptat dintr-o dată de o mireasmă / pentru care, către amiază, îţi vei aminti să-l lauzi / pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos / cu surâsul larg şi mâini delicate. // (...) Ştii încotro să te-ndrepţi – pisicile se dezmorţesc după somn / printre flori, prin unghere, / se hârjonesc, / adulmecă-n aer, / mustăţile zbârnâie: / natura comunică prin curioase vibraţii." (p.34). Ultimele opt versuri – un superb portret de femeie, în genul acelor "Portrait d'une femme", cultivate de Ezra Pound, W. C. Williams sau de T. S. Eliot. Linie sobră, dar totuşi caldă, simplitate, însă nu şi uscăciune expresivă, mişcarea însăşi a obiectelor urmând parcă o paradigmă ascunsă. (...)
Tot ceea ce comunică poezia lui Claudiu Komartin se bazează în primul rând pe sugestie. Ne stă în faţă finalul unui poem, "Soarele a ascuns", compus după tehnica lui Robert Frost, comentată atât de ingenios de Borges, poem unde avem acelaşi vers de mai multe ori repetat cuvânt cu cuvânt, de fiecare dată cu alt sens. Este suficient să deplasăm accentul, de la o lectură la alta, pe părţi de propoziţie diferite, pentru a înţelege câte ceva din evantaiul semantic al textului: "Ochii sunt nişte bulbi crescuţi pe o tulpină înaltă. // Soarele a ascuns ceva în părul tău / soarele a ascuns ceva în părul tău / soarele a ascuns ceva în părul tău" (p.36).
Ultimul ciclu al cărţii, "La debarcader", aduce un plus de rafinament în descrierea unui univers cvasidomestic, populat cu un bestiar incert, peste care omul e un stăpân melancolic (...). Sunt invocate legile de aur ale scrisului şi condiţia celui care scrie în mijlocul acestei urzeli de vietăţi pe jumătate în real, cu cealaltă jumătate în fantastic (...). Dar o scriitură care să reprezinte viaţa în formele umile nu i se potriveşte lui Claudiu Komartin. În "La debarcader", el se întâlneşte cu marea poezie atunci când urmăreşte un profil feminin: "iubesc acel oraş îndepărtat / în care au botezat lumina / blândă a înserării / cu numele tău." (iubesc acel oraş, p.57); sau: "îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune" ("Laura", p. 6).
"Rătăcirea" e un poem antologic, încărcat de onirism şi magie, din care câteva detalii vor reveni chinuitor pe retina cititorului mult timp după ce a fost închisă cartea: "la câteva săptămâni după ce te-am dus la groapă / nişte vecini au venit la noi într-un suflet / să ne spună că te-au văzut pe un câmp // de fapt, capul tău se-ascunde printre crengile / unui prun desfrunzit / ai fi zis că e un norişor cu păr şi urechi / dar ţi-am recunoscut de departe gura răutăcioasă / şi privirea piezişă / acolo, agăţate în crengile prunului" (p.65). Această exemplară carte de poezie ne arată că anotimpurile sunt vechi, numai infernul se reînnoieşte.»