„Aviz generațiilor viitoare”. 15 poeți olandezi

Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană

(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

          Antologia Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană este a douăsprezecea carte pe care Casa de Editură Max Blecher o publică în 2019. Tradusă din neerlandeză de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid, cuprinde cincisprezece poeți olandezi (Ouwens, Van Pinxteren, Knibbe, Duinker, Vegter, Van der Vegt, Swanborn, Gelèns, Andriessen, Jansen, Nasr, Anker, Den Ouden, Van der Graaff, Keizer) născuți între 1942 și 1987. Vine după alte trei antologii similare pe care le-am editat în ultimii opt ani, Colonia poetică (cincisprezece poeți suedezi contemporani, 2011), Lumina ultimei zile (cincisprezece poeți flamanzi, 2014) și Liniște, pace, perversiuni, heppiend (nouă tineri poeți maghiari transilvăneni, 2016). Sper să intereseze publicul de la noi ceva mai mult decât antologia flamandă (celelalte două, cea suedeză și cea maghiară, chiar au creat emulație și au provocat dialoguri poetice cu rezultate remarcabile).
          Dacă tot suntem în ultimele zile din 2019, vreau să fac observația de bilanț că sunt nouă ani și două luni de când Casa de Editură Max Blecher a fost fondată, timp în care am publicat nouăzeci și opt de cărți. Urmează în 2020 două borne: al 100-lea titlu (în primăvară) și aniversarea de 10 ani (în toamnă). La mulți ani tuturor!

„Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox”

Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox

o antologie de Kocsis Francisko, cu un cuvânt înainte de Ion Pop

(Editura Ardealul, 2018)

       Nu s-a scris prea mult despre ea, deși e o apariție prețioasă, mai ales dacă o așezi lângă cărțile poeților români deja clasicizați ai „Echinox”-ului, dar și de antologia poeților germani ai aceleiași perioade, apărută în 2013 la Editura Limes. Unsprezece poeți maghiari din Transilvania care au publicat în tinerețe în cunoscuta revistă clujeană, născuți între 1948 și 1959 (așadar, pentru contextualizare, Németi Rudolf cu o jumătate de an mai tânăr decât Ion Mircea, iar Kovács András Ferenc de-o vârstă cu Cristian Popescu).
       În Efect de propagare se găsesc grupaje consistente și îndrăznețe, care sună foarte bine în traducere, semnate de Németi Rudolf (1948-2016), Balla Zsófia (n. 1949), Palotás Dezső (1951-1999), Markó Béla (n. 1951), Adonyi Nagy Mária (1951-2015), Boér Géza (1952-1989), Szőcs Géza (n. 1953), Egyed Péter (1954-2018), Zudor János (n. 1954), Cselényi Béla (n. 1955), Kovács András Ferenc (n. 1959).

„definiții, tripuri și chipuri”

Luca Ștefan Ouatu, Cinematic (OMG, 2019)

       Deși îl mai încearcă romantismul blegos, Luca Ștefan Ouatu are abilitatea să nu alunece prea des în sentimentalisme sau naivități zornăitoare – ceea ce pentru un poet de numai nouăsprezece ani, mezinul desantului de debutanți de anul acesta, e din start o bilă albă. Ouatu e un poet al timpului său – dacă de vreo nouă decenii încoace ipostazele (și strategiile corespunzătoare) preferate de tinerii masculi lirici erau de băiat rău, de june arțăgos și exigent, de histrion sau arlechin sarcastic, de provocator îndărătnic și ofensator hipersexual (semnalmente recognoscibile în diferite grade la Geo Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Vintilă Ivănceanu, Mircea Dinescu, Traian T. Coșovei, Daniel Bănulescu, Marius Ianuș și destui alții), poetul de-o vârstă cu noul secol preferă să afișeze o poză cool, urmarea fiind că miza estetică (deși orice formă de estetism e din start respinsă sau subminată) cade pe atitudine și modulații ale detașării ironice, pe distanțarea de sursele autorității mai curând decât pe confruntarea acestora.

       Așa că nu teribilismele sau ostentația sunt cultivate cu predilecție în Cinematic (OMG, 2019), ci un ton degajat și ingenuu, de o temeritate atenuată încă de la început prin strategii de temperare („pornhub plantează un copac / pentru fiecare 100 de clipuri văzute râd / și mă gândesc că șansele ca un labagiu ca mine / să salveze vreun video sunt mici / șansele ca cineva să salveze planeta – / aproape nule // acasă am învățat că nu e frumos / să vorbesc despre / intimitatea mea în public / în public am învăţat că nimic nu / e mai frumos decât intimitatea / expusă mama va citi și se va convinge / că sunt activist pentru natură”).
       Vulnerabil și altruist, juisor și înstrăinat, dispus la filozofări care l-ar face invidios pe Căpitanul Evidență („prins între corpuri și necunoscute / definiții tripuri și chipuri / căutăm recunoaștere / viață în cele mai mici lucruri și / trăim aceeași zi / fără să știm de ce” sau, și mai rău, „zona de siguranţă a dispărut / și odată cu ea a început să apară / un loc toxic în care mă lupt / să simt că mă salvez / să ies în mijlocul lumii și să urlu / că în sfârșit ceva din mine / poate să doară”), Ouatu este în acest punct un anticlimactic în căutarea febrilă a trip-ului. Subiectul poetic din Cinematic trăiește predominant în virtual, în derularea interminabilă de imagini din feed („am stat cu fețe pixelate / și am văzut lumea cu toate adevărurile ei”), „înconjurat de artificial”, mărturisind totuși o pronunțată aspirație către reconectarea cu semenii („și până unde nostalgia serilor / în care nu îmi dezlipesc mâna de telefon / bifând mesaje meme izolare / stickere cu inimioară aștept / oameni să apară în fața mea sărind / din ecran / bifând îmbrățișări lumină / plimbări prin parc excese de serotonină”).

       Și Luca Ouatu ar vrea, vorba aceea, să spargă însingurării ucigătoare zidul, însă nu prea știe cum să facă – s-o dea pe hip-hop („în trip pe viață și toată viața în trip”) sau să se-nchidă-n casă și să deplângă soarta cea crudă („am acceptat vulnerabilitate / de aici până în cairo / și am iubit femei frumoase / fără să mă simt bărbat”), informându-și cititorul în legătură cu „sentimentul de vulnerabilitate / în fața propriei incoerențe / când vine vorba de organizare / și calitatea vieții”.

       O poezie despre maturizare plină de tentative de autodefinire care, atunci când e simplă și directă („sunt tot copil mă întreb ce mai rămâne / când tot ce e frumos dispare și în noi / nici serialele nu mai luminează”) și nu patinează în formulări tehnicist-demonstrative frizând nonsensul („ne-am născut în simbioză / toți doar energii / hybridați cu procesoare / sub control termic”), aduce câteva promisiuni cu care până și un bătrân douămiist crispat poate să rezoneze („gata să pierd realitatea cu totul / și nevoia / acută de cadre / cu tripul meu polaroid / camera de 3 pixeli cu / șarmul meu de băiat în floarea vârstei pozam / fete mai mari întinse pe geam / visându-se timid vedete în filme”).  

„nimbul de șmirghel”

Monica Stoica, Fetele visează electric (Charmides, 2019)

       Monica Stoica este în Fetele visează electric (Charmides, 2019) o compătimitoare pătimașă, atât în raport cu personajele care îi populează poezia (cerșetori și prostituate, „băieți schizo” și hebefrenici, depresivi, afazici și rătăciți, „prinți ai mizeriei” și dezechilibrați chimic ce trăiesc în regimul iminenței și al vertiginosului, pentru a căpăta contur precis și personalitate pregnantă în ultima parte a cărții – „nebuna Sevastița”, „bipolarul Nea Alexandru” sau „Maria Scarlat, escortă” îi dau prilejul pentru poeme în care Octavian Soviany din Scrisori în Arcadia și, poate, Pulberea, praful și revoluția o întâlnește pe Ruxandra Novac din irepetabila Ecograffiti), cât și cu propria biografie turbulentă. Reactualizând o ipostază rimbaldiană în peisaje urbane halucinate, învăluite în „întunericul amorf și letal”, specifice erei „contrariilor și a erorilor fundamentale ale identificării”, în care „omul te-așteaptă ca pe-un algoritm”, subiectul poetic din Fetele visează electric (voită sau nu, oglindirea în titlul celebru al lui Philip K. Dick de acum o jumătate de secol e greu de ocolit) este un fel de Blade Runner feminin, hipersensibil, saturat de-o luciditate autoscopică de origine saturniană, umblând paranoic și dereglat pe străzi luminate artificial, în noaptea „în care conlucrează Mafiotul celest și moartea”. Vagabondaj anesteziat de aglomerarea de imagini proliferante, în atmosfera ostilă a orașului în care hipertehnologicul aproape că a extirpat orice decor natural („ce monocord & sick e sunetul sleit al mașinilor / în colț lângă ruina vegetală din delta văcărești / fata își străpunge ochii cu iglițele fără teamă / a ajuns la limită și care-i limita pentru o fată?”), în „caruselul pentru care nu există / buton de oprire”, „băiețoaica febrilă” este în același timp și vânătorul, dar și androidul, despre care știm că este mai uman decât omul, și de aceea trebuie găsit și eliminat. Cochetăria nevrotică a Monicăi Stoica („așa că alegem culoarea neagră, / rochiile / și costumul de latex / să ni se dea ceva pur, / ceva neiertător, fiola cu otravă, / trena de dantelă cu perle, mânjită de sânge, / implanturile neuronale, / o luptă armată pentru iubire”) a produs unul dintre cele mai percutante debuturi din poezia ultimilor ani, pe care l-aș pune în momentul acesta doar lângă 4,5 litri de sânge, miliardar a lui Dan Dediu – unui asemenea discurs nu-i poți face dreptate vivisecționându-l și umblându-i prin mațe și hățișuri neuronale, și cu atât mai puțin povestindu-l, iar atunci nu-ți rămâne decât să citezi secvențe în care imaginația e turată la maxim, iar pulsul o ia razna până ajunge să fie imposibil de măsurat: „câte ore mai sunt până la extincție? vocea mea răsunând în megafoane, / nebunul bărbos, înarmat, suit pe parapet, cu predica tânguitoare / și fetele care adună păpușile de porțelan în debarale. halena și ura lor / și iubirea lor într-o zi de vară, când fiecare se bate cu umbra lui / și, practic, trupul e mai inconsistent decât umbra. cum să interpretez / evenimentele, acest mortal kombat în noapte, cu nimbul de șmirghel, / cu care microscop să mă uit și ce e pe lamelă, maestre tehnologic, / ploscă-n care-mi scuip flegmele și expectorez drame bulevardiere și glume / de antilopă-n mijlocul tigrilor. cuțitele sunt toate ascuțite în visul meu. / în camera mobilată ultramodern sunt singură și mă transform în obiect. (...)”. Fetele visează electric este un volum de debut abil construit, intens și acaparator.

„o formă neinvazivă de apropiere”

Cătălina Bălan, cutii (Editura Paralela 45, 2019)

       Cătălina Bălan scrie o poezie pe care nu o consider minimalistă (o etichetă folosită cam zglobiu și, în general, dintr-o mare lene): dacă e să mă raportez la poezia deceniului care mai are puțin și se-ncheie, această poetă nouă, de o uimitoare precocitate (o citesc de vreo opt-nouă ani și i-am urmărit cu interes traiectoria) vine cu un discurs care o face credibilă și reală. Cutiile (Paralale 45, 2019) ei sunt biografeme ce umanizează lumea („mică și caldă inima mea / se înghesuie lângă tine seară de seară / uneori inima mea se suprapune perfect peste tine / atât cât să mai poți respira”) într-o vreme în care preocupările poeților de douăzeci și ceva de ani se situează adesea într-o zonă de extirpare a umanului, de impersonalizare operată chirurgical. Nici urmă de tehnicismul sincopat al multora dintre debutanții de azi în Cutii, Cătălina Bălan scriind o poezie ușor de luat aproape în care găsesc câteva calități de bun augur: are umor și ironie, fără a ajunge să ruleze glumițe facile și meme-uri („ai mei au ascuns kamasutra / bukowski miller și brumaru pe un raft ceva mai sus / gen, ca să n-ajung eu / asta înseamnă să fii părinte responsabil”), fără să lase, așadar, cititorului său impresia că ar ține cu tot dinadinsul să-i atragă atenția prin anecdotă sau wink post-ironic; poezia aceasta este simplă (chiar cu riscul unor texte „telefonate”, ce frizează banalul), lipsită de ornamente și empatică, iar autoarea ei are tenacitatea de a-și umple cutiile cu toate acele lucruri cu care ne populăm viețile, alcătuind un spațiu familiar (cu vagi ecouri din Cristian Popescu) precis conturat și afabil („visul meu este să am un troleibuz personal / mă bucur când văd un troleibuz / uneori de el depinde bunăstarea mea sufletească / ce poate fi mai frumos decât un troleibuz în mișcare / poate doar un bărbat care își calcă singur cămașa”). Pe de altă parte, versurile sale sunt în stare să producă și disconfort („ca să fii eficient / azi am învățat că / înainte să resuscitezi pe cineva / trebuie să-i tai hainele / și să apeși direct pe pieptul gol / la 4 cm în jos față de stern și 4 mai sus de buric”), să dea naștere la rupturi în aparenta egalitate a modului în care tratează materia poetică. Dacă e posibil ca intimitatea să fi rămas una dintre ultimele redute ale subversivității (dat fiind că discursurile refuzului și ale rezistenței au fost confiscate de alți „vectori” ai vieții noastre socio-politice), Cătălina Bălan e cea mai gingașă subversivă a zilei („nouă nu ne mai dă nimeni ulei de pește / cu lingurița / de unde și nevoia de a ieși în stradă / pentru că problemele și alte chestiuni / nu se rezolvă de la sine”), iar cutiile ei sunt pline de obiecte sufletești prețioase („pe o bancă la malul oceanului / în fața unui soare enorm care apunea / mă gândeam că poate o să stau cu tine toată viața / da. toată viața”). Dacă va stărui să nu confunde simplitatea cu superficialul, sunt sigur că va confirma promisiunile din această primă carte.

„Poesis internațional”, la sfârșitul celui de-al nouălea an

       „Poesis internațional” a apărut și anul acesta de două ori (în mai și în noiembrie), ajungând la numărul 24.
       Câteva date concludente măcar statistic: prima serie (numerele 1-12, cu apariție trimestrială între iunie 2010 și martie 2013), împreună cu cea de-a doua (numerele 13-24, având o apariție semestrială, între mai 2014 și noiembrie 2019), adună cam 4550 de pagini de literatură din peste cincizeci de literaturi din Europa, cele două Americi, Asia și Africa.
       Începând cu seria nouă, am postat online numărul precedent la șase luni de la apariția lui pe hârtie, pentru a da publicației șansa de a fi și cumpărată, dacă tot o scoatem în tiraje care au variat, după buget, între 300 și 800 de exemplare. Așa că, odată cu apariția numărului 24 (2/2019), este acum disponibil gratuit numărul 23 (1/2019), în care cei interesați vor găsi destule delicatese.
       Pentru a-l descărca sau citi în pagină, trebuie doar să dați clic pe copertă.

Immanuel Mifsud, „Rapoarte confidențiale”

Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Immanuel Mifsud a apărut în 2013, câștigând cel mai important premiu literar din Malta. Versiunea românească a cărții va avea trei lansări, de duminică 08.12 până miercuri 11.12, la București, Brașov și Timișoara, în prezența autorului, venit special din Malta pentru acest mic turneu în care va fi însoțit de traducătoarea sa, Denisa Duran.

Festivalul de poezie subversivă reSet, ediția a doua

Sâmbătă, 7 decembrie 2019, la Biblioteca Națională a României (Bd. Unirii nr. 22, sect. 3, București), are loc cea de-a doua ediție a Festivalului de poezie subversivă ReSet. Sunt invitați douăzeci de poeți contemporani născuți între 1954 și 1998, care vor citi de la ora 14 la ora 17, cu participarea pianistului Alexandru Ciobanu.

Cei doi moderatori ai lecturilor, Cosmin Perța și Grigore Șoitu, îi vor introduce pe Ilinca Bernea, Valentin Busuioc, Ionel Ciupureanu, Robert Gabriel Elekes, Teona Galgoțiu, Irina-Roxana Georgescu, Mugur Grosu, Florin Iaru, Diana Iepure, Claudiu Komartin, V. Leac, Iuliana Lungu, Ștefan Manasia, Cătălina Matei, Mitoș Micleușanu, Tiberiu Neacșu, Alina Purcaru, Cristina Stancu, Monica Stoica și Iulian Tănase.

Un eveniment organizat de Liga Literară din România și PEN România, cu sprijinul Institutului Blecher și al Radio Guerrilla.

Mă întorc în mai 1937, de Sharon Olds

Sharon Olds (n. 1942, San Francisco) a publicat, începând cu 1980, când debutează cu Satan Says, douăsprezece volume de poezie (printre care The Dead and the Living, 1984; The Father, 1992; Blood, Tin, Straw, 1999; One Secret Thing, 2008; Stag's Leap, 2012; Odes, 2016) și antologia Strike Sparks: Selected Poems 1980-2002 (2004). A primit câteva dintre cele mai importante premii și distincții din spațiul anglo-saxon, printre care Premiul T.S. Eliot, Premiul Pulitzer și Premiul Wallace Stevens.

Sharon Olds

Îi văd stând în fața porților impozante ale colegiilor lor,
îl văd pe tata plimbându-se
pe sub bolta de gresie ocră, lespezile
roșii scânteind ca niște
plăci de sânge deasupra capului său, o
văd pe mama cu câteva cărți ușoare sprijinite de șold
așteptând lângă stâlpul din cărămizi micuțe,
cu poarta de fier forjat încă deschisă în spatele ei
și vârfurile ascuțite lucind în aerul de mai,
se pregătesc de absolvire, se pregătesc de căsătorie,
sunt încă niște copii proști, tot ce știu e că sunt
inocenți și că nu ar face rău nimănui.
Aș vrea să mă duc la ei și să le spun Opriți-vă,
nu faceți asta – ea nu e femeia potrivită,
el nu e bărbatul bun pentru tine, veți face amândoi lucruri
pe care nu vă închipuiți că le-ați putea face,
veți suferi în feluri de care nici nu ați auzit,
o să vreți să muriți. Vreau să mă duc
la ei în lumina de sfârșit de mai și să le spun totul, 
ea cu fețișoara-i drăguță și înfometată întorcându-se către mine,
trupul ei frumos, neatins, demn de milă,
el chipeș și arogant întorcându-se către mine,
trupul lui frumos, neatins, demn de milă,
dar nu o fac. Vreau să trăiesc. Îi
iau ca pe niște păpuși de hârtie,
păpușa-bărbat și păpușa-femeie, și îi ciocnesc
unul de celălalt în dreptul șoldurilor,
bucăți ascuțite de cremene, ca și cum aș vrea
să scot scântei din atingerea lor – le spun
Faceți ce aveți de făcut, iar eu voi povesti despre asta.