Un dialog cu Mihai Vieru

Mihai Vieru: Dragă Claudiu Komartin, cum e să fii atât de tânăr şi atât de prins în fenomenul poetic? Ai vrut să fii poet de la început?
Claudiu Komartin: Nu, trebuie să recunosc că la-nceput nu m-am gândit că aş putea fi poet. Bine, dacă e să fiu sincer până la capăt, îţi voi spune că nici acum nu sunt convins că aş fi poet. Dar scriu poezie şi am înţeles la un moment dat că asta am de făcut, că fără poezie sunt mult mai sărac şi că mă trădez dacă ignor vocea asta (care uneori mi s-a părut că nici n-are legătură cu mine, parcă cineva îmi şoptea tot felul de lucruri în ureche, iar eu nu trebuia decât să le notez – dar asta e cumva partea pozitivă, idilică a scrisului). Am început scriind un fel de eseuri filosofico-poetico-istorice (pe la 14-15 ani), iar poezie scriam cu totul întâmplător, şi doar ca un reflex al lecturilor pe care le aveam. Dar, încetul cu încetul, poezia a preluat controlul, iar pe la 18 ani am început să scriu şi să citesc mult, atunci s-a petrecut în cazul meu declicul – şi datorită profesorului meu de română din liceu, domnul Octavian Soviany, care a contat mult pentru mine în acei ani.

Cum ai debutat?
Am debutat foarte devreme – între debutul meu publicistic şi cel în volum a trecut cam un an, în care e drept că am mâncat jar. Mai întâi am publicat o proză în “Contemporanul”, unde am fost recomandat de Octavian Soviany, iar apoi, aproape în acelaşi timp, câteva poeme în “Ziua literară”. Era perioada cenaclului “Euridice”, am citit în ultima ediţie din acea vară, pe o căldură infernală, tocmai terminasem liceul, eram înainte de bacalaureat şi începusem să cred în ce scriu. N-am fost prea bine primit, dar asta m-a “montat” să le demonstrez lui Urmanov şi celorlalţi că e ceva de capul meu... Apoi, în primăvara lui 2003, Mariana Marin, cu care legasem o frumoasă prietenie, m-a dus la “România literară” unde am publicat o pagină cu poeme mult mai bune. Nicolae Tzone mi-a văzut textele (cu prezentarea lui Madi) şi mi-a propus în pauza unei şedinţe de cenaclu să debutez la Vinea. Astfel, Păpuşarul şi alte insomnii apărea după nici două luni… Din păcate, Mariana Marin nu a mai apucat să-l vadă.

E oarecum straniu pentru lumea în care trăim ca un tânăr să se arunce în poezie şi nu în afaceri. Cum consideri statutul artei în general şi al poeziei în particular în lumea dominată de mercantilism?
Bănuiesc că nu e un statut mult mai trist decât în alte epoci ale omenirii caracterizate prin pragmatism şi dezvoltare economică şi tehnică foarte rapidă. Nu are nici un rost ca noi, cei care ne ocupăm cu scrisul, să ne victimizăm – ştiam în ce ne băgăm când ne-am dedicat poeziei (sau literaturii, în general), cu tot ce presupune asta: trebuie să citeşti mult, să fii la curent cu ce se întâmplă în cât mai multe locuri, să fii cu un pas înaintea ziarelor, a artei de consum, a divertismentului tembel. Asta nu-i tocmai uşor, dar merită!

La vârsta ta, mulţi ar putea avea un mic colţ de invidie. Ai fost în toate părţile globului, ai reprezentat poezia românească şi încă alţii abia acum îşi încep viaţa sau o ratează. Cum ai reuşit?
M-am dedicat exclusiv, timp de şapte ani, scrisului. Nu a contat nimic altceva. Şi chiar dacă am simţit uneori că viaţa îmi scapă printre degete, mai târziu am reuşit să descopăr lucruri minunate şi în felul ăsta m-am simţit recompensat. Am ştiut că trebuie să citesc mult, să umblu mult, să descopăr înăuntrul şi în afara mea acele imbolduri care să mă facă să înţeleg de ce sunt aici – şi să mai şi scriu câteodată despre ele. Dar am avut şi noroc cu carul. Cred că fără el acum aş fi fost distrus – sau mort.

Critica a făcut unele apropieri între poezia ta şi cea a lui Ion Mureşan. Ce spui de asta?
Comparaţia e măgulitoare, dar cred că nu poate merge prea departe (sau prea în profunzime). Şi eu cred, ca atâţia alţii, că Ion Mureşan este, alături de Ioan Es. Pop, cel mai bun poet din România ultimelor două decenii. Vorbesc despre poeţi încă în activitate, pentru că “seniorii” Ileana Mălăncioiu şi Mircea Ivănescu nu mai scriu de ceva vreme. Sigur, mi se va aminti că în aceşti ani au scris poeţi excelenţi precum Petre Stoica, Nora Iuga, Angela Marinescu sau Emil Brumaru, ba au mai şi apărut câţiva care au şanse să devină voci foarte importante (după cum au şi fost poeţi cu adevărat buni care s-au stins destul de repede – ne-a îndurerat pe toţi dispariţia recentă a lui Constantin Virgil Bănescu). Pe mine mă leagă de Ion Mureşan mai puţin decât de alţi poeţi pe care îi pot considera “patroni spirituali”, dar e bine că cei mai mulţi critici nu remarcă asta, rămân în felul ăsta cu câţiva aşi în mânecă.

Mă gândesc că ai foarte mulţi prieteni. Ai un cult al prieteniei? Sunt poeţii mai prieteni decât oamenii copleşiţi de griji?
Ştii cum e, oamenii aflaţi mai des la ananghie şi cei care înţeleg că lumea poate fi un loc înfiorător ("selva oscura", spune poetul) dacă umbli de unul singur prin ea sunt înclinaţi să se apropie mai mult de semenii lor, să lase la o parte egoismul, fudulia şi prostiile ca să ajungă să-şi lipească inima de inimile celorlalţi. Nu ştiu dacă am un cult al prieteniei, nu-mi place să fac caz de asta şi nu sunt un prieten "zgomotos", nu-mi exacerbez silnic afectivitatea (poate că mai am de lucrat la capitolul "exprimarea deschisă a sentimentelor"), dar cred că atunci când e nevoie de mine, sunt acolo. Oricum, cred că ar trebui să facem din poezie o artă a generozităţii, altfel nu văd cum va putea supravieţui în epocile viitoare.

Ai venit de câteva ori la Oradea şi pentru zilele Revistei Familia şi en passant. Cum ţi s-a părut această parte de ţară? Rareş Moldovan spunea că Oradea are tramvaie frumoase...
Iubesc Oradea, m-am legat foarte tare de acest oraş, cum poate, în anii din urmă, doar de Sibiu. Eu sunt bucureştean get-beget, dar am o relaţie tare complicată cu oraşul ăsta, care sigur că e încărcat de tot ce ţine de copilăria mea, iar memoria afectivă nu poate fi înşelată, dar în acelaşi timp, mă şi exasperează – cel puţin în ultimii a fost ca o oală sub presiune. Da, şi mie îmi plac tramvaiele din Oradea, deşi trebuie să-ţi spun că nu am mers decât o dată cu tramvaiul – într-o dimineaţă, pe la 6, după o noapte albă la capătul căreia până şi Rareş Moldovan m-a părăsit...

La Seul ţi-ai rupt o coastă "adamică" şi ai fost premiat, la Espacio Niram în Madrid ai fost premiat. Pe unde ai mai hălăduit în lume (deşi cuvântul îmi pare un pic barbar, mă refer la călătorie şi reprezentare)?
Am umblat destul de mult, mai ales prin Europa, dar şi în Coreea de Sud, unde, e-adevărat, mi-am cam betegit o coastă. Invitaţiile au venit aproape întotdeauna pe neaşteptate şi s-au legat una de alta – iată, anul acesta, după ce am fost împreună cu Ioan Es. Pop la Madrid la invitaţia unor oameni cu care m-am şi împrietenit, am mai primit, prin ricoşeu, două invitaţii – una la Granada, alta la San Sebastian, din partea unei organizaţii basce de cultură care face o treabă splendidă. Am încercat mereu să reprezint România cât am putut de bine. Iar călătoriile astea au reuşit să-mi deschidă perspective neaşteptate. Chiar am impresia că m-am mai emancipat astfel şi că am oferit unor oameni prilejul de a se întâlni cu ceva de bună factură venit dinspre România.

Da, în general, în epoca Mailat se aud lucruri mai mult nasoale despre România şi români. Am cumplita senzaţie că, de fapt, numai alea se aud!
Cred că ar mai fi şi lucruri bune, numai să ai urechi să le auzi.

Ţi-ai propus să fii un reprezentant al vorbitului frumos în orice circumstanţă. Cum de îţi iese aşa de bine?
Am vrut în ultimii ani de liceu să mă fac actor. Uite că am rămas cu ceva din asta, cum şi din pasiunea mea – şi mai veche – pentru elocinţă şi retorică...

În ciuda eclectismului, lumea literară nu e un paradis, ci o junglă. Cam toată lumea îşi dă coate ca să ajungă în faţă. Cum de nu te-ai supus acestei părţi întunecate?
Am întâlnit nişte oameni rarisimi, adevărate efigii ale generozităţii şi ale frumuseţii, de la care am învăţat că nu e nevoie de dat coate şi de lipsă de fair-play (deşi e posibil ca, la început, să o mai fi făcut şi eu, sub influenţa nefastă a unor indivizi meschini – şi, din păcate, e plină "lumea literară" de ei). Îmi doresc să fiu un om tolerant, un om cu vederi largi care să nu judece pe nimeni şi să-i poată ajuta pe alţii să treacă cu bine peste încercările dificile. Prietenul meu Radu Vancu spune mereu asta: scriu ca să fiu un om mai bun. Ce poate fi mai frumos de-atât?

În general, am observat tendinţa de a "scrie bine" în timpurile noastre şi nu pentru vanitate. Crezi în glorie literară?
Cam cred, deşi încerc să mă abţin. Dar nu vreau să fac din dobândirea acestei "glorii" (şi ea, ca toate celelalte, iluzorii) un ţel. Ar fi bine să nu fim vanituoşi (ci doar orgolioşi), dar specia asta încă nu a ieşit din copilărie.

Mă obsedează smerenia asta de tip Zacharias Lichter, pe care îl recitesc. Crezi că e aplicabil modelul la viaţa de zi cu zi?
Am un prieten drag care a trăit până pe la 25 de ani cam tot ce putea trăi un bărbat de lume, un tip dintre aceia care trăiesc viaţa la maxim şi se bucură de ceea ce le aduce ziua de mâine – cu exuberanţă şi frenezie. Iar de la o vreme, ceva s-a schimbat radical în el – citeşte aproape numai literatură religioasă şi e un model de modestie şi de smerenie, gândindu-se să plece din Bucureşti pentru o viaţă curată şi simplă. Îi admir credinţa şi frumuseţea sufletească, dar nu înţeleg până la capăt "ieşirea din lume". Ar fi bine ca oamenii să fie mai moderaţi, mai sinceri şi să trăiască mai cuminte în vâltoarea lumii ăsteia, dar mi se pare uneori că nu suntem decât nişte copii speriaţi care au rătăcit drumul spre casă.

Ce gâlceavă are Claudiu Komartin cu lumea?
E simplu: că omul face ce face şi moare.


(text apărut în "Vatra", nr. 1 / 2010)