– Deci te muți în
sfârșit, spuse Gino Donnini.
Gino era un bărbat scund, cu o figură aprigă, care fusese
cândva un strălucitor tenor de operă. Strălucirea îi dispăruse și, la șaizeci
și ceva de ani, dădea lecții de canto ca să-și poată plăti chiria pentru
apartamentul dezordonat de sub mine și să-și cumpere puțină mâncare, vin și
trabucuri scumpe.
– Tinerii mei prieteni pleacă unul câte unul. Cum o să mai rămân eu tânăr acum?
– Credeam că o să vă bucurați că n-o să mai
locuiască deasupra un afon ca mine.
– A, dar tu faci înăuntrul tău o muzică frumoasă. Ce-i cu cartea din mâna ta?
– Făceam curat în dulapuri, Maestre, și am găsit vechiul
meu album de la terminarea liceului.
L-am deschis la fotografiile și scurtele descrieri
ale celor o sută cincizeci de absolvenți din anul acela.
– Vedeți în ce hal am ratat? Mă vedeau ca pe un viitor
mare romancier într-o zi, și uite că eu lucrez la compania de telefoane ca
inginer de-ntreținere.
– Aha, spuse în timp ce studia albumul – ce așteptări
imense au copiii ăștia din America.
Gino era american de patruzeci de ani, dar încă se
considera un venetic care nu-nțelege prea multe.
– Băiatul ăsta grăsuț urma să fie milionar, iar fata
asta prima femeie președinte al Camerei Reprezentanților.
– Acum el are un mic magazin, iar ea e nevasta lui.
– Vai, cum au decăzut cei măreți. Și uite-l pe
Nicky! Tot uit că voi doi ați fost colegi de clasă.
Nicky Marino venise după război să ia lecții de la Gino,
care fusese un prieten apropiat al tatălui lui, și îmi găsise un apartament în
aceeași clădire când eu mă decisesem să-mi iau diploma de inginer după ce se
dăduse decretul pentru soldații care luptaseră în război.
– Ei bine, predicția în cazul lui Nicky s-a păstrat de
minune.
– Un mare tenor, citi Gino – la fel ca tatăl lui.
– Sau ca dumneavoastră, Maestre.
Gino a dat din cap:
– Era mai bun. Nu-ți poți închipui. Ți-aș putea
pune să-i asculți albumele, dar oricât de prost să făceau înregistrările pe
vremea aceea, vocea tatălui lui Nicky răzbate mai emoționant decât orice ai
auzi astăzi. Generații întregi pot trece fără să cunoască miracolul care era
acea voce. Și a murit la numai douăzeci și nouă de ani.
–
Slavă Domnului că a avut un fiu.
În
orășelul în care Nicky și cu mine crescuserăm, toată lumea știa fiul cui era
Nicky, și nimeni nu se îndoia că, o dată ce va crește, va face orașul nostru
faimos. Nicio ocazie festivă nu era completă fără ca Nicky să cânte ceva
potrivit momentului. Mama lui, o femeie de afaceri fără nicio legătură cu
muzica, și-a cheltuit o bună parte din bani pe lecții de voce și de dicție
pentru Nicky, reinventând prin el imaginea soțului decedat.
–
Da, spuse Gino, slavă Domnului că a avut un băiat. Bei ceva cu mine în semn de
rămas-bun, sau e prea devreme așa de dimineață?
–
Nu e chiar un rămas-bun. Ne mutăm de-abia peste două zile. O lăsăm pe mai
târziu, mulțumesc. Acum trebuie să-i înapoiez niște cărți lui Nicky.
* * *
Când
am ajuns în garsoniera lui, Nicky Marino era sub duș, cântând de mama focului.
M-am așezat să-l aștept.
Pereții
erau acoperiți de fotografii ale tatălui său și de postere vechi pe care numele
lui era scris cu litere de-o șchioapă. Pe masă, alături de un ibric cu cafea, o
ceașcă crăpată pe o farfurioară plină cu țigări și un metronom, mai era și o
agendă burdușită cu tăieturi din ziare despre tatăl lui.
Pe
jos tronau pijamalele lui Nicky în culori țipătoare și corespondența primită de
dimineață – un plic în care erau un cec și o fotografie prinsă de el cu-o
agrafă. Era de la maică-sa, care nu-i scria niciodată fără să adauge și ceva
legat de tatăl lui, dintr-un magazin de suveniruri aparent inepuizabil. Cecul
era o parte din câștigurile magazinului micuț pe care-l ținea și, chiar dacă
era vorba de puțini bani, Nicky trebuia să tragă de ei, neavând niciun alt
mijloc de trai.
–
Cum ți s-a părut? mă-ntrebă Nicky ieșind din baie cu apa șiroindu-i pe corpul
mare, negricios și greoi.
–
De unde să știu eu? Nu pot decât să fac diferența între tare și încet. Iar tu
cântai foarte tare.
Îl
mințisem pe Gino că trebuie să-i duc înapoi o carte lui Nicky. Venisem de fapt
pentru cei zece dolari pe care mi-i datora de trei luni.
–
Uite, în legătură cu ăia zece dolari...
–
O să-i primești înapoi! spuse cu un gest expansiv. Oricine a fost bun cu Nicky
când el era un necunoscut va fi bogat atunci când Nicky va fi bogat!
Nu
glumea. Și mama lui vorbea tot așa – fără nicio urmă de nesiguranță legată de
viitorul lui. Toată viața lui vorbise sau auzise vorbindu-se despre el în felul
ăsta. Câteodată, se purta de parcă ajunsese deja în vârf.
–
Drăguț din partea ta, Nicky, dar o să te scutesc de asta pentru cei zece
dolari, și-n felul ăsta nu va trebui să mă îmbogățești mai târziu. Îți vei
putea păstra toată averea pentru tine.
–
Ești cumva sarcastic?
Încetă
să mai rânjească.
–
Vrei să spui că n-o să vină ziua aia când...
–
Nu, nu, stai așa. O să vină, bănuiesc. De unde să știu eu? Tot ce vreau sunt
cei zece dolari pe care ți i-am dat. Am nevoie de ei ca să închiriez o dubă
să-mi pot muta lucrurile.
–
Bani!
–
Ce poți să faci fără ei? Eu și Ellen nu ne putem muta.
–
Eu m-am descurcat mereu și fără bani, spuse Nicky. Mai întâi războiul mi-a
răpit patru ani din viață, uite-așa... Și acum, probleme cu banii.
–
Zece dolari o să-ți răpească alți câțiva ani?
–
Zece, o sută, o mie.
S-a
așezat cu amărăciune.
–
Gino zice că se simte în vocea mea nesiguranța. Cânt despre bucurie, spune, și
nesiguranța iese la iveală, o otrăvește. Cânt despre nefericire și strică până
și asta, pentru că adevărata mea nefericire nu e măreață sau nobilă, e meschină
– nefericirea că nu am bani.
–
Gino a spus asta? Credeam că unui artist cu cât îi e mai greu financiar, cu
atât e mai adevărată arta lui.
Nicky
își trase nasul:
–
Cu cât sunt mai bogați, cu atât sunt mai buni – mai ales cântăreții.
–
Glumeam, Nicky.
–
Iartă-mă dacă nu-mi vine să râd. Oameni care vând șuruburi sau alune sau
locomotive sau suc de portocale fac milioane, în timp ce alții care muncesc din
greu să aducă puțină frumusețe în lumea asta, să dea vieții un sens, flămânzesc.
–
Dar tu nu flămânzești.
–
Nu, nu fizic, recunoscu, lovindu-se ușor peste burtă. Dar spiritul meu flămânzește
după siguranță, confirmări, puțină mândrie.
–
Aoleu.
–
Oooooo, dar ce știi tu despre asta? Ești aranjat – o să ai o pensie, leafa îți
va crește automat, ai asigurare pentru tot ce îți poți imagina.
–
Ezitam să-ți spun asta, Nicky, dar...
–
Da, știu, știu! O să mă întrebi de ce nu îmi iau o slujbă.
–
Aveam de gând să fiu diplomat în legătură cu asta. Nu spun să renunți la
cariera ta, doar să câștigi niște bani și puțină siguranță câtă vreme studiezi
cu Gino, cât te pregătești pentru a te lansa. Nu poți tot timpul numai să
cânți.
–
Ba trebuie, și asta și fac.
–
Bine atunci, ia-ți o slujbă în aer liber.
–
Și să fac bronșită. Pe lângă asta, imaginează-ți ce ar însemna pentru spiritul
meu să muncesc pentru altcineva – să pup în fund, să spun da tot timpul, să mă
ploconesc.
–
Da, e cam groaznic să lucrezi pentru altcineva.
Se
auzi o bătaie în ușă, iar Gino intră în cameră.
–
A, ești încă aici? Ți-am adus ziarul de azi, Nicky. Eu l-am citit.
–
Vorbeam despre nesiguranță, Maestre, am spus.
–
Da, răspunse Gino gânditor: e un subiect
complicat, sunt de acord. A frânt spirite mai mari decât ale noastre, și i-a
răpit lumii Dumnezeu știe câtă frumusețe. Am văzut asta de mai multe ori decât
aș vrea să-mi amintesc.
– Asta nu o să mi se întâmple mie! spuse Nicky cu
pasiune.
– Și ce-o să faci? întrebă Gino.
Nicky a dat din umeri.
– Să pornești o afacere? Ești într-o prea măsură un
artist. Dacă totuși o să încerci, cred că ar trebui să începi cu pagina de
anunțuri. Dar nu – sunt împotriva unei asemenea idei. E sub demnitatea ta. Însă
ai putea să te apuci de ceva, să strângi destui bani și să ieși din toată
povestea aia, așa vei putea să te concentrezi exclusiv asupra vocii tale – dar
nu, nu-mi place, și în plus mă simt responsabil pentru tine.
Nicky oftă adânc.
– Dă-mi ziarul. Omul obișnuit habar n-are de prețul
pe care trebuie să-l plătească un artist ca să aducă frumusețe în viața lui.
Iată-l pe fiul lui Angelo Marino apucându-se de afaceri.
S-a întors spre mine ca pentru a-l mustra pe omul
obișnuit de pretutindeni.
– Înțelegi ce-nseamnă asta?
– Eu am adoptat expresia „om trăi și-om vedea”, i-am
răspuns.
–
Nicky, spuse Gino cu gravitate, trebuie să-mi promiți un lucru: că nu o să lași
afacerile să scoată din tine ce ai mai bun, că vei avea în vedere țelul
adevărat – cântatul.
Nicky
lovi cu pumnul în masă:
–
La naiba, Gino, credeam că mă cunoști mai bine decât oricine, în afară de mama.
Cum poți să-ți imaginezi altceva?
–
Iartă-mă.
–
Acum să vedem ce are de spus ziarul ăsta idiot!
În
ziua mutării, Nicky a insistat să mă rețină pentru lucruri mult mai importante
decât treburile mele neînsemnate, și anume problemele lui. Umblase înnebunit în
ultimele două zile studiind anunțurile din ziar de la pagina cu „Oportunități
de afaceri”.
–
De unde să fac eu rost de o mie de dolari? am mormăit în timp ce urcam un scaun
în dubița pe care o închiriasem.
Nicky
nu făcea nici cel mai mic efort să mă ajute și stătea cu o expresie de enervare
pe față fiindcă nu mă opream din cărat ca să-l bag pe el în seamă.
–
Fie și cinci sute.
–
Ești nebun. Sunt în datorii până-n gât pentru mașină, pentru casa cea nouă și
pentru copil. Dacă un curcan ar costa zece cenți kilogramul, n-aș putea să
cumpăr nici ciocul.
–
Cum Dumnezeu o să reușesc să cumpăr gogoșeria asta? mă întrebă nervos.
–
Da’ ce crezi că sunt eu, Fundația Guggenheim?
–
Banca îmi împrumută patru mii, dar trebuie să pun și eu patru mii, spuse Nicky.
Ratezi o șansă unică în viață. Nenorocita asta de gogoșerie face zece mii pe
an. Omul mi-a dovedit-o. Pe puțin zece mii de dolari pe an, spuse, cu mare
emoție. Douăzeci și șapte de dolari pe zi. Și e acolo, așteptând să o ia
cineva. Mașinile fac gogoșile; tu doar cumperi coca în pungi și stai liniștit
nefăcând altceva decât să dai restul.
Gino
apăru din apartamentul meu ducând două veioze:
–
Te-ai și întors de la bancă, Nicky?
–
Nu vor să-mi împrumute decât jumătate din sumă, Gino. Înțelegi? Vor să pun și
eu patru mii.
–
Nu-i de colo, patru mii, răspunse Gino.
–
O nimica toată! Vechiul patron scotea zece mii, deși nu făcea reclamă sau măcar
o cafea decentă acolo, nu încerca noi arome sau...
S-a
oprit, iar entuziasmul începu să-i scadă:
–
Mă rog, toate lucrurile astea tâmpite pe care un om de afaceri trebuie să le
facă pentru a pune lucrurile–n mișcare. Oricum, la naiba cu asta.
–
Asta e, uită de cei zece mii pe an, îi spuse Gino.
O
oră mai târziu, când urcam în dubiță și porneam motorul, Nicky coborî alergând
din clădire.
–
Oprește motorul!
L-am
ascultat, obedient.
–
Pentru ultima oară îți spun, Nicky, nu-mi permit nici cei zece dolari pe care
mi-i datorezi.
–
Nici nu am nevoie.
–
Ai lăsat-o baltă? Bine. Cred că e o decizie înțeleaptă.
–
Nu, a pus altcineva banii ca partener anonim. Cei de la bancă i-au spus de
mine.
–
Cine a pus atâția bani?
–
Vrea să fie știut doar ca un prieten al operei, spuse Nicky triumfător. Exact
ca artiștii de pe timpuri, am un mecena.
–
Primul mecena din istorie care pune bani pentru o gogoșerie.
–
Nu asta contează!
–
Nicky, strigă Gino din ușă. Ce tot strigi acolo?
Nicky
îl privi trist și rușinat.
–
Am intrat în afaceri, Maestre.
–
Trebuie să suferi ca să ajungi printre cei mari, îi răspunse Gino.
Nicky
dădu din cap aprobator.
–
O să-mi iau un alt nume. Nu s-ar cuveni să folosesc numele Marino.
–
Așa aș zice și eu.
–
Jeffrey, spuse Nicky meditativ. George B. Jeffrey.
–
Acum du-te și apucă-te să vinzi, George, mai zise Gino.
În
vreme ce viața mea cea nouă nu s-a mai intersectat cu viața cea nouă a lui
Nicky, era de ajuns să cumpăr ziarul ca să văd că afacerea îi mergea. Avea câte
o mică reclamă în aproape fiecare număr, și eram uluit de varietatea de lucruri
pe care le avea de spus în favoarea gogoșilor.
–
Poate ar trebui să facem un gest și să mergem să cumpărăm și noi câteva, îmi
spuse soția mea, Ellen, într-o dimineață, la micul dejun. Poate l-a rănit că nu
am făcut-o până acum.
–
Nimic nu l-ar răni mai tare decât să apărem noi acolo. Se simte îndeajuns de
umilit și fără ca vechii lui prieteni să-l verifice. Momentul potrivit să-i
facem o vizită o să fie când povestea asta va fi rămas în urmă. Când ori va
face un purcoi de bani, ori va rămâne fără nimic, și se va întoarce să studieze
cu Gino.
În dimineața aceea – trecuseră cam șase luni
de când Nicky luase hotărârea să se prostitueze – așteptam autobuzul lângă un
semafor și mi s-a părut că cineva dăduse radioul din mașină enervant de tare.
M-am uitat peste ziarul pe care îl citeam ca să văd cu surprindere o gogoașă de
doi metri înălțime, pe patru roți, cu parbriz și bară de protecție.
Înăuntrul
ei era Nicky, cu capul dat pe spate și cu dinții lui albi, sclipitori, cântând.
Bucuria nebună cu care cânta a ajuns până la mine, cu toate că nu și melodia.
–
Nick, bătrâne! l-am strigat.
Cântecul
s-a oprit, iar Nicky a devenit încruntat și sardonic. Mi-a făcut cu mâna și a
deschis portiera gogoșii.
–
Hai, te duc în oraș.
–
Nu ocoli pentru mine. Magazinul tău e la câteva străzi de-aici, nu?
–
Am afaceri în centru, spuse posomorât.
Înăuntrul
gogoșii era de fapt un jeep, plin în partea din spate de cutii cu gogoși în
multe culori.
–
Mmmmm, ce bine arată!
–
Așa, ia-mă peste picior.
–
Chiar arată minunat.
–
Încă șase luni și vând, iar dacă cineva o să-mi mai ofere vreodată o gogoașă,
îl iau la bătaie.
–
Păreai destul de fericit când așteptai la semafor.
–
Râzi, clovnule, râzi.
–
Printre lacrimi, nu? Așa de rău merge afacerea?
–
Afacerea! Nici nu vreau să vorbesc despre afacere, spuse Nicky.
–
Cum merge cu muzica?
–
Aaaah, muzica. Gino spune că am câștigat în siguranță.
–
Bravo așa! Deci capeți siguranță.
–
Puțină – da, poate. Gino vrea să-mi scot banii și să termin cu gogoșeria.
–
Parcă spuneai că mai faci asta șase luni.
–
Sunt prizonier, spuse cu amărăciune. Partenerul meu, marele prieten al operei,
a aranjat lucrurile în așa fel încât să nu pot vinde fără permisiunea lui.
Doamne, ce copil naiv am putut fi!
–
Asta nu sună prea bine. Cum îl cheamă?
–
Naiba știe. E reprezentat de bancă.
–
Oricum, pare că-ți merge bine.
–
Poate că ție ți se pare că-mi merge bine.
Tu ești genul de tip care ar trebui să fie-n afacerea asta, nu eu. Ești genul
căruia i-ar plăcea la nebunie – să vezi care sunt competitorii, noi unghiuri de
abordare, noi linii de produse, noi oferte, toate prostiile astea.
M-a
bătut pe genunchi:
–
Un adevărat om al secolului XX! Noroc de tine că nu te-ai născut cu talent.
–
Drăguț, într-adevăr. Pot să te-ntreb cu ce treburi în centru?
–
Eh, o companie producătoare de lapte are ideea asta să livreze gogoșile noastre
dimineața împreună cu laptele. Vor să discutăm detaliile.
–
Să discutați detaliile?
–
Da, sunt hotărâți să batem palma, îmi răspunse absent.
–
Nicky! O să te-ngroape în bani. Ai luat avânt, ești făcut pentru asta!
–
Cât de insensibil poți fi?
–
N-am vrut să te jignesc. Te superi dacă iau o gogoașă?
–
Ia una verde deschis, spuse Nicky.
–
E otrăvită?
–
O nouă aromă pe care o încercăm.
Am
gustat-o.
–
Wow! Mentă. E bună de tot.
–
Chiar îți place? m-a întrebat cu înflăcărare.
–
Ce-ți pasă ție, artistule?
–
Dacă tot sunt prizonier în afacerea asta, aș putea să o fac cât de bine se
poate.
–
În cazul ăsta, ține-te tare. Eu cobor aici.
A
oprit, dar nu s-a uitat la mine când m-am dat jos. Se holba la ceva de partea
cealaltă a străzii.
–
Mincinos nenorocit! murmură înainte de a demara.
Pe
trotuarul de vizavi era un restaurant cu o firmă luminată electric, pe care
scria: „Cea mai bună cafea din oraș”.
De
ziua mea, chiar după Paște, sosi un pachet de la Nicky. Nu-l mai văzusem de
aproape un an, presupuneam că partenerul lui anonim îl lăsase între timp să
vândă gogoșeria și că, fiind putred de bogat, se reapucase să studieze serios
cu Gino. Ideea gogoșilor-livrate-împreună-cu-laptele mersese excelent, din câte
îmi dădeam seama. Până și eu aranjasem pentru o asemenea comandă, iar lăptarul îmi
aducea, o dată la trei zile, șase gogoși cu mentă.
Pachetul,
primit seara, a confirmat măcar o parte din presupunerea mea – că Nicky era
plin de bani.
–
Ce este? mă întrebă Ellen.
–
E destul de mare și de greu cât să încapă o tricicletă, i-am răspuns.
Am
dat la o parte ambalajul țipător și am rămas uluit – era un serviciu scump de
ceai, genul de lucru pe care ți-l imaginezi făcut cadou de nuntă de ambasadori
pentru prințese.
–
Doamne sfinte! exclamă Ellen. Ce e acolo, lipit de tavă?
–
O bancnotă de zece dolari și un bilețel.
Am
citit bilețelul cu voce tare:
– Pun
pariu că nu te așteptai să-i mai primești înapoi. Mersi. La mulți ani. Nicky.
–
E penibil, spuse Ellen. Ce să fac cu el? Unde o să-l pun?
–
Ne-am putea plăti ipoteca cu el.
Am
dat din cap:
– La naiba, chestia asta e ridicolă. O să
i-l dau înapoi.
Ellen
a împachetat la loc cadoul, m-am urcat în mașină și am condus până la Nicky
hotărât să i-l returnez.
Aproape
că m-am întors din fața ușii, gândindu-mă că s-a mutat, când am văzut numele
scris pe ea: „George B. Jeffrey”. Și zgomotele care se auzeau dinăuntru păreau
neobișnuite: muzică de dans și glasuri de femei.
Nicky nu avusese prea mult de-a face cu femeile, în afară de mama lui. Bănuiala
lui era că femeile se vor înghesui cu sutele, toate frumoase și talentate, o
dată ce cariera lui îl va face celebru. În orice caz, asta fusese experiența
tatălui său, deci nu avea cum să nu i se întâmple la fel și lui Nicky.
Apoi mi-am adus aminte că George B. Jeffrey
era numele pe care Nicky și-l luase când intrase în afaceri, așa că am bătut la
ușă. Mi-a deschis o servitoare în uniformă, cu o tavă plină cu pahare de
Martini în mână:
– Da?
În
spatele ei am zărit garsoniera lui Nicky. Acum arăta impecabil și fusese
rearanjată, cu mobilă victoriană în nuanțe închise la culoare. Albumul era la
locul lui pe masă, însă cu o copertă scumpă din piele și pluș. Fotografiile și
posterele cu tatăl lui încă acopereau pereții, dar aveau acum rame masive și
erau protejate de sticlă. Camera arăta mai degrabă ca un muzeu bine întreținut
decât ca o garsonieră.
Zgomotele
de petrecere m-au zăpăcit și mai tare, pentru că nu vedeam pe nimeni în camera
din spatele servitoarei, și singurele încăperi din jurul ei erau baia, o
chicinetă și o debara.
–
Domnul Marino este acasă?
–
Domnul Jeffrey? întrebă servitoarea.
–
Da, domnul Jeffrey. Sunt un prieten.
Draperiile
grele dintr-o parte a camerei au fost trase, iar Nicky a apărut, roșu-n obraji
și fericit, și atunci am văzut că peretele care despărțea vechea cameră a lui
Nicky de apartamentul vecin fusese dat jos, iar acum avea un ditamai apartamentul.
Draperiile au fost trase la loc în spatele lui, îndeajuns cât să arunc o privire
la ce se afla înapoia lor – o cameră plină de fum și de râsete, strident de
modernă. Era ca și cum ai fi privit un răsărit din gura peșterii.
–
La mulți ani, la mulți ani, spuse Nicky.
–
Sărbătorești vânzarea afacerii?
–
Ce? A, nu, nu chiar.
La
fel ca mai înainte, apariția mea în noua lui viață părea să-l întristeze.
–
Nu. Eram cu niște asociați.
Vocea
îi scăzu până ajunse o șoaptă:
–
Trebuie să mai faci și așa ceva ca lucrurile să meargă ca pe roate.
–
Încă ești prizonier?
–
Dap. Fir-ar să fie, sunt prins în asta. Poate că-n șase luni...
–
Încă o afacere?
–
Ale naibii, vin una după alta, rosti deprimat. O companie din Milwaukee vrea să
deschidă niște magazine acolo, așa că ce putem face decât să ne extindem? E
care pe care. Dar în șase luni, Doamne-ajută, George B. Jeffrey o să dispară,
iar Nicky Marino va renaște.
–
Georgie, dragule, cântă-ne ceva, se auzi vocea unei femei din cealaltă cameră.
Era
clar că Nicky nu voia să-i cunosc pe ascociații lui, că nu voia să intru în
cealaltă cameră. Însă femeia a dat la o parte draperiile ca să-l cheme din nou,
și am mai aruncat o privire înăuntru. Din ce am văzut, pereții erau decorați cu
panouri publicitare înrămate, iar deasupra șemineului era o caricatură – o
gogoașă cu trăsăturile lui Nicky, rânjind fudulă și fericită.
–
Uite ce e, Nicky, am venit în legătură cu serviciul de ceai. A fost un gest
minunat din partea ta, dar e mult prea mult. Serios, noi...
Nu
mai avea stare și părea dornic să mă vadă plecat și să se întoarcă la
petrecere.
–
Nu, vreau să-l primești. Îl meriți, altfel nu ți l-aș fi dat. Cândva, cei zece
dolari pe care mi i-ai dat au fost o comoară regească.
S-a
pornit să mă conducă spre ușă, de o manieră prietenească, dar ferm.
–
Păstrează-l, și spune-i lui Ellen că-i de la George.
–
De la cine?
–
De la Nicky.
Eram
înapoi în hol. Mi-a făcut cu ochiul și a închis ușa.
Am
coborât încet treptele ducând în brațe grămada ridicolă de argintărie și am
bătut la ușa lui Gino.
Bătrânul
deschise puțin ușa și îmi zâmbi larg, primindu-mă înăuntru.
–
Salutări, Maestre. Mă gândeam că poate v-ați mutat. Anunțul dumneavoastră nu
mai e la intrare.
–
Da, l-am dat jos în cele din urmă. M-am retras.
–
Nicky tocmai m-a dat afară pe ușă.
–
Domnul George B. Jeffrey te-a dat afară. Nicky nu ar face niciodată așa ceva.
Ce-ai vrea să bei?
Era
puțin băut și avea o expresie binevoitoare.
–
Am o sticlă de whiskey irlandez primită de la un fost elev. Acum e un sudor de
succes.
–
Încântător.
–
În restul timpului, poate mai puțin de Crăciun, îmi place să stau singur, spuse
Gino turnându-mi în pahar. Dar primăvara e mai greu, și n-am altceva de făcut
decât să mă apuc de băut.
–
Trăiește! strigă Nicky pe geam, lumii în general.
Gino
și cu mine priveam încălțările pestrițe ale anturajului regelui gogoșilor
trecând prin dreptul subsolului lui Gino.
–
Își duce crucea destul de bine, nu crezi? mă-ntrebă
Gino.
–
Cred că e dureros să-l vedeți în felul ăsta, nu, Maestre?
–
Da? De ce?
–
Să vezi un artist promițător ca Nicky adâncindu-se în afaceri, tot mai departe
de visul lui de a cânta.
–
A, la asta te referi. E fericit,
chiar dacă el zice că nu e. Ăsta e cel mai important lucru.
–
Asta sună ca venind din partea unui trădător al artei.
Gino
și-a mai turnat un pahar și, îndreptându-se înapoi către scaun, s-a aplecat și
mi-a șoptit la ureche:
– Singurul fel în care Nicky ar putea ajuta
lumea artei ar fi ca ușier.
– Maestre!
Nu-mi venea să cred:
– Spuneați că e copia fidelă a...
–
El spunea asta. Maică-sa spunea asta. Eu n-am spus-o niciodată, atâta doar că
nu i-am contrazis. Această mare minciună era toată viața lui. Dacă i-aș fi spus
că nu e câtuși de puțin bun, poate că s-ar fi omorât. Și ajunsesem în punctul
în care trebuia să-i spun ceva.
–
În cazul ăsta, afacerea cu gogoși a fost lucrul cel mai norocos care i se putea
întâmpla, am spus uimit. Poate să creadă în continuare că va fi un mare
cântăreț de operă, ca tatăl lui, iar afacerea îl împiedică să și-o dovedească.
–
Așa că ai grijă pe cine numești trădător al artei, zise Gino.
Și-a
ridicat paharul toastând pentru un public imaginar:
– Anul trecut am donat zece mii de dolari Operei.
– Zece mii.
– O nimica toată.
Cântecul
lălăit al lui Nicky umplu toată curtea clădirii. Rămăsese singur, după ce își
luase la revedere de la oaspeți.
–
Acum iese George B. Jeffrey și intră Nicky Marino, șopti Gino.
Nicky
intră avântat, cu capul înainte:
– Omenire, e primăvară! Pământul renaște din nou!
– Cum merg afacerile, Nicky? îl întrebă Gino.
– Afaceri! Cui îi pasă de afaceri? Încă șase luni,
Maestre, și la naiba cu ele.
A făcut cu ochiul și a plecat.
– Zece mii de dolari sunt o nimica toată, Gino? am
întrebat.
– O nimica toată, a răspuns cu măreție Gino. O
nimica toată pentru cineva care deține jumătate din lanțul de gogoșerii cu cea
mai rapidă creștere din lume. Încă șase luni, a spus? Peste încă șase luni, el și gogoșile lui vor face pentru operă la fel de
mult bine pe cât a făcut tatăl lui cântând. Într-o bună zi poate îi voi spune…
Nu, nu, asta ar strica totul, nu-i așa? Nu, cred că mai bine ar fi
ca tot restul vieții lui să rămână un interludiu între
promisiunile făcute de maică-sa și clipa când le va face pe toate să devină
realitate.
(din volumul While Mortals Sleep, în traducerea lui Cl.K.)
