Institutul Blecher 134

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, sâmbătă, 3 septembrie 2016, de la ora 20, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Alina Purcaru, Cătălina Matei și Nicoleta Nap.

Alina Purcaru a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a lucrat în presă. În prezent este secretar general de redacție al revistei „Observator cultural”. A fost coautoare a romanului colectiv Rubik (2008), a coordonat volumul Povești cu scriitoare și copii (2014) și a publicat în 2016 volumul de poezie Rezistență.

Cătălina Matei a absolvit Conservatorul (specializarea pian) și Facultatea de Litere, după care a urmat un masterat de Teoria literaturii și literatură comparată. A debutat cu volumul de poezie Lanul cu sârme întinse (2014).

Nicoleta Nap a absolvit Facultatea de Filosofie şi Facultatea de Drept, a lucrat 12 ani în presa scrisă, la Cluj, şi a cântat într-o trupă punk. Din 2013 locuiește în Bucureşti. A publicat în revista „Accente”. 

Moderator: Claudiu Komartin

livres-ardoises / cœur goudron. un proiect cu Wanda Mihuleac & Transignum

Mai întâi a fost, cândva la începutul verii, un e-mail bizar ca un poem (unul eliptic, bacoviano-minimalist) în care doamna Wanda Mihuleac îmi scria de la Paris: „bună seara, / vă propun să participați la proiectul «livres-ardoises», scriind cu un marquer alb pe / suprafețele negre”.
Cunoșteam cărțile-obiect pe care le face pictorița, gravoarea și editoarea Wanda Mihuleac, stabilită în Franța din 1989, a cărei editură, Transignum, e oglinda căutărilor și ideilor ei în zona fertilă în care se întâlnesc artele vizuale și poezia. Căutând pe internet și continuând schimbul nostru de epistole virtuale, am convenit să mă alătur și eu soborului impresionant de autori cu care W.M. a lucrat pentru colecția bibliofilă „livres-ardoises”.
cœur goudron (așa am ales să-mi numesc contribuția la această colecție care ar trebui să conțină la final 101 livres-ardoises) există, după tipicul proiectului, în două exemplare: unul rămâne la poet, celălalt merge la Transignum. Mi-a plăcut ideea și fiindcă așa am început să lucrez cu Ana Toma: sunt deja șapte ani de când ea a croit cu mâna ei cele două exemplare ale Hemoragiei soarelui (2009), o carte bibliofilă cum se fac prea rar în România.
Mulțumindu-i Wandei Mihuleac pentru propunerea sa, am postat pe contul meu de facebook câteva imagini din exemplarul care acum e-n drum spre Paris, și pe care probabil că nu-l voi revedea prea curând. Sunt încă entuziasmat după orele în care am scris cu markerul alb pe suprafețele negre (ei bine, nu am făcut, în cele din urmă, doar asta), în limbile franceză și română. Mi s-a părut firesc, dat fiind că nu scriu în limba franceză, ca versurile românești să fie într-un anumit echilibru (cantitativ și compozițional) cu frazele, sintagmele, frânturile de versuri în limba franceză.
Din câte înțeleg, cele 101 cărți (poate ar fi mai potrivit să le spun cărticele) vor fi fotografiate profesionist și vor apărea în 2017 într-un album cu o introducere de Gilbert Lascault.

Nicolae Coande, „Trenuri stricate”

L-am citit prima oară pe N. Coande la începutul anilor 2000, când mă inițiam în poezia contemporană cu ajutorul antologiei uriașe, în trei volume, a lui Marin Mincu, în care eram complet scufundat. Acolo am descoperit cele mai noi discursuri, iar printre ele se găsea și cel al lui Coande, pe care Mincu nu-l sărise (ca pe Ciupureanu, Nimigean, Andriescu, Bodiu sau Judith Mészáros). Am citit mai târziu mai mult decât selecția aceea, mai întâi prin reviste, apoi picându-mi în mână fundătura homer sau Femeia despre care scriu. La sfârșitul lui 2013 am luat la puricat serios antologiile VorbaIago (2012) și Persona (2013), dipticul consacrării depline a lui N.C., iar apoi am insistat să fiu editorul următoarei sale cărți, și așa am scos la Casa de Editură Max Blecher volumul Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015).
Un meseriaș al generației de mijloc, aflat acum, parcă, într-un nemeritat con de umbră (de exemplu, cartea de anul trecut nu a fost nominalizată la niciun premiu, despre ea n-a scris niciun critic al generației mele etc.), cum se întâmplă de obicei la noi cu scriitorii & artiștii care nu mai sunt nici la categoria tineret-speranțe, dar nici nu se califică încă pentru a intra în rândul veteranilor. O meteahnă a culturii române de care sper că vom scăpa odată și-odată.

Institutul Blecher, anul VIII

Sâmbătă, la Tramvaiul 26 (Strada Cercului, nr. 6, sect. 2, București) începe un nou sezon al Clubului de lectură Institutul Blecher, ajuns la ediția 133.
Întâlnirea nu are loc întâmplător la sfârșitul lui august (și nu din septembrie încolo, cum s-a întâmplat în primii șapte ani), ci fiindcă în București sunt tinerii poeți de la concursul LicArt (a nu se confunda cu excelenta revistă Alecart, făcută tot de liceeni, la Iași). Pentru cine nu știe, LicArt e un concurs ajuns la ediția a 15-a, performanță rară în România. Concursul organizat de Radu Herjeu a adunat și premiat an de an elevi care scriu poezie și fac fotografie. Până acum, etapa finală avea loc la Poiana Brașov, anul ăsta va fi în București, așa că mi s-a părut un prilej bun să-i invităm pe finaliști la o ediție specială a Institutului Blecher, unde vor avea ocazia să o întâlnească pe Angela Marinescu. Tot sâmbătă seara vom prezenta numărul 17 (1/2016) al revistei Poesis internațional, în care Angela este actor principal, fiindu-i dedicate cinci eseuri și articole.
Așa că sâmbătă la Tramvai vom asculta o mare poetă, care a-mplinit în vara asta 75 de ani, și 11 juni, de 17-19 ani, veniți din Suceava, Tulcea, Pașcani, Câmpulung Moldovenesc, Buzău, Pucioasa și Măcin. Pe unii dintre ei îi citesc de cel puțin un an, i-am jurizat la concursul de poezie ce poartă numele prietenului meu Constantin Virgil Bănescu, tot descopăr lucruri încurajatoare în scrisul lor... Cred că va fi o seară cu niște întâlniri importante, pe care mulți nu o vor uita.

Cel ce încearcă să se facă nevăzut

Klaus Iohannis joacă la zero. Şi-i iese. Ceea ce, într-o țară cu o clasă politică detestată, care a acumulat un punctaj astronomic pe minus, poate fi o bună strategie de câştig. Dar nu pentru mult timp.
Una e să nu-ți doreşti un preşedinte mincinos, hoț, şantajabil şi vesel calomniator, alta să tot aştepți un semn de viață de la un om (de stat, zice-se) care se ascunde fiindcă a înțeles că astfel nu se va da de gol.
Nu am auzit de vreun individ aflat într-o funcție publică atât de înaltă care să se facă nevăzut cu lunile, cu anii. Dar poate că măcar prin asta va intra preşedintele nostru (care este nu neamț, cum s-au speriat patriuoții în 2014, ci un român atipic) în istorie: ca un campion la de-a v-ați ascunselea cu propriul popor.

Poesis internațional 17

Știu că e simplu și fără bătăi de cap să ai totul la discreție pe internet, dar pe de altă parte nu e aceeași experiență când ai în mână o revistă (ce spun eu revistă, o carte în toată regula, de 220 de pagini) din care poți să tot citești (și să găsești alte și alte lucruri de care să te atașezi).

Iar pentru ca Poesis internațional să apară în continuare pe hârtie, ea trebuie să mai fie și cumpărată (ceea ce, da, e o provocare într-o epocă în care dispar întruna ziare și reviste, iar altele se prefac că încă mai există). Noi urcăm câte un material (din numărul curent) pe site la începutul fiecărei săptămâni, așa încât puteți citi deja online 11 grupaje de poezie, proză și articole din numărul 17 al revistei.

Pentru tot restul există varianta tipărită, care nu costă decât 25 de lei, și o puteți comanda ori de aici: poesisinternational@yahoo.com, ori de pe site-ul editurii: http://maxblecher.ro/poesis_17.php

Asta ca să putem duce (și crește) proiectul ăsta, care cred că a schimbat în multe privințe fața publicisticii literare din România de după 2010.

Ioanid Romanescu

Poemul săptămânii, ediția 55: Ioanid Romanescu. Clic pe imagine pentru poemul și prezentarea de pe site-ul Poesis internațional.

Documentarea unei absențe

memoriei lui Aurel Onișor


Tatăl nostru care ești în ceruri

În 3 paturi erau şi 25 de copii.

Sfințească-se numele Tău

Nu-ți poți imagina întunericul, frigul, duhoarea.

Vie Împărăția Ta

Nici măcar nu stăteau culcați.

Facă-se voia Ta

Nici măcar nu stăteau culcaţi. Stăteau în ciump şi dormeau așa toată noaptea.

Precum în Cer așa și pre Pământ

Se înghesuiau unii în alţii ca să nu moară de frig, dimineaţa asistentele îi găseau acoperiţi de promoroacă.

Pâinea noastră cea de toate zilele

Fără sobă, fără lumină, fără nicio șansă.

Dă-ne-o nouă astăzi

Şobolanii lucrau ne-ncetat şi într-adevăr îi mâncau de vii.

Și ne iartă nouă greșalele noastre

Lăsaţi să zacă în propriul rahat, să și-l mănânce, în urlete şi în sunetul paturilor ruginite care se loveau de zidurile-nghețate.

Precum și noi iertăm greșiților noștri

Iarnă veșnică, metal neîndurător.

Și nu ne duce pe noi în ispită

Niciun înger niciun înger niciun înger să nu rămână viu.

Și ne izbăvește de cel rău

Cei mai mulți au murit până să împlinească 3 ani.

Că a ta este Împărăția Slava și Puterea

137, atâția s-au dus.

În numele Tatălui

137 de copii au fost lăsați să moară fiindcă erau „irecuperabili”.

Al Fiului

137 de copii au fost lăsați să moară fiindcă erau „irecuperabili” pentru o lume care murise în somn și n-aflase încă.

Al Sfântului Duh

Așa a vrut Dumnezeu, să-i ia pe pruncii ăștia nevinovați în locul nostru.

Așa a vrut Dumnezeu, să-i ia pe pruncii ăștia nevinovați.

Așa a vrut Dumnezeu.

Așa a vrut.

Așa.

Va veni o zi.

Poemul săptămânii (54). Judith Mészáros

Chiar și comorile îndelung tăinuite mai trebuie arătate din vreme-n vreme. Așa că săptămâna asta am transcris, după îndelungi căutări care m-au condus la această carte, un fragment din poemul central al Îngeriadei (1993) lui Judith Mészáros. O făptură enigmatică despre care aș spune fără să stau pe gânduri (dacă acest cuvânt nu ar fi fost demonetizat prin folosirea necontrolată) că este, în puținul lăsat, o mare poetă. Motiv pentru care țin să-i facem portretul (chiar așa, cețos, cu tremurânde contururi) în numărul 18, din toamnă, al revistei „Poesis internațional.”

Vasile Mihalache, „mort după om”

Primul volum de poezie al lui Vasile Mihalache e ceva deopotrivă nou și provocator în context românesc. Doctor în filologie, Mihalache e un tip brici, care știe carte și e un fel de specialist pe teorii postumaniste: face de câțiva ani revista Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, care e, de asemenea, un proiect curajos și fără prea mare legătură cu mediul teoretic/ universitar de la noi, rămas, la nivelul ideilor și al conceptelor, undeva pe la anii '70-'80.
De altfel, V.M. a debutat acum câțiva ani cu un studiu foarte lăudat de niște oameni inteligenți și erudiți, ca Mircea Martin. Așa că volumul de poezie mort după om (Tracus Arte, 2016) vine ca o prelungire firească a preocupărilor/ căutărilor lui Vasile, un scriitor care îmi place tot mai mult pentru că – îi dau dreptate lui Teodor Dună, care a marcat precis lucrul ăsta în textul de ultima copertă – vorbește (uneori cam prea tezist, cam prea la vedere, ăsta e singurul reproș pe care i l-aș putea face) „despre alienarea pe care omul a trăit-o încercând să se supună ideii de om”.
De citit și văzut ce încearcă (și mai ales ce-i reușește) lui Vasile Mihalache în cele 40 de poeme (fără titlu, doar atât, numerotate de la 1 la 40) din cartea asta. (Carte care merge foarte bine, pentru cine vrea să se familiarizeze cu subiectul, lângă Postumanul lui Rosi Braidotti, tradusă în românește anul acesta și apărută la Editura Hecate).
V.M. deschide un drum care, deși a mai fost tatonat începând cu al doilea val 2000-ist (în special de Val Chimic și Gabi Eftimie), parcă de-abia acum începe să capete consistență conceptuală și polemică. Cum cred că o demonstrează poemul pe care-l transcriu mai jos.

Vasile Mihalache, mort după om (Tracus Arte, 2016)

23.

„în ianuarie a nins din nou”,
și-o zi mai târziu discursul ăsta a încetat
de șaptezeci de ani să fie artă.

poezia română s-a născut în secolul 19
și a murit în secolul 20,
poeziei române puțin îi pasă de auschwitzgulag
poezia română a împărțit lumea
în două după gen și norme de piele.

în poezia română autorii se roagă să li se întâmple,
niciun poet român niciodată n-a ajuns
mai departe de pulpe.

când păsări somnoroase migrează nu e instinct, e cultură,
generații întregi învață să știe ce au de făcut printre crengi,
generații întregi de vrăbii și cuci creează natură,

poezia română a defilat între războaie cu torțe în mâini,
despre poezia română s-a spus că poezia
lui eminescu e bună,

și că natura e un aspect al culturii care spune că unii
n-au liber arbitru și dumnezeu le spune direct ce să facă,

poezia română e simț comun când nu e mit sau baladă,
poezia română e la-men-ta-ți-e din baruri în crâșme,
e despre natura umană, univers și sentimente nocturne,
metaforă legată la ochi din zile mai bune,
poezia română de azi e o aglomerare de rock scămoșat
bosumflată sub pc-uri, tablete și cușme.

Un dialog

Andrei Zbîrnea: Septembrie 2009 – Martie 2016. 125 de ediții ale Institutului Blecher. Ana Toma, Claudiu Komartin, mai nou și Tiberiu Neacșu, din ce în ce mai mulți prieteni, unii cu mai mult de 80 de ediții la activ. O casă nouă, Tramvaiul 26, unde se întîmplă lucruri faine o dată pe săptămînă sau de două ori pe lună. Între timp o casă de editură, tot Max Blecher, care e din ce în ce mai bine văzută în miniaturala lume a poeziei contemporane. Cîteva premii obținute de autorii care au publicat aici (nu îi mai enumăr), foarte multe cronici în presa de specialitate, dar și în online-ul colorat și catchy. Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009) și, mai ales, Cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013). Cîteva traduceri importante din poemele tale, dar și cîteva cărți traduse de tine. (Această orbitoare absență a luminii, Tahar Ben Jelloun, Art, 2012 sau Hazard. Angoli Mala, Jean-Marie Gustave Le Clézio, Art, 2013).  „Poesis Internațional”, 16 numere în 6 ani. Două modalități de a face revista (mecenat versus free-lance). Un palmares mai degrabă specific lui David Cronenberg și nu lui Woody Allen (la nivel cantitativ).  Dar nu cred că este cazul să vorbim despre cantitativ. Cum ar arăta diagrama Komartin/Blecher în proporții calitative pentru acești opt ani?

Claudiu Komartin: Nu sînt opt ani, ci șapte. Știi, mie îmi plac trenulețele de jucărie, mereu mi-au plăcut. Și atunci am zis să fac cel mai frumos trenuleț de jucărie din literatura contemporană, că tot ai zis tu de miniaturala lume poetică de azi. Așa e, sîntem într-un peisaj destul de micuț și închis, ideea noastră fiind să-l deschidem puțin. Și cred că am reușit asta. La Institutul Blecher în ăștia șapte ani au venit mereu oameni noi. De la an la an am avut, pe lîngă un nucleu dur alcătuit din cîțiva care au rămas constanți și ne-au devenit prieteni, oameni care aduceau cu ei noi deziderate, noi idei. Lucrurile s-au legat, asta e foarte important. Împreună cu Ana Toma am făcut toate lucrurile legate de Blecher, de brand-ul acesta...

AZ: E un brand.

CK: Cred că am reușit să facem un brand. Am vrut să avem lucrurile integrate, să se lege. În momentul în care faci un club de lectură foarte viu, care are între 16 și 24 de ediții pe an, în care citesc zeci de scriitori, mai tineri sau mai în vîrstă, în care prezinți cărți, ții în viață o revistă și o casă de editură care nu publică mult, în jur de 10 cărți pe an... Dar uite cum e: anul ăsta, trei din cele nouă cărți pe care le-am publicat în 2015 sînt nominalizate la premiile Observator Cultural. E un procent bun.

AZ: Niște premii care sînt relevante în peisajul nostru.

CK: Sînt premiile cele mai relevante în momentul ăsta, dacă le compari cu premiile Uniunii Scriitorilor sau cu alte premii mai noi și cu repere cam inexacte. Așa, mă întrebai de „Poesis internațional”. Revista intră în al șaselea an, după un an de pauză între cele două serii. O primă serie de mecenat, care a fost susținută de un om cu bani și cu dorință de a vedea făcut ceva bun în zona asta. La un moment dat el și-a retras sprijinul. Am făcut o pauză și de atunci încoace treaba merge ca freelance, adică ne descurcăm, ne gospodărim de la un număr la altul. Pentru trei din cele patru numere ale seriei noi, tiparul, care e departe de a fi exorbitant, a fost acoperit de Centrul Județean de Cultură din Bistrița. Revista merge înainte în continuare, cred că pe un drum bun. Nu mă bazez neapărat pe vînzări, care firește că nu sînt strălucite, cum nu sînt în general pentru revistele de cultură și pentru produsele de cultură într-un sens mai larg. Dar văd interesul foarte multor profesioniști, interesul traducătorilor, poeților și prozatorilor pentru revistă. Văd interesul unor oameni tineri din zone diferite: dinspre litere, dinspre arte, dinspre arhitectură. Văd sute de vizualizări atunci cînd punem ceva nou pe site, poate chiar mii la unele materiale. Acest fapt îmi dă mie un barometru al unui proiect literar, publicistic, editorial care funcționează, s-ar zice că merge bine, în condițiile în care revistele sub egida Uniunii Scriitorilor din România sunt făcute de cîteva zeci de scriitori care se citesc între ei. Ăsta e publicul lor: oamenii care semnează acolo și familile lor. Deci am reușit să creăm ceva într-un moment de impas pentru literatura română contemporană, pentru că toată lumea se plînge că sînt tot mai puțini cititori și tot restul. Am reușit să demonstrăm că se poate face bine și normal treaba asta, scriitorii care publică la noi nu-și plătesc cărțile, dimpotrivă, sînt bine tratați și au parte de redactori de carte și de respectul cuvenit în relația cu editorul lor. Am făcut lucrurile în zona asta de club literar. I-am spus club de lectură, și nu cenaclu Institutului Blecher, tocmai pentru a trece peste o confuzie. Oamenii tineri cînd aud de cenaclu tind să se îndepărteze. Din păcate cînd spui cenaclu în momentul ăsta te cam gîndești la Cenaclul Flacăra. Or, ce facem noi sînt întîlniri vii cu oameni care citesc, care vorbesc deschis despre ce se citește, cu discuții în care sînt aduse experiențe și modalități de abordare diferite. Asta e ceea ce mi-am dorit să fac. Mai mult, faptul că o dată pe săptămînă, duminica sau sîmbăta, ne adunăm și, pentru două ore, citim și vorbim despre literatură, iar lumea nu se plictisește, adică vin în continuare 30-40-50 de oameni la fiecare ediție, mie îmi dă un semn că lucrurile nu sînt așa de decăzute sau pierdute cum spun unii dintre ăștia mai bătrîni, care au impresia că a venit Apocalipsa și că s-a terminat cu lumea cărții și Galaxia Gutenberg a murit. Nu e așa. Am demonstrat-o prin proiectele despre care vorbim.      

AZ: Cum te simți atunci cînd poezia ta coboară pe locul al doilea sau chiar al treilea? Timpul investit în proiecte presupune planificare, discuții cu autorii. Nimic nu se face după o zi pe alta. Cum le răspunzi celor care te întreabă cînd mai scoți o carte? Există cu adevărat o presiune pentru poetul român să publice un volum la un număr de ani? Uitarea și selectivitatea lucrează în acest sens? Există o anumită așteptare din partea publicului tău pentru o nouă carte de poezie?

CK: Dacă îmi puneai întrebarea asta în urmă cu doi sau trei ani, probabil că aș fi avut o abordare mai optimista și ai fi primit un alt răspuns.

AZ: Înainte de Cobalt?

CK: Nu neapărat înainte de Cobalt, ci înainte ca proiectele noastre (editura, revista, clubul de lectură) să capete o anumită anvergură. Am început să resimt de vreun an sau doi faptul că scrisul meu a trecut pe planul al doilea. Iar asta era inevitabil. Pentru că sînt zile întregi de-a lungul unei săptămîni în care mă gîndesc la ce avem de făcut la următorul club de lectură, la discuții, anagajamente, la mail-uri, la cum să-i potrivesc să iasă seară reușită, la invitații, la creat eveniment, la noi materiale pentru revistă etc. Lucrurile astea poate că nu iau foarte mult timp în sine, dar ele ocupă mult din spațiul mental care altfel ar fi pentru scris. Scriu mai puțin, e adevărat, dar scriu mai sigur decît o făceam în urmă cu patru-cinci ani. Din ce scriu acum arunc mult mai puțin decît acum zece ani. Deci, din punctul ăsta de vedere, al profesionalizării scrisului meu, al siguranței pe care o am eu în ce scriu, am crescut. Din celălalt punct de vedere, faptul că am săptămîni întregi sau trec luni uneori... mă uit pe calendar, ce-am mai făcut, ce am mai scris pentru mine în ultima vreme și-mi dau seama că n-am decât niște notițe, atunci am un sentiment de amărăciune. Pe de altă parte însă, uite un lucru pe care mi l-a spus Ileana Mălăncioiu cînd eram încă tînăr, foarte tînăr, aveam 21 sau 22 de ani. Ne întorceam împreună dintr-o călătorie din asta infernală cu trenul. Parcă te întorci din Siberia cînd te întorci de la Botoșani. Și mi-a vorbit foarte mult doamna Mălăncioiu pe trenul ăla care ne aducea acasă. Și mi-a zis un lucru: „Uite, nu putem să scriem poezie tot timpul. Eu am înțeles chestia asta la un moment dat – și atunci e bine să scriem eseu, să scriem despre cărțile altora, să ne ocupăm de traduceri, să ne gîndim, să avem o reflecție serioasă în legătură cu ce avem de făcut și de ce facem chestia asta.” Deci să ne punem probleme în legătură cu ceea ce facem, pentru că altfel o luăm razna. Sigur că atunci cînd aveam numai poezie în cap și nu-mi închipuiam că poate fi altceva în afară de poezie în viața mea, n-am înțeles-o foarte bine. După cîțiva ani mi-am dat seama că, într-adevăr, să scrii cronică, să traduci, să editezi textele altora poate să-ți prindă bine. Că noi ăștia care ne ocupăm cu poezia avem rupturi din astea, avem momente cînd nu vine. Și atunci începem să ne simțim prost...

AZ: De-asta e bine să fii multitasking.

CK: De-asta e bine să ai mai multe preocupări. Pe de altă parte, eu sînt în extrema cealaltă, am atît de multe preocupări, încît... trebuie să-mi inventez cîte-o bursă sau cîte-o rezidență sau cîte o săptămînă sau două ca să ajung să fac lucrurile la care mă gîndesc de o jumătate de an și pe care nu mai apuc să le pun pe hîrtie. Dar, mă rog, nu are sens să mă plâng de asta. Ceea ce fac ca editor și ca organizator de evenimente, ca om care se ocupă de literatura altora și care îi încurajează pe alții, îmi aduce suficiente satisfacții. Pe de o parte mi se ia ceva, pe de altă parte mi se dă altceva. Cît privește scrisul,  hai să o spunem, asta cu „mai scrii?” e o chestie ușor penibilă. N-am știut, nu știu și probabil că nu voi ști niciodată ce să răspund. Mai scrii? Da, întotdeauna mai scriu. Întrebarea e dacă ceea ce scriu e parte dintr-un proiect, din ceva mai mare, din ceva care își caută o coerență internă. După Cobalt eu am mai scris, am început vreo patru cărți, patru proiecte. Niciunul dintre ele nu s-a dus unde voiam sau le-am oprit pe toate într-o fază incipientă. Dintr-unul am patru texte, din altul cinci, dintr-unul vreo cinșpe...

AZ: Toate de poezie.

CK: Inevitabil. Mă rog, unul era de poeme în proză. Porneau de la o carte de magie a magicianului Iosefini. Și preluam niște lucruri de acolo, textul se deschidea cu un citat din Iosefini și cu un abracadabra de-al lui și după aia făceam un fel de dicteu automat și duceam momentul ăla, oniric, straniu, venit poate dinspre suprarealism de multe ori, sau burlesc, îl comutam, îl scurtcircuitam în poezie. Fiindcă și magia e tot un fel de poezie. Nu știu, poate voi face odată ceva din el. Un alt proiect la care mă gîndisem și din care am scris cîteva lungi poeme, unde că poate iarăși mă voi întoarce, este Patriotic. Am zis cum o fi după anii 2010, 2015 să scrii poezie patriotică? Dar nu poezie patriotică à la Vadim sau Păunescu, ci o poezie care să chestioneze tocmai relația noastră cu identitatea profundă, a fi român, e clar că nu mai putem vorbi despre patriotismul nostru așa, lăbărțat, de la tribună. Deci ce putem face cu statuile, ce putem face cu vestigiile astea de limbaj, de istorie, cum le putem refolosi în așa fel încît să putem vorbi onest despre niște lucruri importante pentru noi toți, și pe un palier relaxat din punct de vedere naționalist.

AZ: Mă gîndeam că acei poeți care reușesc să scoată o carte sau chiar două pe an probabil că au prea mult timp liber.

CK: Probabil, deși nu știu dacă au atît de mult timp liber sau dacă sînt ei înclinați spre grafomanie.

AZ: Tu ești cumva un caz fericit, ai publicat patru volume de poezie. Dar dacă ne uităm la Sorin Despot, el are 31 de ani și a publicat un singur volum pînă acum (Apasă, Cartea Românească, 2010 n.n.). De atunci au trecut mai bine de șase ani și nu a adunat nimic sub forma unui nou volum de poeme.

CK: Avem discuții de vreo doi ani să publice o carte nouă. Trebuie doar să-și adune poemele scrise între timp. O provocare pentru Sorin este să-și aducă textele din ăștia șase ani la un numitor comun, să nu fie o carte făcută din patru cărți.

AZ: Conceptualismul a început să ne domine viețile, nu mai putem să îl neglijăm...

CK: Da, uite, am două cărți, Circul domestic și Un anotimp în Berceni, care sînt bunicele, dar au niște experiențe disparate, sunt frânte undeva. Deci luate pe secțiuni, pe grupaje, pe cicluri, cum se zice, sînt bune. Dar la sfîrșit, cînd le recitesc am o senzație de lipsă, de absență a unui liant între experiențele astea distincte.

AZ: Ți se întîmplă să te întorci la aceste două cărți?

CK: Mai citesc din ele câteodată. Vreau să mă reverific la rece, dacă tot au trecut anii. Depinde mult de structura fiecăruia. Sînt scriitori de felul lui Virgil Mazilescu, pentru care orice poem pe care l-a scris vreodată era viu și oricînd putea fi supus unei modificări mici, dar esențiale. Sînt alții care scriu și își lasă poemele în spate, într-o carte sau în niște antologii și nu se mai întorc niciodată la ele. Eu nu sînt atît de exigent sau de fanatic precum Mazilescu, dar m-am întors la poeme din cărți de acum 11-12 ani și le-am rescris ca să fiu mulțumit de ele.

AZ: La Păpușar?

CK: La Circul domestic mai mult, pentru că Păpușarul e o carte în care nu prea mai am cum să intervin. E debutul meu de la 20 de ani...

AZ: Ești blînd cu ea.

CK: Așa cum ești cu un copil mic. Face tâmpenii, dar nu o să te apuci să dai cu el de pereți. M-am întors la Circul domestic, volum care nu mai e un copilaș. E mai mult spre pubertate și pot să-l mai iau de urechi din cînd în cînd. Am reintrat acolo și au fost vreo 10 poeme pe care le-am rescris. De fapt, mai mult decît să le rescriu, am tăiat din ele versuri întregi, cuvinte care erau de prisos. Și nu mi se pare absolut nimic aiurea în asta. Dacă voi face vreodată o ediție care să reia lucruri mai vechi, cred că am dreptul, ba chiar datoria să le refac, să fie varianta cea mai bună posibil. Cu toate acestea, cartea va rămîne acolo în forma ei inițială și cine e interesat de Circul domestic, cartea mea de acum mai bine de zece ani, poate să facă rost de ea și să vadă acel poet de 21-22 de ani. Dacă eu reiau o parte din Circul domestic modificată, atunci asta e deja altceva.

AZ: Revenind puțin la partea de promovare, voiam să te întreb cît de mult te mai ajută blog-ul (unanotimpinberceni.blogspot.ro) în transmiterea mesajelor către cititori și către publicul brand-ului (cred că mă pot exprima în felul acesta) Max Blecher? Ce șansă mai au blog-urile în fața tăvălugului Facebook?

CK: Destul de mici. Dar acum nici să nu absolutizăm Facebook-ul. Da, sîntem prezenți, ne găsim acolo, vorbim, scriem, ne tot dăm like-uri. Dar în ce privește chestia cu blog-urile, eu pot să fac niște comparații: unanotimpinberceni.blogspot.ro a devenit și el o parte a circuitului integrat care e compus din preocupările mele din ultimii 5-6 ani. Sînt mulți oameni cu care mă întîlnesc în acest spațiu și care poate că nu mi-au citit nicio carte, dar care mă știu de pe blog și care mi-au citit poeme pe blog, cronici, recomandări, texte polemice. Blog-ul a apărut simultan cu lansarea cărții mele, Un anotimp în Berceni, era primăvara lui 2009. Iată, deja șapte ani. Nu eram pe Facebook, asta a venit mai tîrzior. Avea destul de mulți cititori în prima perioadă, după aceea a urmat o cădere. Mai tîrziu, ca să îl mențin viu și ca să rămînă totuși un jurnal credibil, am tot pus poeme, traduceri, chestiuni legate de alții pe care le descopeream la scriitori mai vechi, la scriitori mai noi, teasere la articole pe care le publicam, la articolele altora, afișe, informații legate de proiectele mele, de lecturi etc. Cineva care e interesat de ceea ce pot eu să sugerez, de gusturile și preocupările mele va găsi acolo ceva coerent. Cînd Facebook-ul a început să crească și ne-am mutat cu toții în rețelele de socializare, de la 300-400 de vizitatori unici pe zi, traficul a coborît la 150-200. Acum în zilele în care dau pe Fb link înspre blog, atinge din nou cota maximă. Să zicem că am, în medie, cam 10.000 de vizualizări pe lună. Nu-i mare lucru, dar vorbim, totuși, despre blogul unui amărât de poet...

AZ: Dar comentariile tot în subsolul Facebook-ului vin mai degrabă.

CK: Dacă scriu ceva scandalos, un articol polemic sau belicos, brusc văd cum crește traficul de la 200-300 de vizualizări la 1.700. E puțin frustrant, deși știu cum e construită lumea și cît de mult este interesată de scandal și de spălarea rufelor în public.

AZ: Sau ai putea pune poze cu pisici, ți-ar aduce mai mult de 1.000 de cititori.

CK: Am pus o singură dată o poză cu pisica mea. A fost foarte bine primită, Musette a devenit imediat extrem de populară, i-am zis hai să ne oprim aici.

AZ: Ai devenit gelos pe pisică.

CK: Normal. Cum să nu fii gelos pe pisică?

AZ: Cu ce scriitor, dar să fie unul singur, ți-ar fi plăcut să bei o cafea sau un absint sau să fumezi un trabuc?

CK: E greu.

AZ: Atunci alege trei.

CK: Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe acel tînăr genial Rimbaud, dinainte să fugă în Abyssinia. Cred că mi-ar fi plăcut sau aș fi interesat de o întîlnire cu Eminescu, dincolo de tot discursul nostru cultural naționalist și romantic. Rimbaud, Eminescu și Whitman. Whitman, bardul, bărbosul, tipul ăla strong care a scris poezia unei mari națiuni.

AZ: Nu  ai ales niciun prozator. Forever poet.

CK: Serviciul credincios.              

AZ: nu mi-e frică să devin sentimental/nu mi-e frică să povestesc în poem/până mă podidesc lacrimile/nu mi-e frică să dau cu mine de pământ/dacă voi începe să bat câmpii/ca ianuş/căruia nu-i mai tace gura/deşi e elocvent ca un rinocer/nu-i pot suporta pe revoltaţii care nu vor decât/să se integreze-n sistem/să-şi arunce fesele pe fotolii pluşate/lăsaţi-mă în pace cu lecţiile de istorie/mie îmi plac învinşii/idealiştii/luptătorii nepregătiţi şi stângaci/iubesc proştii din care viaţa muşcă până la os/şi pe mânioşii tocmai bine pârguiţi pentru morgă. (din egophobia, nr. 3, decembrie 2004). Cum îți hrănești iluziile și idealismul in your early 30s? Cît de departe ești de versurile mai sus citate? Recunosc că am dus o muncă de cercetare destul de importantă pentru a ajunge chiar la ele.

CK: Ca idee și apropo de ce vorbeam mai devreme, în carte, în Circul domestic, în poemul din care ai citat am tăiat referința la Ianuș. În volum nu apare Ianuș. Textul e viu și oricînd poți să te întorci asupra lui. Am observat că versurile din care ai citat sînt printre cele mai cunoscute ale mele: iubesc proştii din care viaţa muşcă până la os/şi pe mânioşii tocmai bine pârguiţi pentru morgă. Sînt două din versurile la care țin mult și după 11-12 ani. Cum îmi hrănesc eu iluziile? Nu știu, nu mai am prea multe iluzii legate de destinul meu de poet. Știu ce înseamnă asta, am cunoscut îndeaproape și am petrecut timp cu poeți tineri, cu alții mai puțin tineri, am văzut poeți îmbătrînind, am văzut poeți minunați care au dispărut fulgerător. Văd ce se întîmplă după moartea lor cu poezia pe care au scris-o. Nu am iluzii nici în legătură cu poezia care salvează viața, nici cu posteritatea literară. E o viață pe care trebuie să ți-o asumi așa cum e, cu greutăți, cu tot felul de momente de ruptură, în care ai vrea să fugi complet din viața ta, să nu te mai găsească nimeni și așa mai departe. Doar că nu ai unde. Singura mea iluzie legată de propriul meu scris e că voi putea să rămîn, indiferent dacă voi publica cărți la trei, la cinci, la șapte sau la cincisprezece ani – ca Ion Mureșan –, unul dintre acei scriitori, unul dintre acei poeți care publică volume tot mai bune de la o etapă la alta, că volumele mele vor arăta ca niște trepte. Nu știm spre ce urcă scara asta, poate că urcă înspre ceva, poate că nu urcă nicăieri, dar e cert că îmbătrînim, că avem tot mai multă experiență, un bagaj tot mai mare de amintiri, de emoții, de chipuri, de atingeri, de lucruri care ne-au străbătut viața, de lecturi, de experiențe de viață. Ce facem noi cu poezia? Încercăm să lăsăm o mărturie despre viața noastră intimă, cea care pulsează și poate să spună ceva și altuia. Sau poate să spună ceva chiar despre el. De asta vreau să cred că pot fi mai bun de la o carte la alta și că ceea ce voi scrie în viitor mă va arăta nefardat în diferite etape ale vieții mele.

AZ: Ce simți că s-a schimbat în Berceni în ultimii șapte ani? Ce are Berceniul și nu au Rahova sau Ferentariul?

CK: Bucureștiul s-a schimbat destul de mult în tot. Cartierele muncitorești, care arătau toate la fel, parcă după 2000 au început să capete o identitate tot mai pronunțată. Nu mai arată la fel. Ești în Militari, ești în Berceni, sînt lucruri diferite. Drumul Taberei e într-un fel, Colentina e în alt fel, Balta Albă are un profil diferit. Berceniul e un oraș în sine, tot zic chestia asta, mai în glumă, mai în serios. Am fost la Praga acum câțiva ani, și acolo e un cartier, nu foarte departe de centru, cu siguranță mai aproape decît e Berceniul de centrul Bucureștiului. Žižkov se numește. Și locuitorii din Žižkov au nebunia asta, că vor să se desprindă de Praga. Deci au o identitate locală foarte pronunțată. Și asta mi se pare mie că se întîmplă și cu Berceniul, mi se pare că are o identitate tot mai clară. Și aș vrea să văd, cu trecerea anilor – locuiesc de aproape de 20 de ani în Berceni –, că acest cartier al meu, cenușiu, muncitoresc, cartier-dormitor, se schimbă, devine mai dinamic social și cultural... Uite, de exemplu, n-are niciun parc, deși are probabil câteva sute de mii de locuitori.

AZ: Brîncoveanu nu e Berceni?

CK: Brîncoveanu e o frontieră a Berceniului.

AZ: Înseamnă că Adrian Diniș nu e din Berceni.

CK: Mă rog, el e mai spre Tineretului. Spre burgheji.

AZ: Granița mea pentru Berceni ar fi fost mai degrabă Tineretului.

CK: S-ar putea să meargă pînă la Eroii Revoluției, să zicem. Pe partea cealaltă, ar fi Giurgiului, dincolo de care începe Ferentariul. Da, aș vrea să văd Berceniul ca pe un cartier cu cât mai multe lucruri care să-l individualizeze în raport cu toate celelalte. Are deja cîteva accente specifice, de exemplu pe mine, dar ne mai trebuie.

AZ: Clanul sportivilor, Claudiu Komartin.

CK: Clanul sportivilor, eu și Dimitrie Leonida. Stația de metrou. Domnul cu același nume nu mai trăiește.

AZ: M-am abținut cu greu să nu te întreb nimic despre ce cărți vor apărea la Casa de Editură Max Blecher la următorul tîrg (Bookfest 2016, n.n). Mai mult, nu te voi întreba nimic despre următoarea ta carte de poeme. Totuși, aș vrea să știu dacă te-ai gîndit la o casă mai mare pentru Institut, mai ales la acele ediție care aduc peste 100-150 de spectatori. Și cel mai bun exemplu care îmi vine în minte este ediția din februarie (2016, n.n.) dedicată Marianei Marin.

CK: Știi, Tramvaiul 26 e un loc care ne-a primit foarte bine și care ne-a fost gazda ideală vreme de patru ani. E o cafenea ținută de o bună prietenă, Cătălina Matei, care e foarte devotată proiectului, oricâte greutăți ar avea. Așa că nu m-am gîndit la schimbarea casei Institutului Blecher. Mi-a mai trecut prin cap să fie mai itinerant, cum era acum cîțiva ani, cînd l-am plimbat și prin București, dar și prin țară. Am fost la Bistrița, Sibiu, Cluj, Iași, Oradea, Timișoara. Cred că pentru ceea ce facem noi și pentru trenurile miniaturale, trenulețele de jucărie care-mi plac mie, casa de la Tramvaiul 26 e un loc potrivit. Sigur, mai am în gînd vreo două locuri, pentru alt gen de evenimente, pentru care Tramvaiul 26 poate că nu e spațiul ideal. Dar pînă una-alta, locul acesta e știut de câteva sute de oameni care i-au trecut în anii ăștia pragul, l-au învățat ca fiind acel loc în care se întîmplă lucruri mișto, mai ales pe poezie contemporană și unde e de venit să asculți lucruri proaspete de la niște scriitori faini. N-are rost să dau vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Am mai trecut prin cîteva locuri în anii ăștia. Din experiență îți spun: lumea se obișnuiește cu un spațiu și nu mai vine în altă parte. Se creează niște obișnuințe, niște atașamente.

AZ: Și o ultimă întrebare: poți să numești două sau chiar trei evenimente cu o anumită frecvență, evenimente consacrate în special literaturii și care să se desfășoare în București?

CK: Au fost destul de multe. În primul rînd a fost la începutul anilor 2000 Cenaclul Euridice. După aceea, după ce a obosit Euridice, a început Răzvan Țupa să facă Poeticile Cotidianului și Ateliere relaționale. Asta a fost între 2005 și 2010. Spre finalul proiectului lui Răzvan, cînd cam obosise și el, în toamna lui 2009, am început noi cu Blecher, club care continuă până astăzi. Andrei Ruse a făcut niște evenimente. Au fost cîteva ediții. SemneBune, Ciprian Burcovschi, ceea ce se întîmplă la Biblioteca Metropolitană, cîteva ediții. Au tot fost oameni care au încercat. Cosmin Perța începuse ceva fain, dar s-a închis Joyce, unde organiza evenimentul. Mai sînt cei de la Casa de Pariuri Literare, care fac fest-urile lor, cu o anumită frecvență. Ceea ce am vrut noi să arătăm cu Institutul Blecher este că se poate crea o anumită tradiție, că se poate crea o serie de evenimente literare care să dureze ani, să reziste. Principala problemă pe aici, și nu numai cu literatura, e că nu apucă niciodată să se creeze tradiții. Ori se plictisesc oamenii, ori ceva se fracturează, ori cei doi care au pornit proiectul se ceartă și fiecare începe proiectul lui. În momentul acesta în București se întîmplă două evenimente micuțe, dar care cred că au potențial: în Gallery, unde s-au adunat niște oameni din zona artelor vizuale, dar care sînt interesați și de literatură, și la Cărturești, unde e încurajat performance-ul poetic, încă slab reprezentat la noi. A mai apărut recent frACTalia, ce pare să vină cu un suflu proaspăt... E foarte puțin pentru un oraș de două milioane și jumătate de locuitori... Sînt însă niște repere, oricât de firave. Dacă fiecare dintre evenimentele astea ține măcar trei ani, tot e ceva. Un punct de plecare.

AZ: Crezi că există vreo șansă ca în următorii cinci sau zece ani literatura să nu mai fie privită ca o Cenușereasă a artelor în România?

CK: Pe de o parte cred că lecturile plătite, lecturile cu intrare pot deveni o obișnuință chiar și pentru bucureșteni, așa cum se întîmplă și la Budapesta, și la Paris, și la Londra. Pe de altă parte, văd că oamenii citesc tot mai puțin și mai superficial. Mai în zig-zag. Aici apare o problemă la care eu nu am o soluție. Probabil că soluția ar trebui să vină din niște programe coerente și integrate ale Ministerului Educației, Bibliotecii Naționale, Uniunii Scriitorilor. Dar ele nu prea se întîmplă, din păcate. Am exemplul Franței, unde o carte care câștigă premiul Goncourt iese într-un tiraj nou de încă 100.000 de exemplare după câteva zile. Dacă te iei după tirajele din România, unde o carte de succes a unui prozator bun, ca Aldulescu sau Soviany, se vinde în 2.000 de exemplare, ai impresia că suntem în Papua. Sper ca interesul și alfabetizarea să mai crească chiar și într-o vreme în care oamenii sînt tot mai departe de obiectul carte. Poate că aici va fi marea provocare pentru următorii 10-15 ani.

„Poemul săptămânii”, la un an

Am început rubrica acum exact un an, pe 6 august 2015, încurajat de către Bogdan Papacostea, care mi-a propus să fac asta pe gzt.ro. Acolo am scris despre și am ales poeme din Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Cristian Popescu, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu, Andrei Bodiu, Mircea Ivănescu, Svetlana Cârstean, Eugen Cioclea, Ion Stratan, George Almosnino, Ion Zubașcu, Daniel Turcea, Mariana Codruț, Vintilă Ivănceanu, Ioan Flora și Vasile Vlad.
Au urmat, pe hyperliteratura, poeme de Rodica Draghincescu, Dimitrie Stelaru, Octavian Soviany, Mihai Ursachi, Maria Banuș, Vasile Petre Fati, Ioan Es. Pop, Marin Sorescu, Gabriela Negreanu, Ion Monoran, Dumitru Crudu, Florin Mugur, Daniela Crăsnaru, Mihai Traianu, Marius Oprea, Ben Corlaciu, Ileana Mălăncioiu, Petre Stoica, O. Nimigean, Călin Angelescu, Simona Popescu, Marius Robescu, Aurel Pantea, Leonid Dimov și Grete Tartler.
Începând din iunie, m-am dus „acasă”, adică pe site-ul revistei „Poesis internațional”, unde și-au găsit până acum găzduire poezii semnate de Nichita Stănescu, Ionel Ciupureanu, Claudiu Mitan, Constantin Abăluță, Ion Chichere și, astăzi, la aniversară, C.T. Lituon.

Festivalul „Gellu Naum”

Acum 3 zile Gellu Naum ar fi împlinit 101 ani, și ăsta e prilejul cu care Simona Popescu a decis să organizeze, sprijinită de Muzeul Literaturii Române, două zile de întâlniri și lecturi (sâmbătă se va merge la Comana, unde Naum își petrecea verile), încurajată, cred, și de răspunsul extraordinar pe care l-a avut în decembrie trecut, când a strâns la Cărturești multă lume entuziastă. Așa că vineri seara, la Green Hours, și sâmbătă după-amiaza, la Comana (un loc cu totul special, cu parcul național și cu lunca / balta ei, unde ar trebui să ajungă mai multă lume), poeți & entuziaști din București (și destui veniți din țară special pentru asta) îl vor evoca și vor citi din Gellu Naum la această primă ediție a festivalului ce îi poartă numele.

aștept și aștept

avar, pe avarii, inconsistent și mai curând

atins de lehamite, ricanez, boxez cu umbre (n-am avut

niciodată un joc de glezne mai bun – cam asta-i

ce mi-a rămas), știu, sunt plictisitor ca un șnițel cu soia,

nu mă mai vizitează nimeni fără
vreun interes, o problemă presantă

harpiile douămiiste s-au dus la culcare sau sunt

îngropate în scutece pân’la gât, treaba lâncezește în lumea

asta de mucava în care aproape toți au impresia că e

pe viață și pe moarte.

nu zic, așa o fi. pe mine mă deranjează că nu mai vine.

muza? nici măcar ea.

ieșită din formă. încercănată. cu o ditamai sacoșa

de la Carrefour. cum o fi. cu un început de tristețe

cum am eu un început de chelie. ei și?

în vara asta un mucos mi-a deschis ochii

descriindu-mă drept „cel mai puțin gras dintre

prietenii lui tati.”

aici am ajuns. un bărbat care nu vrea să plătească taxele

sau să-și pună marile probleme ale existenței

e un clișeu. condamnabil.

gândindu-mă tot mai des la curajul
somonilor și la felul în care omul a forțat mediul

să se adapteze la el până-l va

rupe ca pe un prezervativ ieftin. în vara asta

am stat într-un părculeț, ferit de ochii lumii, și am râs

ca pe vremea când fumam verde

și apoi am plâns

și nu înțelegeam de ce

și nu m-am prins nici când

mi-a dat borșul pe nas. amicii mei din

PEN Club n-au probleme din astea. ei salvează

ce se mai poate salva. lumea a luat-o la vale, aud,

însă cu destulă voință o putem întoarce

pe drumul cel bun.

nu zic, așa o fi.  eu stau și acum în părculețul ăla

și încerc să schimb mental direcția unei mingi trimise cu boltă

de un puradel care nu știe că cineva încearcă

să îl salveze. sigur

că nu îmi iese. aștept și aștept. în jur

un bărbat strigă în telefon „nu am riduri!”, altul pune la cale o

nuntă: „să fie frumos, să fie cu dronă”.

mda. viața mea e apa asta liniștită, murdară – dacă cineva

s-ar arunca, nu ar trezi nici o nenorocită de undă

pe suprafața ei. nici măcar una.

stau pe băncuță și mă gândesc. parcă mi s-ar fi

așternut o ceață pe creier. nu e nici prea rău, nici prea bine.

doar plânsul din senin, uneori,

și senzația că undeva pe parcurs motorul

s-a gripat. nici o dovadă lămuritoare și nici un scop. nț,

astea-s povești. priveam de la geam cum o mimoză

căreia-i dădusem odată meditații

face tot felul de scheme complicate pe role

când din senin dinții au început să-mi clănțăne-n gură,

să scrâșnească, s-o ia care-ncotro.

din clipa aia nu vreau să mai îmi aduc aminte nimic.

Iubirea în vremea caniculei

Luna august începe bine, tocmai a ieșit din tipar mult muncita și așteptata antologie Cum iubim (Vellant, 2016), coordonată de Genevieve Fieraru. Am și eu o poezie acolo, aceea al cărei distih, „Deghizează-te în fetiță și bate-mi la ușă / când începe să nu îmi mai pese”, se află deja pe niște tricouri și e-un mic hit al verii :) De săptămâna viitoare, cartea se va găsi și-n librării. Compania în care mă aflu e eterogenă și, în general, onorantă. Sunt și eu curios cum o fi ieșit. Oricum, pare să fie, cam ca tot ce scoate Vellantul, o carte cu potențial (de piață, marketing și alte lucruri din astea la care eu nu mă pricep).