Institutul Blecher online #14

 

Duminică 31 ianuarie, de la ora 19, a 14-a ediție virtuală a Institutului Blecher.

Invitați:

Radu Vancu, cu al cărui eseu despre George Steiner (1929-2020) se deschide numărul 26 (2/2020) al „Poesis internațional”.

Ștefan Manasia, care înaintează superb în conturarea unui nou volum de poezie care cred că va fi printre cele mai tari lucruri pe care le-a scris.

Maria Tănăsescu, traducătoare a unei nuvele semnate de mexicanca Guadalupe Nettel (n. 1973), o extraordinară prozatoare latino-americană de azi – însă Mariei i-a apărut în numărul 24 (2/2019) al revistei o proză scurtă proprie, „Corinteni”, pe care (cred că) am convins-o să o citească „la Blecher”.

Diana Marincu, care scrie în „Poesis internațional” cronici și eseuri critice de artă, precum și interviuri cu artiști contemporani încă din 2010, și care ne-a dat pentru cel mai recent număr „Câteva note despre aer, așteptare, repetiţie și răbdare”.

Ligia Keșișian a tradus pentru P.I. 26 câteva poeme ale lui Rodrigo Lira Canguilhem (1949-1981), poet de limbaj chilean subversiv și neo-avangardist căruia Ligia îi va citi poemele transpuse pentru prima oară în românește.

Ioana Tătărușanu, cea mai nouă prezență („achiziție” sună în contextul ăsta ca naiba) din redacția revistei, a debutat cu un text despre bulgăroaica Aksinia Mihaylova, a cărei carte, în traducerea Irinei Nechit, a apărut în 2019 la Editura Tracus Arte.

Casa de Editură Max Blecher în 2021

 

Casa de Editură Max Blecher, cu care vă bat la cap adesea pe aceia care-mi sunteți prieteni aici și nu numai, a intrat în octombrie 2020 în cel de-al unsprezecelea an de viață. Editura a publicat în deceniul trecut peste o sută de cărți, iar structura ei organizatorică e aceeași de la început: Ana Toma pe partea grafică, iar eu responsabil cu cele editoriale. În rest, de la corectură până la poștă, coletărie, proiecte, inevitabilele acte & hârțoage oficiale, noi ne ocupăm de toate (mai ales Ana, că doar nu e degeaba directoarea antreprizei).

Câțiva apropiați și oameni devotați care țin la ceea ce facem ne-au mai ajutat de-a lungul vremii cu diferite chestiuni punctuale, îi numesc aici în primul rând pe Victor Potra, Paul Burcia, Sorana Greucean, Ioana Tomșa. Dar n-au fost numai ei. Din păcate nu am putut extinde editura la un colectiv, așa cum ne-am fi dorit, din banale considerente financiare: Casa de Editură Max Blecher nefiind o afacere, nu aveam cum să angrenăm în proiect și alți oameni cărora, dincolo de satisfacțiile imponderabile de a publica poezie, de a lucra cu artiști și de a rămâne în conturul creativității și al scăpărărilor de originalitate și ebuliție lăuntrică, trebuie să mai câștige și banii necesari pentru a-și duce existența.

2020 nu a fost chiar așa de nenorocit în cele din urmă, dar cred că în 2021, deși toate vor fi mai departe date peste cap, vom reuși să ne întoarcem la ritmul anterior pandemiei – în ultimii cinci ani dinainte de tăietura care este 2020 am publicat câte 9, 13, 13, 11, respectiv 12 cărți. Poate că în 2021 vom reuși să edităm din nou în jur de 10. Cu ajutorul celor care ne urmăresc, sprijină și citesc volumele pe care le scoatem, sunt sigur că o vom putea face.

Institutul Blecher online + lansare „Poesis internațional” 26 (2/2020)

 

Duminică, de la ora 19, Institutul Blecher revine, va fi tot o întâlnire online, a treisprezecea de când cu pandemia. Cam două ore vom vorbi despre „Poesis internațional” nr. 26 (2/2020), căreia îi vom face astfel o primă lansare, iar câțiva dintre autorii ce semnează în acest număr vor citi și vom discuta împreună despre lucruri care s-au întâmplat recent, de la apariția volumului postum al lui Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate, la recentul Premiu „Mihai Eminescu” Opus Primum primit de către Deniz Otay (autoare a volumului Fotocrom Paradis) și distincția „Queen's Gold Medal for Poetry” pe anul 2020 decernată de Regina Marii Britanii poetului, traducătorului și editorului David Constantine.

Printre invitații acestei ediții se numără Andrei Crăciun, Ilinca Bernea, Alexandru Vakulovski, Dana Barangea (care a tradus poeme de Giovanna Sicari și Milo De Angelis), Andreea Apostu și Sînziana-Maria Stoie.

30 pentru 2020 (II)

 

Am fost inexact scriind că Editura Charmides a publicat în 2020 doar un volum de poezie, așa că mă grăbesc să fac rectificarea necesară: cred că e vorba totuși de un volum și jumătate – și asta fiindcă la Charmides a mai apărut, în coeditare cu Tracus Arte (editură cu care păstrează de mai mulți ani raporturi camaraderești), noua carte a lui Ioan Es. Pop, cu titlul cam îndoielnic Un somn pe scaunul electric. Unul dintre numele de prim-plan ale poeziei românești din primul deceniu postceaușist mai adaugă o cărămidă la edificiul început strălucit cu Ieudul fără ieșire. Fără să mai uimească sau să mai schimbe ceva esențial în poetica ce l-a impus până în 2000, Ioan Es. Pop continuă să cerceteze acele zăcăminte din care uneori reușește să mai extragă minereu de valoare (deși inegale, sub nivelul primelor trei volume, cărțile sale inedite din ultimele două decenii – Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Arta fricii – își găsesc sau regăsesc cam de fiecare dată admiratori mai vechi sau mai noi), așa cum cred că o dovedește și Un somn pe scaunul electric.

Dacă am ajuns la Tracus Arte, cu siguranță nu se poate trece peste despre prieteni & singurătate a lui Romulus Bucur, devotat editurii care i-a publicat în ultimii ani și Arta războiului sau Odeletă societății de consum.

Rodica Draghincescu, revenită la scrisul în limba română în 2018, când i-a ieșit FRAHT, publică acum Copilul cu piele de iarnă (Tracus Arte, 2020), o carte densă și intensă, așa cum ne-a obișnuit R.D. încă de la primele sale volume din anii ’90.

Un veteran al 70-ismului, scriitorul, traducătorul și jurnalistul Dinu Flămând publică, la aproape o jumătate de secol de la debut și la doi ani de la masiva antologie în două volume de la Editura Școala Ardeleană, Descos și țes (1971-2017), volumul Om cu vâslă pe umăr (Tracus Arte, 2020).

            Cu trei cărți de poezie și unul de texte teatrale în ultimii patru ani, Mihai Ignat nu e doar unul dintre cei mai prolifici autori ai promoției sale, dar și un autor la care se vede o căutare continuă, un refuz al formulei (după ani buni în care păruse închis în maniera pe care a cercetat-o asiduu la adăpostul alter-ego-ului său, „klein”). Cel puțin aceste trei volume de poezie apărute într-un interval relativ scurt – Poate noaptea a și-nceput (2017), Frigul (elegie) (2018) și Forme de apus (2020) – sunt foarte diferite între ele. După lungul poem Frigul, publicat în colecția Vorpal de la Nemira, recenta Forme de apus e jucată în alt registru și cu rupturi (logice, semantice, imagistice) mai decise, amintind în câteva momente de radicalismul lui Ionel Ciupureanu.

            Aurel Pantea revine, la patru ani de la O înserare nepământeană, cu un volum de poezie inedit, Execuții (Cartea Românească, 2020). Unul dintre cei mai puternici și mai obsedanți poeți români de azi, „ultimul taliban al modernismului” (Al. Cistelecan), Pantea a dat încă o carte adevărată. Lucru pe care un asemenea poem ar trebui să-l certifice fără rest: „Până la urmă, cel ce va muri / va ieși în față, / dacă până acum se complăcea / în poziții gri, / de data asta monstrul făcut din munți de modestie / și bună-creștere, / insul cehovian, corect, / va mărturisi, ca satyrul dyonisiac – / «mai bine nu v-ați fi născut», / își va scutura redingota / și se va întoarce să pompeze / mai departe o limfă bătrână, / până la urmă, activitatea aceasta / se dovedește a fi / mai mult decât onorabilă”.

            Ajunsă la deplina maturitate după cinci volume (ultimul, Copilul din mașina galbenă, din 2010) și antologia de acum doi ani, Un om de succes și alte pierderi, Irina Nechit, una dintre cele mai convingătoare poete ale generației sale, vine cu Masa de sărbătoare (Cartea Românească, 2020), care ar trebui, cred, să primească mai multă atenție decât cea de care are parte scrisul doamnei Nechit de partea aceasta a Prutului.

            Consecventă cu direcțiile pe care și le-a asumat, editura frACTalia a publicat în 2020 cel de-al patrulea volum al lui Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru. Tot o variantă de ecopoetry produce și Bogdan Tiutiu în a doua sa carte, Grădinile Neumarkt și alte poeme, iar Vasile Mihalache își continuă demersul (legat de postumanismul pe care l-a și teoretizat de ani buni) din prima sa carte, mort după om (2016), în creatura tuturor lucrurilor.

            La Junimea, un titlu menționabil este Între timp îți vezi de viața ta, a Cristinei Hermeziu, al doilea său volum de poezie după debutul din 2016 cu Parisul nu crede în lacrimi. 

            Am lăsat special la urmă patru cărți ale unor scriitori trecuți de patruzeci de ani (ba chiar unul dintre ei, eseistul și prozatorul Horia Dulvac, proaspăt sexagenar) care au publicat în 2020 primul lor volum de poezie, niciunul dintre ei nefiind însă debutant: Ciprian-Ionuț Baciu, Telegrame în așteptare (Editura Universității de Vest, 2020); Ovidiu Baron, liniștea de suprafață (Tracus Arte, 2020); Goran Mrakić, Lumea e cămașa mea de forță (Brumar, 2020 – prima carte de poezie în românește, având peste 250 de pagini, a poetului și prozatorului sârb din Timișoara) și Horia Dulvac, Nimeni nu-mi spunea (Diacritic, 2020). Scriitori stăpâni pe mijloacele lor, experimentați, care umplu bine pielea poetică pe care o îmbracă fiecare în aceste volume, arătând însă cu toții (așa îi simt) o disponibilitate mai mare pentru proză (toți fac poezie narativă, întinsă pe orizontală și pe verticală, cu grijă pentru amănunt și poveste – sau fixarea cadrului în care se desfășoară scenariul poematic).

            Una peste alta, o spun încă o dată, un an în care am avut ce citi.

30 pentru 2020 (I)

 

Anul începuse destul de molcom, se știe că primele cărți de poezie încep să apară înspre primăvară, doar că primăvara a adus izolarea și tot ce a decurs de aici, așa încât pe la mijlocul lui 2020 aveam impresia că va fi un an dintre cele mai sărace de la începutul secolului încoace pentru publicarea de poezie. Multe edituri au dat înapoi (unele, ca Paralela 45, și-au anulat colecțiile de literatură contemporană, altele s-au retras până la vești mai bune), librăriile au fost închise, nu au mai putut fi făcute evenimentele, lansările și lecturile care țin în viață și dau un rost apariției cărților de poezie, însă în a doua parte a anului lucrurile au prins viteză, dovedind încă o dată că publicarea de poezie e mai mult o chestie de îndărătnicie și dedicare față de un fenomen marginal. Iar în toamnă deja am văzut nu puține titluri adunându-se, așa încât până la urmă a fost un an nu doar menționabil, ci de-a dreptul încurajator pentru poezia românească contemporană (cel puțin față de alte nișe editoriale care s-au redus considerabil sub presiunea pandemiei).

O trecere în revistă a volumelor publicate în 2020 de autori care nu mai sunt la prima carte demonstrează, la fel ca anii trecuți, varietatea de personalități și de formule din poezia noastră de acum, autori din toate generațiile venind cu cărți noi, unele mai convingătoare, ba chiar câteva hituri ale acestor ani, altele întrucâtva dezamăgitoare, în orice caz (și fac aici o comparație cu seria de antologii pe care le-am făcut împreună cu Radu Vancu la începutul deceniului trecut) peisajul a fost înviorat nu doar de cele șapte-opt debuturi semnificative, ci și de continuitatea din scrisul unor poeți confirmați din toate generațiile.

Ca în fiecare an, un astfel de recensământ nu poate începe decât cu Constantin Abăluță, probabil cel mai productiv dintre poeții 60-iști încă în activitate – după Orgi și altare demontate. Poeme alese 1968-2018 (Cartier, 2019), Abăluță și-a continuat neabătut drumul, iar cel mai recent volum al său, Oceanul cubic (CDPL, 2020) e la același nivel cu care poetul ne-a obișnuit – ba chiar s-ar putea spune că Oceanul cubic vine în continuitate cu Trecerea în alt ocean (CDPL, 2018) – ambele, cărți de șaptezeci și ceva de pagini „în regia autorului” (adică ilustrațiile din volume și conceptul copertelor îi aparțin), cuprinzând aproape cincizeci de poeme scurte și pline de melancolie, precum acesta, intitulat „Ce tevatură”: „În douăzeci și patru de ore / vălătucii norilor cyrus / imprimă pe cer viața mea viitoare / ticăitul în ureche al nu știu cărui impuls / trezește necunoscutul din noi în ceilalți / ce mutră va face gabi când îi voi spune / că-n duminica aceea când a lipsit de-acasă / am făcut supă din cele două ciuperci / răsărite din pragul pivniței / ce tevatură cu soarele care n-are ce face / și coboară în găleata din grădină / mi-e teamă și mut găleata ceva mai încolo / vom mai vorbi și mâine despre asta / acum e târziu și degetele mele / părăsesc tastele computerului / pentru noaptea cea mare”.

Tot la CDPL, Acid, al doilea volum, la o distanță de optsprezece ani de la debutul cu Certificat de deces, al lui Alexandru Buruiană, poet biografist și insurgent fără de care mozaicul de poetici și de orientări din literatura scrisă în Republica Moldova nu ar fi complet.

Ciprian Măceșaru, scriitor multivalent, autor de volume de proză, jurnal și dialoguri, perseverează cu Corpuri de întunecat (CDPL, 2020), probabil cel mai reușit volum de poezie al său, alături de Numele meu este Bryan Ruiz (2015).

Tot la CDPL, Angelica Stan publică O femeie urmărește ploaia de la etajul opt, a șasea sa carte de poezie în ceva mai bine de două decenii. În prima parte a volumului nu se întâmplă vreo surpriză excepțională în raport cu recentele Spații intermediare (2016) și Produse miraculoase (2018), însă atrage atenția ciclul „Fluviul: câteva detalii”, paisprezece texte scrise în cadrul unui proiect de cercetare care a avut ca obiect maparea mai multor orașe de pe malurile Dunării din Serbia, Bulgaria și România. Iar cartea se încheie cu „Club Endless”, șase poeme în care poeta arhitectă încearcă să mai facă un pas înainte, să experimenteze o ieșire din poetica în care își face jocul favorit și care și-a cam îngustat posibilitățile de expresivitate și inovație.

Revenirea Ruxandrei Novac, la șaptesprezece ani de la o carte aproape legendară a „douămiismului”, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003) a fost, așa cum prevedeam la sfârșitul lui 2019, pentru o bună parte a celor de acum, evenimentul poetic al anului: Alwarda, apărută în colecția „Anansi Blues” pornită de curând la Editura Pandora M de către Bogdan-Alexandru Stănescu, este o carte matură, solidă, receptată la superlativ, câștigând deja Premiul Cartea Anului 2020 la Gala Tinerilor Scriitori.

O carte și mai așteptată (pentru că orizontul de așteptare nu se mai rezumă, în cazul lui Mircea Cărtărescu, la cercurile de cititori de poezie și, fatalmente, poeți) a fost Nu striga niciodată ajutor (Humanitas, 2020), care vine la zece ani de la Nimic, ce cuprindea însă poeme scrise din 1988 și 1992 ale celui mai cunoscut scriitor român din ultimele decenii. A fost remarcată și subliniată maniera nouă în care Cărtărescu își construiește poemele din acest nou volum, la gradul zero al scriiturii, lăsând la o parte orice tentativă de literaturizare, pe un ton decepționat și lipsit de flamboaianța poeziei sale din trecut. Că rezonezi sau nu cu acest Mircea Cărtărescu deloc în ton cu poezia românească recentă, autorul Nostalgiei și al Levantul-ui rezolvă prin Nu striga niciodată ajutor o criză personală, iar asta pare să fi fost tot ceea ce îl interesa de fapt.

­­­Pe lângă cele trei debuturi pe care le-a scos, OMG publică și trei volume ale unora dintre cei mai prețuiți poeți (încă) tineri, Gabi Eftimie (Sputnik în grădină vine la șase ani de la a doua sa carte, Nordul e o stare de spirit), Andrei Dósa (cu al cincilea lui volum de poezie, Expectativa luminoasă) și Vlad Drăgoi (aer păsări bere marcând, cu tonul său atenuat și cvasiparodic, o schimbare decisă față de anterioarele Metode, Eschiva și Sergio Leone).

Nu insist prea mult, neputând fi altfel decât subiectiv, asupra volumelor de poezie ieșite la Casa de Editură Max Blecher. Octavian Soviany cu Șaizecișișase, Moni Stănilă cu Ale noastre dintru ale noastre, Radu Nițescu cu Satao și Adrian Diniș cu volumul postum Toate zborurile au fost anulate sunt autori despre care s-a scris și se va mai scrie, arătând o varietate de opțiuni poetice, iar dacă în ce-i privește pe O. Soviany, M. Stănilă și R. Nițescu nu îmi fac griji, am totuși speranța că Toate zborurile au fost anulate, cuprinzând ce a scris mai bun Adrian Diniș, dispărut în vara lui 2018 la câteva zile după ce împlinise treizeci și doi de ani, va fi citită și receptată așa cum merită un poet subevaluat în timpul vieții, căci nu a apucat să publice decât Poezii odioase de dragoste (2010).

Paralela 45, foarte activă în ultimii doi ani, nu a mai pariat în 2020 decât pe Civilizații, al patrulea volum al Olgăi Ștefan și unul dintre cele mai bune ale anului, iar Charmides, cu o activitate mult redusă din 2018 încoace, a publicat un nou volum de Alexandru Vakulovski, A cui e casa asta.

Premiul „Gheorghe Iova – textuare”, ediția a doua

 

Gheorghe Iova ar fi împlinit pe 8 ianuarie 71 de ani. Din păcate, scriitorul-conștiință ale cărui idei și teorii despre practica textuală au fost foarte prețioase pentru scriitura nu puținor autori prestigioși ai ultimelor decenii s-a stins din viață în vara lui 2019, pe 29 iunie.

Anul trecut, la sfârșitul lunii ianuarie, a avut loc prima ediție a Premiului pentru experiment literar „Gheorghe Iova – textuare”. Vorbim despre un premiu testamentar decernat, ca urmare a dorinței lui Iova, poetului și jurnalistului Răzvan Țupa, acestuia revenindu-i sarcina de a transmite mai departe premiul în 2021.

Pe 8 ianuarie 2021 a avut loc o ediție specială a Institutului Blecher, refugiat momentan în online (a fost cea de-a 12-a ediție pe net de când cu pandemia), în cadrul căreia a fost decernat pentru al doilea an acest premiu, a cărui valoare bănească provine de la artistul parizian Cătălin Guguianu și reprezintă o pensie lunară a acestuia, primită de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România.

Câștigătoarea premiului este scriitoarea și jurnalista Paula Erizanu (n. 1992, Chișinău), ce a debutat cu Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2010), căreia i-a urmat volumul de poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2015). Paula a terminat primul său roman, din care a citit un fragment după primirea premiului.

Poezia în 2020. Debutanții de la finalul unui deceniu nu tocmai liniștit

 

1. Preliminarii. O retrospectivă decenală

 

Nesuferita statistică arată că, dintre cei în jur de cincizeci de poeți care au debutat cu volume relevante pentru „mișcarea poetică” dintre 2011 și 2019, ceva mai puțin de o treime au publicat în continuare, confirmând promisiunile indicate de prima carte: printre ei câteva dintre numele de vârf ale ultimilor ani: Andrei Dósa, Radu Nițescu, Livia Ștefan, Teodora Coman, Alex Văsieș, Medeea Iancu, Matei Hutopila, Florentin Popa, Alina Purcaru, Robert G. Elekes. Aceste volume, pe care le rețin din cele poate peste o sută de cărți de debut pe care le-am citit după 2010, au apărut la cincisprezece edituri, dintre care două fondate mai recent (frACTalia în 2015 și OMG în 2019), iar alte două par să fi publicat accidental câte un debut despre care s-a vorbit cât de cât (Dan Ciupureanu la Vinea și Flori Bălănescu la Ratio et Revelatio, aceasta din urmă neavând printre obiectivele sale publicarea de poezie). Pandora M și Nemira, pe unde Svetlana Cârstean a trecut și a coordonat colecții de foarte bună calitate, au publicat câte un debut (George Nechita, respectiv Jesica Baciu). Cartier, nu doar cea mai mare și mai profesionistă editură din Republica Moldova, ci una dintre cele mai remarcabile din întreg spațiul românesc, nu a avut printre țelurile de căpătâi publicarea debutanților, însă cartea lui Alexandru Cosmescu din 2013 nu poate fi trecută cu vederea.

Debuturile cele mai premiate ale deceniului le-au aparținut lui Andrei Dósa, Anatol Grosu, Marius Chivu, Ștefan Baghiu, Florentin Popa, Merlich Saia, Ștefan Ivas, Ana Donțu, Ionelia Cristea, Robert G. Elekes, Ciprian Popescu, Cristina Stancu, Mina Decu, Ioana Vintilă și Anastasia Gavrilovici, care au primit Premiul „Mihai Eminescu” Opus Primum, Premiul pentru Debut al „Observator-ului cultural” sau Premiul pentru debut „Iustin Panța”, adică singurele astfel de distincții care și-au păstrat un prestigiu constant. La acestea se poate adăuga Premiul pentru Debut de la Festivalul Național „George Bacovia”, Bac-Fest, care nu a avut însă viață lungă (2017-2019).

În ce privește editurile care publică poezie, chiar la sfârșitul anilor 2000 au apărut trei (Casa de Pariuri Literare, Casa de Editură Max Blecher și Herg Benet Publishing) care au umplut după 2011 golul lăsat de Editura Vinea, ce fusese, începând din ultimii ani ai secolului XX, campioana absolută a publicării de poezie în România: efectiv, au fost ani buni în care Vinea lui Nicolae Țone (concurată timid doar de editura timișoreană Brumar) a publicat tot ce a contat în poezia românească, adică vreo câteva sute de titluri, printre care volume ale unor poeți pe deplin consacrați, antologii, reeditări și debuturile aproape tuturor „douămiiștilor”. Pe lângă CDPL, Max Blecher și Herg Benet, alte două edituri, care existau de mai mulți ani, dar încă nu contau prea mult, Tracus Arte și Charmides, au devenit printre cele mai active și mai ambițioase antreprize editoriale din această nișă.

Dintre toate, despre Tracus Arte se poate afirma că a devenit, prin cele poate o mie de titluri publicate în acest deceniu, cea mai vizibilă și mai variată (dacă e să-i cântărim colecțiile), o editură de mărime mijlocie pe piața noastră de carte.

După un start lansat (încă e așteptată revenirea lui Aleksandar Stoicovici, care a debutat în 2011), Herg Benet s-a centrat pe alte coordonate, adică pe subgenuri cu potențial mai mare la public, renunțând încet-încet la poezie.

CDPL a avut un moment de ebuliție între 2010 și 2013, după care și-a mai încetinit turațiile, în 2019 și 2020 având o revenire întrucâtva semnalabilă.

Charmides a publicat câteva dintre cele mai aclamate și mai admirate cărți de poezie din deceniul care s-a încheiat (autorii din portofoliul editurii, de la Ion Mureșan, Ștefan Manasia și Dan Coman la Vlad Moldovan și Alexandru Vakulovski, fiind poeți de vârf ai prezentului), însă în 2018, 2019 și 2020 și-a domolit ritmul aparițiilor, în anul care tocmai s-a încheiat scoțând, dacă nu mă înșel, o singură carte (spre comparație, la secțiunea Poezie a Premiilor „Observator cultural” pe 2017 trei dintre cele cinci volume nominalizate, inclusiv cele două câștigătoare, apăruseră la Charmides). Aici au debutat Alexandra Turcu (2015), Daria Ioan (2016), Ligia Keșișian (2017), Mina Decu (2018), Monica Stoica (2019).

Cartea Românească, preluată în 2005 (când era deja de un deceniu în moarte clinică) de către Polirom, a fost vreme de unsprezece ani una dintre editurile importante de poezie și proză românească contemporană, publicând peste o sută douăzeci de volume de poezie. După încheierea mariajului cu Polirom, Cartea Românească a avut câțiva ani de degringoladă și, aflându-se acum sub tutela Editurii Art, publică exclusiv autori agreați de conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Ceea ce nu e de mirare de vreme ce Nicolae Manolescu citește literatura scrisă de scriitorii sub cincizeci de ani cum îi citea Eugen Barbu pe optzeciști.

Paralela 45 a avut, după mutarea de la Tracus Arte a lui Cosmin Perța, un galop de sănătate, întrerupt după doi ani foarte buni în 2020, când colecțiile de literatură română contemporană au fost sistate odată cu pandemia.

Tracus Arte și Max Blecher au fost cele mai constante de-a lungul întregului deceniu, având an de an între șase și zece titluri dintre cele mai vizibile, mai comentate și premiate. Numai dacă ne uităm la Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut din acest deceniu (un reper semnificativ, nu infailibil), dintre cele douăsprezece volume premiate până în 2020, trei au apărut la Cartea Românească (ultimul în 2015), patru la Tracus Arte, patru la Max Blecher și unul la Charmides.

Brumar are meritul de a fi publicat primele cărți de poezie semnate de Medeea Iancu (2011), Marius Chivu (2012) și Răzvan Andrei (2018), iar la frACTalia au apărut, în cei cinci ani de când există, debuturile lui Bogdan Tiutiu (2017) și Iuliana Lungu (2018).

În fine, o editură care s-a lansat spectaculos la finele lui 2019, OMG, condusă de criticul și universitarul Alex Ciorogar, a publicat în decurs de numai un an zece volume de poezie, dintre care șase debuturi – trei în 2019 și alte trei în 2020.

 

2. Zece debuturi

 

Nu fac aici decât o trecere în revistă a celor zece volume de debut care mi-au atras atenția în 2020 – ele marchează, pe de o parte, aprofundarea unor poetici oarecum la modă de câțiva ani încoace (pe tonalități diverse și aducând în cazurile celor mai buni un aport de originalitate și personalizare a discursului), dar și apariția unor solitari și inclasificabili ce par încă de la prima carte să-și fi găsit diferența specifică.

OMG a fost editura la care au apărut cele mai multe prime cărți semnificative: Deniz Otay, cu Fotocrom Paradis (premiată deja la cea de-a treia ediție a Premiilor „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei), Teona Galgoțiu, autoare a volumului Mă uit înapoi și dispare, și Lucian Brad, Un om mai important decât oamenii.

La Tracus Arte au apărut două cărți câștigătoare ale Concursului de debut „Alexandru Mușina”, ajuns la ediția a VII-a: Note din secolul kitsch a Antoniei Mihăilescu și o cană de noviciok la bătrânețe de Lena Chilari.

Ca urmare a celei de-a X-a ediții a concursului anual de debut, Casa de Editură Max Blecher a publicat Larvae a lui Mircea Andrei Florea și stepă și transă de Dumitru Fanfarov.

Elena Bălășanu debutează matur cu o carte pe care o recomand cu încredere, în ciuda titlului cam sentențios, Singurătatea nu ne face mai buni, apărută la Editura Aius. Iar la CDPL își face intrarea Ana Paraschivescu, cu Între un coșmar și o fotografie frumoasă.

Și un debut postum, intitulat Pasta neagră a pixului, iese la Brumar, statornicul Eugen Bunaru îngrijindu-se de poemele lăsate de Mariana Gunță (1994-2020), membră a Cenaclului „Pavel Dan” de la Timișoara încă de prin 2011-2012, pe când era încă elevă în clasa a XI-a, și despre care scriu pe ultima copertă E. Bunaru, Moni Stănilă și Aleksandar Stoicovici.

Așa se încheie al doilea deceniu din acest secol, iar ceea ce urmează este cu siguranță mult mai pasionant decât vor să ne convingă cunoscătorii anchilozați care deplâng, ca întotdeauna, moartea poeziei, încredințați din auzite că după ei un gol istoric se întinde.