Provocarea de luni (episodul 3)

Desolation Blues

11th Chorus

And if you dont like the tone
      of my poems
You can go jump in the lake.
I have been empowered
    to lay my hand
On your shoulder
      and remind you
That you are utterly free,
Free as empty space.
You dont have to be famous,
       dont have to be perfect,
Dont have to work,
        dont have to marry,
Dont have to carry burdens,
      dont have to gnaw & kneel,

      the taste
         of rain—
     Why kneel?

Dont even have to sit,

         Hozomeen,

Like an endless rock camp

        go ahead & blow,

Explode & go,

        I wont say nothin,

        neither this rock,

    And my outhouse doesnt care,

      And I got no body

(Jack Kerouac, Book of Blues)

Poezie românească la Londra & Oxford

După cum scriam acum câteva săptămâni, numărul 2/2013 al revistei "Modern Poetry in Translation" a apărut şi e lansat la ICR Londra (Belgrave Square, 1). Voi citi împreună cu Stephen Watts traducerile noastre din Gellu Naum şi Mariana Marin. Mai participă Oana Sânziana Marian, Mihaela Moscaliuc, Paul Scott Derrick şi Viorica Patea, precum şi cântăreaţa şi compozitoarea Monooka (Monica Madas), împreună cu Caravana ei.

Iar mâine, de la 19.30, vom citi în librăria Albion Beatnik din Oxford, un loc despre care se vorbeşte la superlativ, ca despre "the last independent bookshop of its kind in Oxford".

Poem pentru cei de pe urmă (complet)

(din cobalt, Casa de Editură Max Blecher, 2013)

Aurel Pantea, "Nimicitorul"

Una dintre cărțile excepționale de poezie apărute anul trecut în România: pentru mine, alături de Frânghia înflorită a lui Radu Vancu, Eșarfe în cer de Dumitru Crudu și Nomadosofia margentiană, Nimicitorul lui Aurel Pantea este o apariție de raftu-ntâi. Un volum în care Pantea arată ca un poet de primă mărime al acestor ani.

***

Biografii ejaculate,

voci ieșite dintr-o gură prăbușită, stau în propria-mi vârstă

ca într-un ștreang, ștreangul sunt venele mele și propozițiile,

zemuiește un soare în sfârșiturile limbajului.

Fumegă instinctele, coruri de femei,

trece moartea și uită de sine.

A privi în inima răului, acolo

nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,

ea îmi mănâncă poemul

***

Se instalează în mine un om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,

deocamdată conviețuim, avem aceleași vicii, ne plac aceleași femei,

dar el crește din lucrurile la care renunț, în anumite momente,

când limbajul însuși are umbră, răsuflări obosite

și atunci spun:

Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi este foame,

Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raționamente,

e un ins direct, te scuipă în față, suferă, limbajele lui imediate sunt

disprețul, dragostea și răzbunarea

nu face politică, o suportă și o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele,

stă cu peștii și pe toți îi iubește, și spune că toți vor învia, și tuturor

le e un pic mai puțin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi

exerciții de moarte și înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,

e nevoie să mai și iubești, nu-i așa,

despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulți cu superioritate, e un

Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,

și în plus are mulți morți pe conștiința Sa, și nu toți sunt împăcați,

Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât și agresiv, și chiar este violent

și vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar

așa îl simt mai aproape, El se naște în slăbiciunile mele, de obicei,

în ele locuiește nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificație,

încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubește nimicul,

cu asta m-a dat întotdeauna gata, el știe că nimicul meu

e sămânța nimicitorului care vrea să mă știe mut

 

***

Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toți ca pe niște victime,

sunt insul din serile în care nu mai există nici o soluție,

când intențiile au îmbătrânit dintr-odată, ca amantele din alte vremi,

și stăm în timpul vânăt, e vremea putrezirii codurilor,

fața ta se varsă în fața mea, complotăm, iar victima comploturilor

crește, sparge toate geamurile, debordează, vorbește în

limbajele noastre, ne spune poveștile, viețile noastre se întorc

epuizate, o viață epuizată e un copil bătut crunt, iar el surâde

și noi complotăm, o producem,

nesiguri prin liniști dense, apoase, așa cum e vremea

când te oglindești într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură,

drumul până la inima ta e lung, inima ta e foarte departe,

o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

***

Cine trăiește acum, seamănă cu tine,

uriașa mea lehamite, contemplativii plecând,

au rămas să ne privească gropile, stai, nu pleca,

dragostea murind face azi ultima mărturisire, că nu ea, că nu ea,

că, în nici un caz, nu ea...,

cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite.

La o terasă, în plină amiază, lumina taie gâtul

domnișoarei de-alături, domnul de la masa vecină e foarte preocupat

să-și taie venele, vine un suflu rece, semn că oaspetele de toți așteptat

e pe aproape, dar toți sunt foarte preocupați, mi-amintesc

de prietenul meu mort nu demult, simțea când e aproape oaspetele

și înjura cumplit, mi-ar trebui un pumnat

pentru această normalitate

***

Mai jos nu cobor, acolo nu mai poate fi vorba de poezie,

acolo, amintirile sunt atât de bătrâne, că atârnă

în capete plecate,

te văd umblând prin camere, fâșia de lumină care te urmează

e a altui timp, ce face eforturi să mai privească,

înainte de a se instaura

subteranele

***

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,

nici creatura politicienilor,

la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrâul,

unul în care au râs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat

în viața lui filozofii, teologii, politicienii,

toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște

rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință,

în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile,
ca pe tot atâtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria

ruptă, că i se văd timpului măruntaiele

***

            Pentru dr. Marcela Rău

Azi, mi-am văzut inima, bătea de tare departe,

parcă nu era inima mea, alături, lângă un aparat sofisticat,

doctorița cu ochi albaștri m-a lăsat să ascult o clipă

ritmurile ei, am auzit mari șuvoaie și un șuier,

se zbătea timpul în fluvii mari, chiar așa ar fi,

a spus doctorița, dacă ne-am afla în mijlocul ei,

de s-ar întoarce fiecare în inima lui, ar vedea subteranele

de unde vine nimicitorul

***

Încă nu s-a scris propoziția aceea, propoziția aceea

de efect, să ne lase pe toți uluiți,

în urma ei, nimic n-ar mai avea vreo justificare,

în nopțile neconsolaților, unde se vorbește

limba nebuniei, se aud bâlbâieli, ca atunci când realitatea

nu mai încape în nici un limbaj, și iese mutul buimac

din toate sintaxele,

nimic nu îngrozește mai tare, ca un cutremur în limbaj,

când se află că nu mai există nici un nume

selecție din volumul Nimicitorul, de Aurel Pantea (Limes, 2012), pentru antologia Cele mai frumoase poeme din 2012, în pregătire la Editura Tracus Arte

Lansarea poemelor alese ale lui George Almosnino, astăzi de la ora 19

George Almosnino, Fotoliul verde

(Antologie de poezie 1971-1995),

 Editura Paralela 45, 2013

de la ora 19, la librăria Humanitas Kretzulescu (Calea Victoriei, 45)

cobalt la Bistrița

Marți voi lansa la Bistrița, la invitația lui Dan Coman, care moderează lunar câte o astfel de întâlnire, cobalt. Se va întâmpla către seară, de la ora 18, în Plan B, și nu va fi doar o vorbărie despre ce-a vrut să spună poetul și câteva poeme șoptite cu glasul gâtuit. Promit.

((v))

Nu a rămas nimic din ce am fi putut încerca:   apa cameleon   aruncările simulate   oglinda magică   cerneala miraculoasă   oul și baticul care călătoresc   cafeaua improvizată   bobițele plutitoare   mănușa care dispare   batista indestructibilă   fumul care iese din mână   ploaia de bani   scamatoria ta preferată cu gheridonul.

Îți promit că nu voi privi în urmă. Îți jur că nu mă voi întoarce la întretăierea unde am alergat vara trecută în picioarele goale pe cioburi. Te rog, spune-mi că am fost o fetiță cuminte și zidește-mă odată de vie. Ceva se îndreaptă spre mine cu 120 la oră, și nu vine să îmi sară în poală, să mă lingă pe față. O să mă doboare, o să-mi răstoarne-n noroi sacii plini cu bumbac.

Te-am rugat să râcâi spaima ce crește pe mine ca o scoarță – dar tu nu și nu. Accentul tău, faimos în câteva cercuri de puritani, te-a împiedicat să spui lucrurilor pe nume. Te înțeleg. Copilașii au crescut, povestea noastră de dragoste s-a transformat într-un pudel care latră ca prostul la zid.

"Mișcări de insectă", eBook

Al doilea titlu publicat de Casa de editură Max Blecher este acum eBook și poate fi cumpărat de pe elefant.ro pentru 7, 20 lei. Mișcări de insectă de Ionel Ciupureanu este o carte excelentă, despre care s-a vorbit și s-a scris cu entuziasm din 2010 încoace (îi amintesc numai pe Radu Vancu, Ciprian Măceșaru, Grațiela Benga, Nicolae Coande, Gabriela Gheorghișor, Teodora Coman, George Neagoe, Ion Buzera, Ioan Moldovan, Daniel Cristea-Enache, fără să-i mai pun la socoteală pe Octavian Soviany, Rita Chirian și Gabriel Daliș, cărora le aparțineau recomandările de pe ultima copertă). În așteptarea volumului nou al lui Ciupureanu (care va apărea probabil în primăvara viitoare, tot la Casa de editură Max Blecher), Mișcări de insectă e din nou disponibilă, acum în format electronic.

Marți, Zona nouă, cu Stephen Watts, Rita Chirian & Teodora Coman

După cinci zile prin satele săsești din Sibiu (Biertan, Richiș, Copșa Mare și alte locuri superbe pe care le-am descoperit săptămâna trecută împreună cu un grup de 50-60 de englezi și câțiva italieni, o parte dintre ei autori-călători pasionați de România), cu ocazia primului Transylvanian Book Festival, în cadrul căruia am avut sâmbătă seara o lectură împreună cu Stephen Watts, am ajuns la Sibiu, unde în seara aceasta, de la ora 18, în subsolul librăriei Humanitas, va avea loc prima ediție din toamna aceasta a Zonei noi. Vor citi Stephen Watts (eu voi citi traducerile poemelor sale), Rita Chirian și Teodora Coman, într-o întâlnire moderată de Vlad Pojoga și subsemnatul, avându-l ca stalker/înger păzitor pe Radu Vancu.

Știu ce-ai făcut astă vară

O vară cu oamenii mei. La Sibiu și la București și în Vamă și la Alba... Nu știu cum aș fi fost acum fără ei.

O vară

O povestioară

Mă așezasem de puțină vreme pe băncuța din Hyde Park Corner, locul unde obișnuiam să ies cu o cafea și o carte, incercând să ignor umezeala și vântul tăios. La câțiva metri de mine, un white collar țeapăn și foarte grăbit își scăpase ziarul, pe care l-am ridicat mai mult din curiozitate: era primul cotidian britanic pe care îl parcurgeam în mai bine de o lună. Acolo aveam să citesc în mansarda mea despre anunțata lectură a lui J.T., unul dintre poeții pe care visasem de multă vreme să-i întâlnesc. În realitate, era mai mult de atât: enigma care îi însoțea fiecare nou volum și absențele lui programate (găsea întotdeauna o scuză bună, reușind cu toate astea să uimească de fiecare dată publicul) mă trecuseră și pe mine în rândul admiratorilor săi necondiționați. „După 7 ani de tăcere, uimitorul poet londonez revine în fața publicului.” De fapt, consemnarea din rubrica aceea era mai mult decât inexactă – era de-a dreptul neadevărată. Nimeni nu putea spune cu siguranță dacă îl văzuse vreodată (deși am întâlnit câțiva poeți între două vârste care țineau morțiș să mi-l descrie amănunțit la un pahar de Guinness – iar descrierea fiecăruia era în detaliu și fără nicio legătură cu descrierile celorlați) pe J.T. cel cunoscut încă de la sfârșitul anilor ’80 pentru travestiurile lui și pentru că nu se lăsa niciodată fotografiat. La lecturile din anii de început, făcuse câteva dintre cele mai mari trăznăi pe care le văzuse publicul londonez – pe scene sau în baruri faimoase pentru lecturile organizate încă din vremea lui Ted Hughes și a lui Thom Gunn, obișnuia să trimită pentru a citi în locul său pitici cu portavoce, infirmi exhibiționiști cu măști de gaze pe față, un cor de femei extraordinar de diforme, de păroase și de isterice, iar o dată chiar un papagal care a putut reproduce trei poeme cap-coadă dintr-unul dintre volumele lui maniacal-experimentale. Fiecare și-l imaginează așa cum vrea. Oricum, poezia lui e suficient de țicnită și de originală, încât nici o trăsătură pe care, citindu-l, o credeai clar identificată, nu e, la o nouă lectură, în același loc. Așa că, indiferent ce avea să se întâmple, eram hotărât să merg – iar în seara aceea am fost unul dintre primii sosiți în cafeneaua din Covent Garden, având la mine masiva antologie cu textele scrise de J.T. de la sfârșitul anilor ’70 până în 2005. Curiozitatea îi impinsese și pe alții, deși, ca niște briți respectabili, păreau că și-o maschează destul de bine. Cu toată politețea și familiaritatea stângace pe care le afișau, erau în același timp speriați de moarte și excitați de noua extravaganță a lui J.T.

Așa că nu mi-a fost greu ca, în tăcerea stânjenită din primele momente de după ce fusese invitat pe scenă, să mă ridic ținând la subraț cărămida semnată de el și să țâșnesc spre microfon, unde am rostit destul de fluent scurtul discurs pe care îl pregătisem: aduceam mulțumirile poetului pentru atenția acordată operei sale, adăugând că J.T. e bine și îi salută de la ferma sa din Glamorgan, unde lucrează la o rescriere în cheie postmodernă a lui Beowulf. Nu i-am lăsat să-și dea seama prea bine ce se întâmplă, știind vechea regulă a locului: dacă cineva citește poezie, nu poate fi întrerupt, iar întâlnirea durează până la terminarea lecturii, fără posibile întreruperi dinafară. Așa că am citit, am citit aproape cinci ore, întregul volum de aproape 600 de pagini, până ce în sală nu am mai rămas decât eu și un singur spectator, a cărui siluetă mai mult o ghiceam în penumbra în care se înșirau ultimele rânduri de scaune.

Se făcuse aproape 3 dimineața. M-am oprit, am închis cartea, m-am sprijinit de un stativ – când vocea bărbatului din spatele sălii a făcut aerul să vibreze: Băiete, pe asta chiar n-a mai făcut-o nimeni până acum. Cred că va trebui să rescriu Beowulf, dacă tot ai anunțat acolo, sus...

Și am ieșit împreună în noaptea rece și umedă ca o stridie.

(text publicat în cel mai recent număr al Dilematecii) 

Astă seară, în Amnezia

În seara aceasta, de la 19.30 (către 20.00) voi avea o lectură din cobalt și câteva poeme noi, împreună cu Paul Mihalache, în bărulețul Amnezia (Str. Sfinții Apostoli, nr. 21, zona Unirii, în spatele Tribunalului).