« (…) Au trecut câţiva ani după Un anotimp în Berceni până când Claudiu
Komartin a publicat un nou volum de poezie. Fără îndoială, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) era o carte aşteptată. Neoexpresionist
în primele volume, poetul păstrează linia tematică a exasperării ontice, exersează
inserţia livrescă şi menţine stilistica obsesivă a suferinţei. Groapa din
istoria familiei şi lumea ca „goblen cusut de o schizofrenică”, puse în scenă/ în
ramă de poemele din Un anotimp în Berceni,
erau legate de o poetică a intermitenţei. Se adunau roluri, se schimbau măşti,
se schimbau inflexiuni emoţionale. În cobalt,
acestea sunt înlocuite nu numai de gestul (emfatic, dar nu mai puţin autentic)
al de-mascării, cât, mai ales, de constanţa sfărâmării eului. În mod obişnuit, supravieţuirea lui depinde de breşe
întremătoare, de pauze de respiraţie în care se pune/ se schimbă o mască. Dar poemele
din cobalt indică o schimbare de atitudine. Refuză replierea. Sunt, toate, ecorşee
fără rest şi fără întreruperi. Nedescurajate, îşi asumă, până la capăt, decorticarea
interiorităţii (…).
Nevroza şi disperarea care confiscă fiinţa,
fără intermitenţe, se pot surpa sub propria lor presiune. În cobalt, poemele riscau să se erodeze în
liniaritate tematică şi să se rătăcească în autism expresiv. Însă dislocarea
eului nu sfârşeşte în entropie afectivă, ci se cuplează la tema continuităţii –
chiar dacă include o abisală redefinire a vieţii şi morţii. Sau o iradiantă
redimensionare a eului, atât în relaţia lui cu femininul (iubita, mama), cât şi
în raport cu distanţa care îl separă/ apropie de sine sau
de celălalt. Interioritatea vulnerabilă şi vitală, fragmentată şi expansivă, deopotrivă,
preschimbă chipul proximităţii şi răstoarnă datele exasperante ale existenţei
(…).
Continuitatea exhibării eului, cu penumbrele
lui thanatice şi suferinţele lui paroxistice, se sprijină pe spectrul reflexivităţii.
Nu autoînduioşare se prelinge din poeme, ci drama unui acces infatigabil de
atenţie îndreptată asupra sinelui, în veritabila lui realitate. Nudă. Şi aflată
sub şocul prelungit al iubirii, disperării, suferinţei
insuportabile. Reflexivitatea îi conferă o aura (dându-i sens şi anvergură),
dar şi un imbold. Al nealinierii. Sau al desprinderii. E nutritive ontologic şi
fecundă poetic, sublimând trăirile şi recalibrând o expresivitate în care
fiziologicul (inimă, palme, gură, sânge, vene) iese din registrul actualităţii trupeşti
pentru a intra în verticalitatea subtilă
a întrebărilor. „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire
pentru un vers./ Ştiu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ (…) Şi dacă mă
gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârşită,/
nu descopăr minunea,/ ci o bormaşină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ (…) Într-o
noapte am urcat pe acoperişul unui bloc/ de 26 de etaje – am văzut oraşul
scufundat/ şi m-am gândit cum ar fi”. (Copiii
din Hamelin. unul rămas în urmă)
Forţa mărturisirii provine dintr-un
amestec de sensibilitate estetă, ironie sentimentală şi luciditate necruţătoare,
explorate cu frisonul eului pentru care prezentul există ca (re)actualizare a
unui timp trăit pe pragul dintre halucinaţie şi moarte. Printr-o neodihnă a asociativităţii,
se caută nodurile dintre interioritate şi oniric (ceva esenţial despre vise), iar memoria scoate mereu la iveală emoţii
care, aseptic, ar fi putut rămâne în uitare (…).
Poetica intermitenţei, decelabilă în
Un anotimp în Berceni, se ordona şi
în jurul gimnaştilor (i)mobili. În cobalt, unul dintre reperele continuităţii
este chipul copilului – „băieţelul din lună, cu visul lui
suspendat/ atât de departe de casă”, copilul „fără memorie”, incapabil să discearnă
între bine şi rău, dar aflat în metamorfoză. Sau într-un efort de orientare a
eului încă neaşezat. Pe chipul copilului se reflectă o zonă a temeiurilor în
care totul poate lua (încă) o nouă formă. Dar se reface şi progresia treptată
de la senzaţie la idee. Ori se articulează
limbajul, ce reflectă un imaginar exploziv şi grav, totodată, evoluând
printre lait-motive şi repetiţii. În acord cu punctul de fierbere lăuntrică,
acestea dau poemelor reperul epurei lor. Însă tot la nivelul stilistic se
ascund fisurile câtorva poeme, prin trăiri reglate denominativ şi angajamente
mentale subminate ideologic.
Dincolo de metabolismul nevrotic, se
vede preocuparea poetului de a nu-şi extirpa (şi) o anumită specie de singurătate
– aceea care catalizează viaţa interioară şi care, în loc să se aşeze în
confortul unei soluţii încremenite, nu abandonează căutarea. Chiar dacă împrumută
sonoritatea din Cortázar Blues,
violenţa expiatoare din doar un cântecel
pentru autişti (…) sau ia forma „excavaţiilor” din macro-poemul social Poem pentru cei de pe urmă, căutarea
previne intoxicaţia obsesivă şi prelungeşte dialectic relaţia dintre prezenţă şi
absenţă. „Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale/ şi gestul discret de
retragere al cotului/ când te aşezi lângă mine între perne şi caşti/ e încă un
vers pe care nu mi-l poate lua nimeni// nu am nici un chef să mă adun/ 22 de ţigări
şi nici un gând dus până la capăt / (…) e târziu/ în toată-ncăperea nu a rămas
decât forma lăsată/ de corpul tău în
cutele cearşafului –/ o parte din respiraţa ta –/ mirosul gâtului –/ forma
sânilor –/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbeşti ca
un copil mare şi crud/ fără memorie/ fără nici un deget” (Poem de dragoste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk). Intensitatea
emoţiei nu e dată de dilatarea ei la nesfârşit. Dimpotrivă. Momentul întâlnirii
se păstrează în absenţa lui, aşa cum emoţia/poezia poate metamorfoza, la nesfârşit,
realitatea.
Realitatea cobaltului este cea a căutărilor unei prezenţe – asimilabilă eului,
iubirii, adevărului, vieţii/morţii. Mai presus de toate, a poeziei. E o
realitate cutremurată şi cutremurătoare, în care (auto)descoperirea îmbină suferinţa
şi travaliul mental cu spontaneitatea intuitivă şi iluminarea instantanee. Ceea
ce e trecut îndeobşte cu vederea poate coincide cu un element vital: „soarele e
cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte/ peste recife/ şi creierul meu tăbăcit
pe care se aşază/ păsări necunoscute este cobalt / (…) şi inocenţa bătrână a
poeţilor care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din
cap/ e cobalt (…)”
Programatică şi vizionară, cobalt e
cartea unei traume care a făcut ca existenţa să se confunde cu coarda bine întinsă
a unui arc. E expresia implicării totale, pe cont propriu – peste care pluteşte,
convingător, aburul poeziei adevărate. »
(Graţiela
Benga, în Orizont, nr. 10
/ octombrie 2013)
