Paminot

Pentru că diseară am fost invitat la Poeticile cotidianului să vorbesc despre una dintre cărţile recent apărute ale lui Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt... (Cartier, 2009), şi fiindcă am scris câte ceva în ultima vreme, postez aici un poem inspirat de Paminot, personaj foarţian din acest volumaş apărut în colecţia Rotonda (şi dedicat, de aceea, autorului său):


Paminot
lui Şerban Foarţă


În crugul vieţii, îngrijind grădini,
bondoc și autist, cu pălăria lui de fetru,
mai singur decât o pasăre cu-aripa ruptă

e Paminot, obezul nostru de un metru
în salopetă nouă, pe care dimineaţa
îl vezi rostogolindu-se pe lângă crini

şi prin tufişuri cu furtunul, ca un spectru
grăsuţ, pe care timpul şi viaţa
cea aşezată de la oraș, din centru

l-au îmblânzit. Cine ar fi crezut,
cu ani în urmă, când Paminot umbla
prin lume cu circul Prestator Artus

că insolentul pitic expus prin târguri
şi la serbări săteşti, va deveni un cactus
ce-i scrie cu cărbune mamei sale lungi scrisori?

(Secretul lui îl ştiu doar câţiva muguri
din parcul udat de seara până-n zori.)
Fotografiile din tinereţe ni-l înfăţişează

pe Paminot jonglând cu portocale sau popice
lângă un cort vărgat unde se-ndrăgostise
de Rompimpola, dresoarea cu opt bice.

Dar astăzi prin oraş sunt numai vorbe învelite-n vată
şi nimeni nu-l întreabă pe pitic de amintiri sau vise –
doar în scrisori e Paminot întreg, şi liber

să-şi amintească, învăluindu-se-ntr-o pace ondulată.