vineri, 28 februarie 2014

Institutul Blecher 83




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 2 martie 2014, de la ora 18:30, la Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), pentru întâlnirea cu poeții Ionel Ciupureanu și Florin Buzdugan. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului de debut cântec de leagăn pentru păpuşa cu pleoape căzute (Casa de Editură Max Blecher, 2013) de George Floarea.


Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coşoveni, Dolj) a publicat şase volume de poezie: „Pacea poetului” (1994), „Amos” (1996), „Fălci” (1999), „Krampack” (2002), „Adormisem şi mă gândeam” (2005) şi „Mişcări de insectă” (Casa de Editură Max Blecher, 2010). A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut (1995) şi trei premii ale USR, filiala Craiova (2000, 2003, 2011). În anii ’90 a scris versuri pentru formaţia punk Terror Art.

George Floarea (n. 1976, Bucureşti) a debutat cu volumul de poezie „cântec de leagăn pentru păpuşa cu pleoape căzute” (2013), despre care criticul Doris Mironescu a scris recent: „Pornind de la subiecte rezervate indeobşte poeziei minore (copilăria, familia, cotidianul), Floarea atinge chestiunile care îi preocupă pe congenerii săi mult mai gravi. Este dovada valabilităţii şi viabilităţii nebănuite a acestei direcţii, dat fiind că e vorba de o poezie «săracă», ce se hrăneşte din deziluzie, îndoială şi abjurare.”

Florin Buzdugan (n. 1991, Galaţi) a debutat prematur cu placheta mai mult de trei cuvinte” (2012), ca urmare a câştigării concursului „Porni Luceafărul. A absolvit Facultatea de Litere la Galați, iar în prezent urmează studii de masterat la București, unde scrie şi traduce cu energie şi consecvenţă.


joi, 27 februarie 2014

Cobalt la Târgovişte


Azi, de la ora 11.00, la sediul Bibliotecii Judeţene "Ion Heliade Rădulescu" (Str. Stelea. nr. 2, Târgovişte), voi citi din cobalt în compania scriitorului George Geacăr, care îşi va prezenta volumul apărut tot anul trecut, zoom. gaura de vierme. Un eveniment organizat împreună cu Cenaclul literar "Radu Petrescu" al Palatului copiilor din Târgovişte.

miercuri, 12 februarie 2014

Mâine, în Andalivia


Doi poeţi care, cel puţin pe afiş, arată ca nişte piraţi.
Sper să iasă cel puţin la fel de bine ca ediţia de săptămâna trecută, la care am citit împreună cu Andra Rotaru. Poate fără oameni care dau găuri în pereţi în timpul lecturii. Deşi chiar şi bormaşinile (nu şi mirosul de cârnaţi care vine dintr-o bucătărie despărţită de lumea trecătoare printr-o perdeluţă :) au, în anumite contexte, farmecul lor.


marți, 11 februarie 2014

O cronică la cobalt


         « (…) Au trecut câţiva ani după Un anotimp în Berceni până când Claudiu Komartin a publicat un nou volum de poezie. Fără îndoială, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) era o carte aşteptată. Neoexpresionist în primele volume, poetul păstrează linia tematică a exasperării ontice, exersează inserţia livrescă şi menţine stilistica obsesivă a suferinţei. Groapa din istoria familiei şi lumea ca „goblen cusut de o schizofrenică”, puse în scenă/ în ramă de poemele din Un anotimp în Berceni, erau legate de o poetică a intermitenţei. Se adunau roluri, se schimbau măşti, se schimbau inflexiuni emoţionale. În cobalt, acestea sunt înlocuite nu numai de gestul (emfatic, dar nu mai puţin autentic) al de-mascării, cât, mai ales, de constanţa sfărâmării eului. În mod  obişnuit, supravieţuirea lui depinde de breşe întremătoare, de pauze de respiraţie în care se pune/ se schimbă o mască. Dar poemele din cobalt indică o schimbare de atitudine. Refuză replierea. Sunt, toate, ecorşee fără rest şi fără întreruperi. Nedescurajate, îşi asumă, până la capăt, decorticarea interiorităţii (…).
Nevroza şi disperarea care confiscă fiinţa, fără intermitenţe, se pot surpa sub propria lor presiune. În cobalt, poemele riscau să se erodeze în liniaritate tematică şi să se rătăcească în autism expresiv. Însă dislocarea eului nu sfârşeşte în entropie afectivă, ci se cuplează la tema continuităţii – chiar dacă include o abisală redefinire a vieţii şi morţii. Sau o iradiantă redimensionare a eului, atât în relaţia lui cu femininul (iubita, mama), cât şi în raport cu distanţa care îl separă/ apropie de sine sau de celălalt. Interioritatea vulnerabilă şi vitală, fragmentată şi expansivă, deopotrivă, preschimbă chipul proximităţii şi răstoarnă datele exasperante ale existenţei (…).
Continuitatea exhibării eului, cu penumbrele lui thanatice şi suferinţele lui paroxistice, se sprijină pe spectrul reflexivităţii. Nu autoînduioşare se prelinge din poeme, ci drama unui acces infatigabil de atenţie îndreptată asupra sinelui, în veritabila lui realitate. Nudă. Şi aflată sub şocul prelungit al iubirii, disperării, suferinţei insuportabile. Reflexivitatea îi conferă o aura (dându-i sens şi anvergură), dar şi un imbold. Al nealinierii. Sau al desprinderii. E nutritive ontologic şi fecundă poetic, sublimând trăirile şi recalibrând o expresivitate în care fiziologicul (inimă, palme, gură, sânge, vene) iese din registrul actualităţii trupeşti pentru a intra în verticalitatea  subtilă a întrebărilor. „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Ştiu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ (…) Şi dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârşită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormaşină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ (…) Într-o noapte am urcat pe acoperişul unui bloc/ de 26 de etaje – am văzut oraşul scufundat/ şi m-am gândit cum ar fi”. (Copiii din Hamelin. unul rămas în urmă)
Forţa mărturisirii provine dintr-un amestec de sensibilitate estetă, ironie sentimentală şi luciditate necruţătoare, explorate cu frisonul eului pentru care prezentul există ca (re)actualizare a unui timp trăit pe pragul dintre halucinaţie şi moarte. Printr-o neodihnă a asociativităţii, se caută nodurile dintre interioritate şi oniric (ceva esenţial despre vise), iar memoria scoate mereu la iveală emoţii care, aseptic, ar fi putut rămâne în uitare (…).
Poetica intermitenţei, decelabilă în Un anotimp în Berceni, se ordona şi în jurul gimnaştilor (i)mobili. În cobalt, unul dintre reperele continuităţii este chipul copilului – „băieţelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă”, copilul „fără memorie”, incapabil să discearnă între bine şi rău, dar aflat în metamorfoză. Sau într-un efort de orientare a eului încă neaşezat. Pe chipul copilului se reflectă o zonă a temeiurilor în care totul poate lua (încă) o nouă formă. Dar se reface şi progresia treptată de la senzaţie la idee. Ori se articulează  limbajul, ce reflectă un imaginar exploziv şi grav, totodată, evoluând printre lait-motive şi repetiţii. În acord cu punctul de fierbere lăuntrică, acestea dau poemelor reperul epurei lor. Însă tot la nivelul stilistic se ascund fisurile câtorva poeme, prin trăiri reglate denominativ şi angajamente mentale subminate ideologic.
Dincolo de metabolismul nevrotic, se vede preocuparea poetului de a nu-şi extirpa (şi) o anumită specie de singurătate – aceea care catalizează viaţa interioară şi care, în loc să se aşeze în confortul unei soluţii încremenite, nu abandonează căutarea. Chiar dacă împrumută sonoritatea din Cortázar Blues, violenţa expiatoare din doar un cântecel pentru autişti (…) sau ia forma „excavaţiilor” din macro-poemul social Poem pentru cei de pe urmă, căutarea previne intoxicaţia obsesivă şi prelungeşte dialectic relaţia dintre prezenţă şi absenţă. „Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale/ şi gestul discret de retragere al cotului/ când te aşezi lângă mine între perne şi caşti/ e încă un vers pe care nu mi-l poate lua nimeni// nu am nici un chef să mă adun/ 22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt / (…) e târziu/ în toată-ncăperea nu a rămas decât forma lăsată/ de corpul tău în cutele cearşafului –/ o parte din respiraţa ta –/ mirosul gâtului –/ forma sânilor –/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud/ fără memorie/ fără nici un deget” (Poem de dragoste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk). Intensitatea emoţiei nu e dată de dilatarea ei la nesfârşit. Dimpotrivă. Momentul întâlnirii se păstrează în absenţa lui, aşa cum emoţia/poezia poate metamorfoza, la nesfârşit, realitatea.
Realitatea cobaltului este cea a căutărilor unei prezenţe – asimilabilă eului, iubirii, adevărului, vieţii/morţii. Mai presus de toate, a poeziei. E o realitate cutremurată şi cutremurătoare, în care (auto)descoperirea îmbină suferinţa şi travaliul mental cu spontaneitatea intuitivă şi iluminarea instantanee. Ceea ce e trecut îndeobşte cu vederea poate coincide cu un element vital: „soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte/ peste recife/ şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază/ păsări necunoscute este cobalt / (…) şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt (…)”
Programatică şi vizionară, cobalt e cartea unei traume care a făcut ca existenţa să se confunde cu coarda bine întinsă a unui arc. E expresia implicării totale, pe cont propriu – peste care pluteşte, convingător, aburul poeziei adevărate. »


(Graţiela Benga, în Orizont, nr. 10 / octombrie 2013)


joi, 6 februarie 2014

... înfăşurat în Pixels


Voi fi, pare-se, şi eu pe-acolo, în deschidere, poate nu chiar a cincea roată de la... (măcar mă voi reîntâlni cu câţiva prieteni: Andreas & Irina, care sunt acum pixelşi.)


(Andalivia Art Club e pe strada 11 iunie, nr. 62, la 10 minute de Piaţa Unirii)

duminică, 2 februarie 2014

In memoriam Traian T. Coşovei (1954-2014)


M-am ocupat de un grupaj în memoria lui Traian T. Coşovei, grupaj care va sta o săptămână pe site-ul lapunkt.ro; semnează M. Ivănescu (autor al unui text publicat în Transilvania prin 1988), Mircea Cărtărescu (am reluat frumoasa prefaţă de la volumul Bună dimineaţa, Vietnam!, din 1999), celelalte trei texte aparţinându-le lui Nicolae Coande, Angelo Mitchievici şi Radu Vancu.

Traian T. Coşovei